“GUN WOMAN” (2014, r: Kurando Mitsutake)
Videodome | 99+ cronici de filme realizate de Ioan Big!
La destul timp după interesantul său Sushi-Western din 2009, “Samurai Avenger: The Blind Wolf”, a avut premiera următorul film – un low budget independent – scris şi regizat de către cineastul japonez Kurando Mitsutake, care continuă să îi sublinieze apetenţa pentru ilustrarea ultraviolentă a temei răzbunării prin intermediul unor protagonişti neconvenţionali (Samurai Avenger, Gun Woman şi, ulterior, Maestrul Kenji din “Karate Kill”, din 2016).
Avem parte de un început surprinzător, plasat într-o atmosferă occidentală ce trimite în mod incontestabil la… finele anilor ’70, dar, mai ales, la producţiile de Exploitation care au purtat mai târziu logo-ul Cannon pe generic în epoca VHS, dar aparenţele înşeală, deoarece…
“This is a movie in the spirit of the 80’s, not slavishly trying to recreate the 80’s. That lost period of violent action/revenge films, shot on a shoestring budget, chock full of blood and violence… that’s what Gun Woman captures, and it captures it perfectly.
A big part of this is the amazing score by Dean Harada. All synths and metal guitars, it’s a tribute to those films and sets the mood perfectly.”, după cum bine remarca Mr. Dark pe site-ul Dread Central, în anul premierei.
Să purcedem însă la inventarierea a câtorva detalii definitorii pentru plot.
Killer-ul anonim şi anodin în trenci bejuliu şi ochelari de soare desueţi care a împuşcat în ceafă o femeie aflată sub duş, transportat acum în maşină de şoferul complice spre o întâlnire în Las Vegas, îşi reaminteşte pe drum povestea sadicului fiu al miliardarului om de afaceri şi politician Hamazaki (Tatsuya Nakadai, actorul nipon lansat de Masaki Kobayashi şi făcut celebru de Akira Kurosawa prin rolurile principale din “Kagemusha”, “Yojimbo” şi “Ran”), bărbat dezaxat şi obsedat sexual cu fetişuri respingătoare trimis de părinte în exil la Los Angeles (numai aşa poate beneficia de imensa moştenire), care a supus-o la perversiuni şi apoi a ucis-o cu bestialitate pe soţia medicului curant al tatălui său, bolnav de cancer în fază terminală.
Tânărul doctor a jurat să se răzbune după ce şi-a văzut dragostea stingându-se cu gâtul frânt iar el a sfârşit prin a deveni infirm după loviturile ucigaşului satisfăcut care şi-a încheiat ritualul urinând pe ochii lui, convins fiind că cel de la picioarele sale poartă responsabilitatea pentru moartea veneratului cap de familie.
Nu o poate face însă din cauza protecţiei non-stop de care beneficiază monstrul (Noriaki Kamata) altfel decât speculând poftele bolnave a ‘vânatului’ prin scoaterea în faţa acestuia a unei momeli sexuale irezistibile care însă, în esenţa ei, să reprezinte asasinul perfect.
“What is this, a Japanese Manga or a Luc Besson film?”,
vine reacţia incredulă a şoferului conjunctural al killer-ului din acest Road Movie ieşit din tipare la auzul modului în care evoluează istorisirea.
Având tot timpul la dispoziţie, medicul olog (Kairi Narita – “Into the Sun”) cumpără de la un traficant de carne vie o junkie, dependentă de cristalele de metamfetamină, pe a cărei viaţă nimeni nu mai dă nici două parale şi o supune răbdător unei cure de detoxifiere (“For me you are not a human being. You are a tool.”).
Din cele narate cu detaşare de profesionistul criminal american pe fondul unei succesiuni de fotografii având-o ca protagonistă, aflăm de asemenea că pe tânără o cheamă Mayumi şi a crescut într-o familie normală care i-a oferit toate condiţiile pentru a aspira la… normalitate, doar că o succesiune de prietenii adolescentine nocive au adus-o în pragul dependenţei de alcool pentru obţinerea căruia a început de foarte devreme să se ofere ca obiect sexual.
Drogurile şi-au găsit apoi firesc locul în ecuaţia existenţei sale.
Pauză de respiraţie:
Mayumi/Gun Woman este interpretată de Asami, actriţă binecunoscută în Asia datorită unei multitudini de producţii adulte şi lansată ulterior în spaţiul cinematografic mai digerabil al filmelor Pink de către Noboru Iguchi, ce are însă trecute acum în CV inclusiv numeroase Actionere cu tentă erotică, mai ales SF/Horror (“Dead Sushi”, francizele “Rape Zombie: Lust of the Dead” şi “Yakuza-Busting Girls”, etc).
În acest film Indie, “Asami delivers a performance that radiates both vulnerability and steely-eyed determination at once, and she acquits herself extremely well during the fight sequences for someone who has no formal martial arts training.” (Z Ravas, cityonfire.com).
Ne reluăm parcursul pe firul narativ cu revelaţia că fiul lui Hamazaki este necrofil, membru al unui club secret de iubitori a corpurilor moarte care se întâlnesc într-un loc secret, numit simplu… The Room, aflat într-o fostă instalaţie industrială de stocare şi distrugere a deşeurilor nucleare, protejată de intruziuni ‘civile’ datorită nivelului ridicat de radiaţii.
Pentru a îi defini identitatea vizuală, cineastul abandonează pentru moment ambientul de Actioner optzecist în favoarea esteticii specifice grupului de obiecte culturale reunite sub umbrela ‘Extreme Asia’ (dar pe un nivel mult superior uzualelor producţii aparţinând sub-genului Torture-Porn), mai ales că, în plus faţă de necrofilie, niponul exilat are fetişuri de sorginte canibală.
Izolat în mijlocul deşertului, The Room este singurul spaţiu în care degeneratul nu are acces cu gărzi de corp sau arme astfel încât, cel puţin teoretic, devine vulnerabil, însă pentru ca cineva să poată trece de toate obstacolele de securitate este nevoie de mult mai mult(e) şi trebuie parcurs un program de formare şi antrenament precum cel de tip ‘Rocky’ al tinerei deja sechestrate de luni bune ca sclavă în atelierul medicului amoral, transformat în instructor intrasingent şi aparent lipsit de orice urmă de sensibilitate, pentru ca aceasta să devină un killer realmente competent.
“You fail my training, you die. You die, I buy another woman. Simple as that.”.
Planul său de acţiune?
Unul siderant: infiltrarea femeii-asasin în The Room ca decedată în urma inducerii medicale a morţii aparente, cu piesele armei ascunse în… carnea propriului corp prin incizii chirurgicale, uciderea ‘ţintei’ şi a tuturor celorlalţi oponenţi.
Beneficiul?
Pentru ea viaţa în libertate pe tărâm american, iar pentru el răzbunarea, înainte de a păşi împăcat cu sine însuşi pe drumul spre Iad.
Riscurile?
Nu au nicio importanţă pentru niciunul dintre ei, mai ales că ea, o ‘femme Nikita’, pare a prezenta simptomele Sindromului Stockholm, iar el, un ‘înger decăzut’, împrumută ceva din trăsăturile lui Pigmalion.
Odată cu încheierea operaţiei prin care Mayiumi, anesteziată doar local pentru a-şi conserva luciditatea, este transformată în Gun Woman prin implantarea sub piele a componentelor pistolului, se intră abrupt în ultimul act al filmului al cărui concluzie este la fel de sec prestabilită de către medicul specialist: indiferent de deznodământ, cei doi nu se vor mai vedea niciodată.
Rezumativ, după cum remarca Adam Patterson,
“the three acts of the film play out very simply: set up, training montage, pay off. While this classic revenge thriller structuring may not bring anything new to the table, the content surely does.
Mitsutake strives to make the most disgusting, deplorable, violent and exploitative film he can, and for that, it succeeds. The training sequences feel overly long and look like they were shot on an iPhone, and the music is terrible.
Our consolation is the absolute over-the-top slaughter that is the third act. The end credits also provide us with an original song called ‘Gun Woman’, which is everything one could ask for in a cheesy exploitation theme.” (sursa: filmimpulse.net).
Pentru a evita spoilerele nu intru în amănunte legate de baia de sânge Gore (filmul îşi asumă implicit înrudirea cu “The Machine Girl” al lui Noboru Iguchi, tot cu Asami în rolul principal, şi cu “Tokyo Gore Police” al lui Yoshihiro Nishimura, ambele din 2008) pe care golaşa Gun Woman o naşte în ambientul aspetic al clubului de necrofili însă vă asigur că twist-urile de final închid cu grijă toate capetele “ghemului” rămase până atunci izolate fără o aparentă noimă (inclusiv crima din cabina de duş sau scopul periplului motorizat prin deşertul deprimant din Nevada).
Analistul de film Flay Otters sublinia în mod just, pe horror-movies.ca, că…
“The best kind of genre filmmaking can be summed up in one word: Badass. The kind of films that render you unable to hold back cheers and clenched fists and smiles as all the black-hearted badness and revenge and violence unfolds.
Films like Rolling Thunder [cel din 1977, realizat în baza scenariului lui Paul Schrader, cu Tommy Lee Jones – n.r.] or the more recent Blue Ruin [2013, r: Jeremy Saulnier – n.r.] or Big Bad Wolves [multi-premiatul film israelian din 2013 – n.r.] touch on that primal need to see a wrong righted in the most morally corrupt of ways with few winners and a lot of death.
So it is with great joy that I report that Kurando Mitsutake’s Gun Woman fits into that description like a well-worn baseball cap. It flows beautifully, it challenges and it disgusts in all the right kind of ways. It is a blast. It is mean and it is unrelenting and man, it is a cool-as-hell film.”.
Text de IOAN BIG | Videodome
