“WILL PENNY” (1968, r: Tom Gries)
Videodome | 99+ cronici de filme realizate de Ioan Big!
Poate titlul nu spune mare lucru, însă avem de-a face, în opinia mea, cu un candidat serios la includerea în Top 5 (nu 100, nu 10, ci… top 5!) a celor mai subevaluate filme din istoria Hollywood-ului.
Chiar după jumătate de secol de la premieră, “Will Penny” continuă să reziste imperial în faţa trecerii timpului ca o (melo)dramă Western excepţională despre criza vârstei de mijloc, mustind de inteligenţă şi de autentic, al cărui unic păcat este acela că a fost realizat în aceeaşi perioadă cu “Once Upon a Time in the West”, “The Wild Bunch”, “True Grit”, “Hang ‘Em High” şi “Butch Cassidy and the Sundance Kid”, iar tonalitatea discretă şi lipsită de emfază dată de realismul său pus în balanţă cu percutantele şi impresionantele figuri de stil cinematografice utilizate de celelalte l-au făcut să treacă mai puţin sau deloc observat de către publicul din anii ’60.
Fără a-i nega calităţile, celebrul critic de film Roger Ebert îi contesta în 1968 eticheta de ‘Western’, considerând că i se potriveşte mai bine cea de “film cu cowboy”, probabil pentru că personajul Will Penny nu are alonja eroică şi/sau impozantă a celor interpretate de John ‘The Duke’ Wayne şi că filmul nu conţine violenţă în exces (asta nu înseamnă că aceasta nu îşi face simţită prezenţa, dar este asimilată banalităţii cotidianului, deci nu beneficiază de vreun tratament special de tip Shoot ‘Em Up care să îi exacerbeze importanţa).
Temele fundamentale ale genului sunt însă acolo (American frontier, răzbunarea şi confruntarea directă de final, homesteaders vs. drifters, disoluţia Bătrânului Vest în faţa asaltului civilizator, absenţa altor legi decât a celor stabilite de comunitate sau impuse de religie ş.a.m.d.), deci părerea mea este că “Will Penny” poate fi considerat în mod cert un Western.
În 1968, tot Roger Ebert admitea însă, fără ezitare, că “What we forget is that fairly few people in the old West were engaged in striding down Main Street at high noon or shooting it out with Wyatt Earp. Most of the people in the West were cowboys, and most of their time was spent in the company of cows. Another fact – one that has gone unrecognized in every Western I can remember – was that most of the cowboys were new arrivals in America, and spoke with a variety of European accents. Dodge City was probably as much a polyglot collection of recent immigrants as the Lower East Side of New York. Will Penny occupies this land of ‘real’ cowboys most convincingly.”.
Chiar dacă avea în CV un lungmetraj Western realizat în baza propriului scenariu (obscurul “Mustang!”, din 1959), cariera regizorului Tom Gries, începută în anii ’50, a fost legată aproape în totalitate de televiziune, pentru care a fost inclusiv premiat de două ori cu Primetime Emmy, şi care a presupus implicarea sa periodică în producţia serialelor TV Western (“Tombstone Territory”, “Johnny Ringo”, “Stoney Burke”, “The Rounders”, “A Man Calles Shenandoah”, etc), iar aspectul este important în cazul de faţă din două motive, acela că, datorită vastei experienţe acumulate, cineastul s-a dovedit în mod incontestabil capabil să controleze fluxul narativ – însă o face criticabil (pe bună dreptate) într-un ritm şi cu o dinamică care nu valorifică pe deplin resursele cinematografiei (mai ales în ceea ce priveşte know-how-ul) – iar al doilea, că “Will Penny” este inspirat de episodul “Line Camp”, difuzat în 1960, aparţinând serialulului creat de prietenul său Sam Peckinpah, “The Westerner”, al cărui scenariu şi regie erau semnate tot de Gries.
Transpunerea poveştii lui Will Penny, cowboy-ul analfabet, lipsit de familie, ce se apropie de vârsta de 50 de ani şi realizează că nu lasă nimic în urma sa, avându-l în rolul principal pe Charlton Heston, actor legendar şi militant activ pentru drepturile omului ce avea să mai apară ulterior în doar două Western-uri până la moartea sa în 2008 (“The Last Hard Men”/1976, “Mountain Men”/1980), beneficiază de o distribuţie-suport remarcabilă, formată deopotrivă din veterani precum Ben Johnson (“She Wore a Yellow Ribbon”/1949), Slim Pickens (“Savage Sam”/1963) şi Clifton James (“Invitation to a Gunfighter”/1964), şi din actori talentaţi aflaţi la primii paşi în carieră sau neasociaţi în mod uzual cu genul Western, ca Bruce Dern, care, în acelaşi an, apăruse în “The War Wagon” al lui Burt Kennedy şi în “Waterhole #3” (comedia de aventuri cu James Coburn în rolul cartoforului ce găseşte harta unei comori Confederate) sau Lee Majors, la debutul său într-un lungmetraj şi care va traversa anii ’60 tot în Western-urile TV (ex. serialul “The Big Valley”) înainte de a deveni popularul… ‘The Six Million Dollar Man’.
I-am lăsat la sfârşitul inventarului pe cei care ocupă poziţiile principale tradiţionale de bad-guy şi de love interest pentru eroul nostru, Donald Pleasence (interpretul lui ‘Oracle’ Jones în “The Hallelujah Trail” din 1965 al lui John Sturges) şi, respectiv, Joan Hackett, aici într-unul dintre cele trei Western-uri de cinema în care a apărut de-a lungul anilor (alături de “Support Your Local Sheriff”/1969 şi de “Mackintosh and T.J.”/1975). Cu aceştia plecăm la drumul care începe la poalele munţilor, într-o dimineaţă geroasă, cu cireada filmată panoramic de DoP-ul Lucien ‘The Wild Bunch’ Ballard pe piesa “The Lonely Rider”, interpretată de Don Cherry (compoziţia lui David Raskin, autorul OST-ului, nominalizat deja de două ori la Oscar până la “Will Penny”), mânată de vaqueros texani spre îngrăditura din pustietate în care doar capătul unei linii ferate rareori folosite sugerează existenţa civilizaţiei.
Ne aflăm undeva în zona neprimitoare dintre Texas şi Kansas în ziua în care cow-puncher-ii angajaţi temporar de patronul Anse Howard (G.D. Spradin – serialele “Pistols ‘n’ Petticoats” şi “The Rounders”) îşi termină treaba pentru că animalele urmează să fie preluate de către vagoanele de tren şi transportate în Kansas City pentru a fi vândute la un preţ bun înainte de apariţia eventualilor competitori.
Odată plătiţi, oamenii se despart îndreptându-se spre casele şi familiile lor, unii cu trenul iar alţii pe cal sau în căruţe, pentru a aştepta venirea primăverii şi reluarea activităţii. Ultimul rămâne Will Penny (Charlton Heston, absolut memorabil în rol), cel care semnează în registru cu un X şi care, odată cu înaintarea în vârstă, începe să îşi piardă respectul colegilor mai tineri (“Old man like you belongs at the end of the line. We do all the work.”).
Altfel un om destoinic şi muncitor, Will ştie că la apropierea iernii nu mai poate spera la vreo slujbă decât printr-un noroc chior aşa că se lipeşte de tandemul format din Blue (Lee Majors) şi Dutchy (Anthony Zerbe) în călătoria lor spre o fermă de la poalele Munţilor Stâncoşi, Flat Iron, unde speră să găsească ceva de lucru.
Intră însă pe traseu în conflict cu un grup de rawhiders conduşi de aparent împăciuitorul, dar alunecosul ‘Preacher’ Quint (Donald Pleasence), în urma căruia Will îl răneşte mortal, în legitimă apărare, pe unul dintre cei trei fii a pseudo-predicatorului, iar tatăl jură să se răzbune. “An eye for an eye.”.
O scurtă paranteză:
‘rawhiders’ este un cuvânt utilizat în “Will Penny”, după ştiinţa noastră, în premieră într-un lungmetraj Western (fusese introdus discret în jargonul producţiilor de gen în anii ’60 prin folosirea sporadică în serialele de televiziune “Rawhide”/1959-1965 şi “The Big Valley”/1965-1969) şi nu are o legătură directă cu ‘rawhide’ în sensul de bici, dar cu materialul din care acesta este confecţionat, pielea netăbăcită de animale.
Rănit grav în urma ciocnirii cu degenerata familie Quint, Dutchy are o replică memorabilă, “I’d like to have a sure drink here, better than a maybe drink later on.”, şi, în timpul pauzei de matoleală cu moonshine-ul tulbure, Will şi Blue se intersectează câteva momente cu tânăra Catherine Allen (Joan Hackett), care călătoreşte spre California cu băieţelul său Horace pentru a fi alături de soţul fermier.
După predarea camaradului lor în grija doctorului, Will se desparte de cei doi şi ajunge în Montana la ferma unde primeşte de la foreman (Ben Johnson) slujba de line-rider pe creasta muntoasă, cu misiunea de a împiedica coloniştii aflaţi în drum spre Vest să se stabilească pe terenurile aflate în proprietatea Flat Iron.
Surpriza lui Will Penny când ajunge la căbănuţa solitară din munţi – locuinţa lui ‘de serviciu’ -, aflată la mare distanţă de ferma propriuzisă, este aceea că e ocupată de Catherine şi de fiul ei, abandonaţi de călăuză în necunoscut. Mărinimos, le dă câteva zile să dispară, iar el se îndepărtează pentru a-şi lua în primire teritoriul pe care va trebui să îl supravegheze.
Prins de rawhiders, înjunghiat şi jefuit de toate proviziile, se târăşte sângerand până la cabana unde femeia îl pune cu delicateţe şi răbdare pe picioare, însă nu suficient de repede încât Will Penny să evite să ajungă izolat împreună cu cei doi pe durata întregii ierni, iar coabitarea forţată de conjunctură nuanţează, inclusiv pe palier emoţional, relaţia dintre relicva umană care reprezintă Old West-ul (pentru Will, civilizaţia şi ‘oraşul mare’ se reduce la posibilitatea de a vedea un… elefant), un bărbat asocial care se consideră “too soon old and too late smart”, şi fragila şi naiva pereche de suflete eşuată din Estul mai puţin obişnuit cu primitivismul asociat instinctului de autoconservare şi nevoii disperate de supravieţuire.
Spre frustrarea spectatorului, finalul nu arată nicio înclinare decisivă a balanţei într-o parte sau alta chiar în situaţia în care împreună trebuie să facă faţă unei crize majore (invadarea ‘căminului’ provizoriu de către rawhiders şi transformarea lor în sclavi), astfel încât evoluţia aşteptată ca fiind una naturală prin creşterea responsabilităţii faţă de cei din jur, asumată în mod voluntar… cowpuncher – line rider – homesteader, nu ajunge să se finalizeze. “I lived one way my whole life. What would I do?”.
Too old to cowboy, too cowboy to love
Too old to cowboy, too cowboy to love, acesta este Will Penny, simbol impresionant de realist prin modestie şi vulnerabilitate al unui Vest muribund (chiar şi debutul filmului, cu ziua în care vitele pe care le-a mânat sunt preluate şi duse mai departe de tren capătă alte conotaţii, căci viaţa lui desuetă de cowboy se apropie de sfârşit pe măsură ce se apropie de punctul de unde începe moderna cale ferată).
“One could say that the film wants to have its cake and eat it too, but to that I would reply that Penny’s decision feels like the decision that this particular individual would make in that situation. We understand him well enough to know that his self-doubt and fear keep him from choosing the family as his future. If anything, it’s the most realistic and truth-based conclusion that this extremely honest film could come to.” (Jon, filmsworthwatching.blogspot.com).
Probabil pentru că este în fapt cronica unui eşec uman… imprevizibil, iar publicul larg intră rareori în sălile de cinema în căutare de loseri sau de non-eroi, “Will Penny” a fost un dezastru ca box-office în ciuda unei recepţii favorabile din partea criticilor.
Mai există un motiv serios, cu adevărat sâcâitor pentru cinefilii pasionaţi de Western-uri, care afectează calitatea de ansamblu al unui film ce are multe părţi în care se apropie de perfecţiune:
“The character Preacher Quint and his bunch are the real spoilers of this otherwise fine film.
They all act like a tribe of idiotic hillbillies, led by the psychotic, Bible-spouting, ranting and raving Preacher Quint, overplayed to the point of lunacy by Donald Pleasence. He is the most annoying and unpleasant intrusion in the movie. If this absurd group of wandering rawhiders had been downplayed to a believable level, it all would have been more acceptable.” (Chuck Lewis, “The Western Film Review: A Second Look At Some Popular Western Movies”, 2004).
Pleasence îşi interpretează partitura în canoanele Horror-ului, fără nici o preocupare de a-şi adecva imaginea şi comportamentul personajului tonalităţii generale realiste adoptate de Tom Gries, dar, în fine, vorba lui Osgood din “Unora le place jazzul”… Nimeni nu este perfect!.
Modul inspirat şi onest în care se construieşte timida poveste de dragoste lipsită de conotaţii erotice dintre Hackett şi Heston pe fondul unei ‘frontiere’ demitizate, populate sărăcacios de o faună umană reprezentată simbolic – vezi migranţii aparţinând diverselor culturi europene, puţinele femei – ale căror calitate este îndoielnică -, medicul-bărbier-poştaş, fanaticul religios, Native Americans porecliţi ‘Injuns’ vs. comersantul profitor -, e însă suficient de captivant încât să depăşeşti aceste neajunsuri, inclusiv pe cel al neverosimilităţii periplului.
Valoarea acestui film e dată în primul rând de timpul investit de către Tom Gries în conservarea ritmului şi rezistenţa opusă la orice tentaţie de a precipita înlănţuirea narativă.
Aproape fiecare moment din “Will Penny” poate fi savurat în mod independent şi nimic nu pare lipsit de legătură, forţat sau grăbit mai ales în relaţia dintre Will şi Catherine.
Joan Hackett livrează unul dintre cel mai puternice portrete feminine din istoria cinematografiei Western, tocmai pentru că primeşte timpul de a-şi şlefui spre expunere faţetele personalităţii de persoană dezorientată şi dezrădăcinată, de mamă fermă în educarea lui Horace şi de companioană a lui Penny deopotrivă delicată şi tăioasă care, în fapt, nu are ezitări să pună mâna pe armă şi să o folosească, să abuzeze de credulitatea bărbaţilor sau să îi facă avansuri cowboy-ului de care s-a ataşat până la a-l cere direct în căsătorie.
În încheiere, prefer să îl las pe scriitorul Jake Hinkson să tragă concluzia legată de “Will Penny”, deoarece o consider foarte potrivită:
“Tonally, it owes more to the gritty violence of Anthony Mann than it does to John Ford’s more romantic vision of the West – though really, this film belongs in a category by itself. It’s neither a Western adventure nor a dark tale of neurosis on the plains. While it has a lot of action and comedy, at heart the film is a gentle character study and an attempt to create an authentic portrait of frontier life. Gries gives the film a palpable physical reality… winds blow constantly across the mountains, characters shiver from the cold and squint into the sun, and violence has consequences. This isn’t to say that the film is Western neorealism – like most films of the era, when people bleed in this movie the blood is an absurd bright red – but it should be noted that Will Penny is not an adventure film. It’s a drama about a man, a woman and a young boy.” (sursa: criminalelement.com).
Notă de final:
după “Will Penny”, Tom Gries avea să mai semneze în anii ’60 un singur Western… cu aromă de Spaghetti, controversatul “100 Rifles” (este unul dintre primele filme din istorie care conţine o scenă de sex inter-rasială) din 1969, filmat în Almeria, cu Burt Reynolds, Raquel Welch şi Jim Brown, al cărui acţiune efervescentă şi incorectă politic are printre protagonişti un mestizo jumătate alb/jumătate indian Yaqui (spărgător de bănci), o “indiancă” pur-sânge (revoluţionară), un afroamerican (om al legii), un alb hispanic (militar despotic), un alb american (om de afaceri) şi un alb german (consultant militar), deci vă puteţi imagina diversitatea interacţiunilor dintre ei, asezonate cu deraieri de trenuri, shoot-out-uri, beţii vesele şi execuţii triste, în fine, aproape toate ingredientele unui Paella/Spaghetti Western entertaining, servit în mod obligatoriu împreună cu… nachos.
Dar nu uitaţi, “100 Rifles” trebuie să vină abia… după vizionarea lui “Will Penny”.
Text de IOAN BIG | VIDEODOME