Gothic Fiction: Literatura gotică în cinematografie
Odată cu cea de-a XI-a ediție a Dracula Film Festival, care revine la Brașov între 25 și 29 octombrie pentru a promova filmul fantastic în toate formele sale (horror, SF, fantasy, experimental, thriller), oferind participanților experiențe din spațiul artelor vizuale, muzicii, comics-urilor și cărților, ne putem pregăti pentru diversitatea de evenimente gândite de organizatori cu ajutorul unei călătorii prin istoria literaturii gotice și a etapelor ce au dus la popularizarea sa în universul cinematografic, fiind un subiect care a fascinat și tulburat timp de generații sufletele audiențelor datorită esteticii și temelor alese.
În contextul Evului Mediu, mișcarea gotică a reprezentat o distanțare față de formele și valorile clasice, oamenii putând, din acel moment, să privească în trecut, spre luxul Antichității, pentru a descrie prezentul în care trăiau ca fiind respingător sau greșit (termenul semnificând, inițial, cuvântul „barbar”).
Acest mod de gândire a fost prezent în scrierile de specialitate până în secolul al XVIII-lea, când arhitectura gotică a început să fie apreciată în viziunea romantică asupra istoriei și literaturii, conform revoluției spirituale a romantismului, care a reașezat valorile după care se ghida societatea medievală.
Astfel, trăsăturile neregulate, vaste și întunecate asociate curentului au căpătat un nou înțeles, Revitalizarea Goticului începând în anul 1717.
Aproape 50 de ani mai târziu, scriitorul Horace Walpole a publicat primul roman gotic englez, The Castle of Otranto: A Gothic Story, în care a introdus elemente devenite astăzi distinctive pentru literatura gotică, precum castele vechi, pasaje subterane, fantome, personaje înfricoșătoare și misterioase, o obsesie a protagoniștilor pentru trecut, conflicte familiale, blesteme și prezența forțelor supranaturale.
Apoi, în 1794, autoarea Ann Radcliffe a analizat, în The Mysteries of Udolpho, prin povestea orfanei Emily St. Aubert, psihologia eroilor săi, vorbind despre frică și despre impactul mediului înconjurător (de influență romantică, datorită descrierilor peisajelor naturale) asupra minții umane, marcând o nouă caracteristică a universului gotic: explorarea aspectelor ascunse ale psihicului prin obsesii, vise, traume și temeri profunde, care pot duce, pentru a crea suspansul și sentimentul de teroare, la acțiuni extreme și iraționale.
Dacă ne îndreptăm atenția asupra secolului al XIX-lea, putem discuta despre o serie de scriitori și lucrări care au influențat spațiul Pop culture datorită stilului lor.
Pentru început, în Frankenstein (1818), Mary Shelley a abordat teme precum izolarea, răzbunarea, pierderea inocenței, alienarea și responsabilitatea creatorului față de creația sa, un subiect extrem de important nu doar în sfera științei și tehnologiei (aflate în centrul genului science fiction), ci și în ceea ce privește temele religioase care domină astăzi cinematografia horror, adaptarea lui James Whale, din 1931 (unde îl auzim pe Colin Clive strigând faimoasa replică „It’s Alive!”) având, la rândul său, o influență uriașă asupra esteticii gotice.
Apoi, în Dracula (1897), Bram Stoker a popularizat mitul vampirului, stabilind multe dintre convențiile asociate creaturilor, cum ar fi dorința de a bea sângele victimelor sau teama de lumina soarelui (preluate sau rescrise ulterior), în timp ce Edgar Allan Poe s-a folosit, în povestiri ca The Tell-Tale Heart sau The Fall of the House of Usher, de narațiunea la persoana I și de monologul interior, transformând locuri și situații obișnuite în experiențe înspăimântătoare și supranaturale, introducând și tema reîncarnării și a revenirii personajelor din lumea morților, toate exemplele ilustrând dualitatea umană, marcată de granița dintre bine și rău, raționalitate și nebunie sau lumină și întuneric.
Odată cu secolul al XX-lea, pornind de la elementele și subiectele definitorii ale literaturii gotice, universul filmului a început să exploreze fascinația oamenilor față de cele mai întunecate și ascunse trăiri ale ființei umane pe marele ecran.
În 1922, una dintre primele adaptări ale romanului Dracula, Nosferatu, a fost realizată de regizorul german F.W. Murnau, care a oferit o reprezentare a vampirilor ca ființe grotești, Graf Orlok rămânând iconic pentru dinții, ghearele și urechile sale ascuțite.
Personajul a fost reimaginat atât de Tod Browning, în 1931 (avându-l pe legendarul Béla Lugosi în rolul principal), cât și de Francis Ford Coppola, în ‘92, care a adăugat o dimensiune romantică povestirii.
Pe Murnau îl amintim mai departe și pentru transpunerea cinematografică a lucrării lui Goethe, Faust, în care apare faimosul motiv al pactului cu Diavolul, popularizat tot de literatura gotică, având rădăcini în tradiția biblică (ispitirea lui Iisus în deșert) și în folclorul european (prin istorisiri transmise oral, în care se relata cum oamenii pot oferi părți din sufletul lor pentru a obține bogății, putere sau cunoaștere).
Subiectul a fost prezent și în producții precum Häxan (’22), All That Money Can Buy (’41), Rosemary’s Baby (’68), The Devil’s Advocate (’97) sau Constantine (2005), diferitele moduri în care Diavolul este reprezentat arătând multiplele perspective pe care oamenii le au în ceea ce privește răul absolut, care poate fi atât grotesc și înfricoșător, cât și seducător, inteligent și subtil pentru a corupe mai ușor inimile muritorilor (diferența existând și în lucrări precum Infernul lui Dante sau Paradisul Pierdut, al lui John Milton).
În 1940, Alfred Hitchcock a adus la viață romanul lui Daphne du Maurier, Rebecca, în care Joan Fontaine și Laurence Olivier au construit perfect atmosfera de suspans (realizată prin montaj, decoruri și coloană sonoră) specifică cineastului, care se folosea de tehnica anticipării momentelor.
Îl putem aminti, în acest sens, și pentru Vertigo (’58), sau Psycho (’60), care prezintă majoritatea temelor gotice. Dacă ne întoarcem la influența lui Edgar Allan Poe, regizorul american Roger Corman este faimos pentru reinterpretările poveștilor sale datorită seriei Poe Cycle, care a început în anii ’60, câteva dintre cele mai notabile fiind House of Usher, The Masque of the Red Death și The Raven.
Odată cu anii ’90, filmele de inspirație gotică s-au adaptat schimbărilor culturale și tehnologice, temele specifice lor fiind reinventate pentru a crea experiențe vizuale și sonore complexe.
Pentru început, producțiile regizorului mexican Guillermo del Toro, care este pasionat de creaturi fantastice (pe care le prezintă deseori cu empatie și compasiune pentru a vorbi despre tema gotică a alienării și respingerii), sunt esențiale.
În filme precum The Devil’s Backbone, Pan’s Labyrinth sau Crimson Peak, el construiește universuri complexe încorporând elemente ale poveștilor de groază, fanteziei, romantismului, realității contemporane (prin subtile critici aduse dinamicilor de putere, gen sau clasă) și tragediilor umane (traumele personajelor și conflictele lor interioare reprezentând sufletul creațiilor).
Nu putem uita nici de adaptările cărților lui Stephen King, precum The Shining sau IT, de întregul imaginar construit de Tim Burton în Ed Wood, Edward Scissorhands sau Beetlejuice, de rescrierea stereotipurilor feminine ale genului gotic (precum „domnița aflată la ananghie”) în producții ca The Love Witch și Jennifer’s Body sau de reinterpretarea romanelor semnate de Charlotte și Emily Brontë, Oscar Wilde, Shirley Jackson sau Neil Gaiman.
Continuând să privim cu nerăbdare fiecare noutate a genului gotic în film, este vital să ne amintim cum acesta a rămas un canal important pentru exprimarea temerilor și obsesiilor umane, explorând cele mai întunecate colțuri ale imaginației și universului în care ne ducem existența.
Text de Claudia Aldea | POP-UP STORiEs
