Una dintre cele mai interesante întâlniri pe care le-a prilejuit în toamna aceasta festivalul Animest, ajuns în 2023 la a 18-a ediție, a fost cea cu regizorul de animație KEIICHI HARA (n. 1959), artist japonez extrem de apreciat la nivel global, a cărui carieră de 40 de ani are două componente distincte, de animator multipremiat pentru seriale de televiziune foarte populare în Japonia, adaptări ale unor francize Manga precum Doraemon sau Crayon Shin-chan, şi de regizor independent de lungmetraje, care a debutat în 2007 cu Anime-ul Summer Days with Coo, nominalizat la echivalentul nipon al Oscarurilor şi premiat cu două Tokyo Anime Award.
A urmat în 2011 Colorful, ce i-a adus primele distincții la Annecy şi i-au asigurat poziția în topul celor mai urmăriți creatori de Anime din întreaga lume.
Filmul lui Keiichi atrăgea atenția asupra neglijenței cu care autoritățile tratează depresia de care suferă tot mai mulți adolescenți din Japonia, topic-ul dovedindu-se de interes peren pentru cineast, care îl reflectă, în asociere cu alte probleme grave specifice tinerilor niponi, inclusiv în cea mai recentă a sa adaptare a unei Manga, Lonely Castle in the Mirror, proiectată în Animest 18 alături de coming-of-age-ul The Wonderland (2019) şi Miss Hokusai (2015), Biopic al creatorului ‘Marelui val de la Kanagawa’.
Prezența lui Keiichi Hara în România s-a dovedit un bun prilej pentru un scurt dialog despre modul în care se raportează la artă în pendulările sale continue între Manga şi Anime.
Au trecut 40 de ani de la debutul din 1983 cu Doraemon. Privind în urmă, cum ţi-ai defini evoluţia artistică?
Pot spune că m-am maturizat ca regizor, dar mai trebuie subliniat şi faptul că, în aceşti 40 de ani de carieră a mea, aprecierea pentru animaţia japoneză a crescut enorm, atât în Japonia, cât şi în străinătate, deci sunt bucuros, ca artist, că trăiesc într-o eră extrem de favorabilă pentru Anime. Gândeşte-te că, în luna martie a acestui an, existau 93 de milioane de artişti Manga!
Ca formă de exprimare vizuală, de ce te-ai îndreptat spre Anime şi nu spre Manga?
Am absolvit o școală de animație [Tokyo Designer Gakuin College] şi, în mod normal, ar fi trebuit să devin animator, de fapt, asta m-am gândit că voi fi… numai că, pe parcursul studiilor, am descoperit că sunt destui alţii în jurul meu mult mai buni decât mine la desen şi, practic, nu puteam să concurez cu ei. Prin urmare, am fost foarte dezamăgit de această postură a mea şi cam atunci mi-am pus problema dacă, poate, n-ar fi mai bine să devin regizor.
Acum, dacă aş putea să mă întorc la momentul în care m-am gândit la asta, l-aş felicita pe acel ‘eu’ de atunci pentru idee şi, sigur, dacă aș avea o mașină a timpului, probabil că v-aș putea da mai multe detalii despre cum sau de ce s-au întâmplat lucrurile tocmai în felul acesta.
Înţeleg că erai un admirator al tandemului de scriitori Fujiko Fujio, autorii lui Doraemon…
Adevărul este că, dintre cei doi [duo-ul era compus din Hiroshi Fujimoto şi Motoo Akibo]], personal, cel pe care eu îl admir şi de care am fost extrem de influenţat este Fujiko F. Fujio [pseudonimul lui Fujimoto], creatorul de fapt al lui Doraemon, fiindcă îi citisem în copilărie celelalte Manga, de dinainte să apară Doraemon. Ceea ce m-a impresionat pe mine la maestrul Fujiko F. era faptul că protagoniştii lui, în marea lor majoritate, sunt nişte personaje cumva nepotrivite în societate, copii care nu-şi găsesc locul, care nu sunt eroi tipici, iar asta m-a impresionat la vremea aceea foarte mult.
Vorbind de eroi, ai făcut Anime-uri pentru copii, precum Summer Days with Coo, dar şi Biopic-uri ca Hajimari no Michi. Ce trebuie să aibă o poveste ca să îţi doreşti să o transformi într-un film?
N-aş putea spune exact ce anume, însă eu, personal, am citit foarte multe Manga, am văzut o mulţime de Anime-uri, filme și drame TV, și din fiecare, într-un fel, am fost impresionat de câte ceva. Am fost deci mișcat de multe lucruri, astfel încât, în momentul în care am început eu să creez Manga, am vrut la rândul meu să îi impresionez şi să le transmit acelaşi fel de sentimente oamenilor care se uită la desenele şi filmele mele, să le împărtăşesc aceeaşi emoţie pe care eu am simţit-o în ce văzusem până atunci.
Şi cred că acelaşi lucru se poate spune şi despre toţi înaintaşii mei, în egală măsură. De exemplu, maestrul Fujiko F. l-a venerat, pur şi simplu, pe Osamu Tezuka, care a fost un mare creator de Manga [este considerat de foarte mulţi fani echivalentul nipon al lui Walt Disney – n.r.] şi, de aceea, şi-a dorit probabil la rândul său să facă animaţie… deci cred că se poate spune acelaşi lucru despre fiecare dintre cei care au ales să meargă pe drumul ăsta.
Miss Hokusai, de exemplu. De ce te-ai oprit la un Biopic despre Hokusai şi nu despre Utamaro sau Hiroshi Yoshida, pictori la fel de celebri?
Răspunsul este, în acest caz particular, unul foarte simplu: pentru că Manga originală, care a stat la baza filmului, este una nu atât despre Hokusai, cât despre fiica acestuia, O-Ei, care este, de fapt, personajul principal.
Câtă libertate lasă Manga unui creator de Anime în ceea ce priveşte “jocul” cu un personaj deja bine definit ca identitate vizuală?
Cred că este ceva care diferă întotdeauna de la o operă la alta. De exemplu, în cazul Miss Hokusai, vizualul lui O-Ei, din lucrarea originală care stă la baza acestui film, ne arată personajul ca pe o fată nu foarte frumoasă, iar în film am încercat să o fac mai drăguţă decât apare în Manga, nuanţând unele trăsături, dar păstrându-le aproape neschimbate pe cele din original care o definesc, precum sprâncenele extrem de groase.
Am încercat să o fac mai frumoasă pentru că, în momentul în care a fost desenată Manga, au apărut unele diferențe în serie, cu bune şi rele, în funcție de priceperea persoanelor care care s-au ocupat de desenarea părţii superioare a corpului ei şi din acest motiv, ca regizor, a trebuit să fac ceva în privința asta când am adaptat-o. Altfel, în cazul descrierii oraşelor mai ales, mi-am propus să fiu cât mai apropiat de spiritul Manga.
Spune-ne câte ceva despre procesul de lucru. Întâi îţi imaginezi personajul în detaliu şi apoi dezvolţi scenariul sau invers?
Este foarte greu de spus. Dacă e să rămânem tot la Miss Hokusai, acest lucru se datorează faptului că lucrarea originală reprezintă, de fapt, o serie de povești publicate într-o revistă şi care au trebuit concentrate practic într-un film… ca într-un singur episod.
Asta în condiţiile în care fiecare era o poveste independentă şi tot timpul mai apărea câte una nouă. Când m-am gândit cum să o transform într-un film de lungmetraj, am ajuns la concluzia că punctul culminant al poveştii trebuie să fie moartea lui O-Nao, sora mai mică a lui O-Ei, iar eu să mă concentrez atunci pe a descrie relația dintre ele.
Ca şi Colorful, din 2010, noul tău film, Lonely Castle In The Mirror, abordează teme serioase legate de copiii din şcolile japoneze. Cât de gravă este această problemă?
Numărul copiilor care se sinucid în Japonia continuă să crească şi, la fel, numărul copiilor care nu pot merge la școală în Japonia continuă să crească, iar pe aceşti copii trebuie să îi salveze cineva, or în romanul-scenariu care a stat la baza acestui desen animat exact acest lucru se întâmplă.
Deci în momentul în care am fost pus în faţa unui astfel de scenariu, tot ce mi-am dorit să fac eu a fost să încerc să contribui la a-i salva într-un fel pe cei care se vor uita la film şi se vor identifica cu ceea ce văd acolo… am vrut să înfrunt în mod corespunzător aceste probleme și să creez o lucrare care să aducă o oarecare uşurare celor care o privesc.
Date fiind subiectele specific japoneze, nu există bariere de percepţie ale filmelor tale în rândul publicului occidental?
Prima dată când am simțit reacția străinilor la una dintre creaţiile mele a fost în momentul în care filmul meu Colorful a fost proiectat în cadrul Festivalului de Film de Animaţie de la Annecy, în Franța. În film erau foarte multe scene domestice specifice Japoniei, inclusiv numeroase scene de servit masa şi mi-am pus, într-adevăr, problema cum se vor raporta francezii la ele, oare cum le vor percepe.
Am rămas atunci uimit să constat că, probabil, le-au înţeles mai bine decât mulţi dintre cei care văzuseră filmul meu în Japonia şi de atunci n-am mai avut vreodată o nelinişte faţă de reacţia străinilor la filmele pe care le fac.
Interviu de TEODORA BRATU & IOAN BIG
