„Practic parașutismul de jumătate de viață. Pentru mine e concediu, e bucurie, eliberare, relaxare, terapie chiar. […]
De parașutism m-am apucat în liceu. Chiuleam cu băieții și mergeam la Gura Râului. Unul dintre ei avea o parapantă, de fapt numai voalura – fără ham, fără sisteme de siguranță. Și ne-am jucat cu parapanta aia, ne-am târâit și prostit pe acolo. Bine că nu am pățit nimic. Mai târziu am realizat cât de iresponsabili am fost. Dar vezi, e mare lucru să poți vorbi și să ai încredere în cineva apropiat. Pentru asta întotdeauna o să îi mulțumesc mamei că am avut către cine să mă duc și de la cine să primesc îndrumare. Și mama, după ce mi-a văzut hainele murdare și rupte, mi-a zis că dacă tot am dorința asta nebună, măcar să o fac într-un format sigur, cu instructor. Ea deja era familiarizată cu parașutismul, că făcuse sora mea mai mare, da, și chiar mama zburase de câteva ori cu deltaplanul, deci îi era cunoscută experiența zborului, legătura cu aerul, cu cerul. În primul an am mers pe ascuns față de tata la antrenamente. Inițial, el a susținut-o pe sora mea mai mare când s-a apucat de parașutism, dar ea a trăit la un moment dat experiența de a deschide o parașută de rezervă și atunci tata a zis că i-a fost suficient. Că a făcut trei fete și că nu înțelege de ce vrem să ne dăm cu motorul și să zburăm. Zicea că eu eram balerina familiei și voia să rămân așa. Doar că era perioada rebeliunii mele, rebeliunea balerinei – cu păr scurt, brățări și multă adrenalină. Tatăl meu nu mai e acum, dar dacă m-ar fi văzut ar fi realizat că tot așa finuță și feminină sunt cum îi plăcea lui. El a fost cel care ne-a cultivat feminitatea și ne-a învățat să respectăm frumosul. Când a aflat de parașutism s-a supărat foarte tare și n-a mai vorbit cu mine o perioadă. Dar după, a fost și foarte mândru. Nu o să îi uit fața când a venit prima dată să mă vadă la salt. Radia. Ăla a fost printre ultimele momente ale noastre în care am simțit că el s-a bucurat, așa pe deplin, pentru mine. La puțin timp, în următorul an, a murit. Parașutismul e astfel și ceva moștenire, dar e și ceva ce îmi aparține.
Așa am început și am continuat în pofida faptului că nu erau antrenamente ușoare. Instructorul meu îmi zicea fata cu ghete. Când s-au făcut înscrierile în ianuarie, eu purtam niște ghete clujene. Ne punea astfel de porecle pentru că eram foarte mulți înscriși și nu stătea să memoreze în fiecare an ture noi de oameni. Îi ținea minte pe cei care rămâneau. Și uite că fata cu ghete a fost fata care a rămas. Fata care a învățat să zboare.”
***
Editor text: Maria Elisabeta Boamfă
Foto: Gabriela Cuzepan
