Ketchup | Un caz de ubicuitate culinară
O anecdotă și un scurt istoric al unui ingredient omniprezent în America, ketchup-ul cel de toate zilele.
Eram cu prietenul meu, un universitar stabilit în America de peste două decenii, la Caru’ cu bere și comandaserăm câte o porție de mititei cu cartofi prăjiți.
Știu că pare o opțiune săracă în creativitate și leneșă în gândire, chit că acolo micii au rămas la fel de buni, dar e o etapă dintr-o tradiție peste care nu trecem: la fiecare dintre revenirile în patrie ale prietenului meu, dimineață mergem la terasa de la Obor, seara, în celebra berărie.
Amfitrionul nostru, mereu jovialul Niculae Mircea, ne-a atras atenția că ni se va alătura la masă, pentru scurt timp, o persoană care avea să plece tot în America, a doua zi.
Persoana, așa cum aveam să constatăm, era și o personalitate de anvergură mondială (profesor universitar doctor, tocmai primise titlul de Doctor Honoris Causa din partea Universității de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București), iar conversația a fost foarte plăcută, cordială, amicală.
Ultimul venit la masă s-a inspirat de la noi și a comandat tot o porție de mici cu cartofi prăjiți. Comit o indiscreție – cred că nu se cuvine să te uiți în farfuria altuia nici măcar în epoca food-porn, când toți ne arătăm ce am mâncat tuturor – însă a solicitat și ketchup. Era chemarea Americii!
Am zâmbit discret la constatarea acestei anecdote. Și cu subînțeles, la vederea acestui condiment care, peste Ocean, e de neconceput să nu fie turnat în cantități industriale în burger, pe cartofi, pe orice se mănâncă în parcurile în care se joacă baseball, de 4 iulie și în alte 364 de zile ale unui an care nu e bisect – e o chestie culturală în America de Nord, canadienii au importat mai mult de jumătate din ketchup-ul produs, de pildă, în 2016, de SUA pentru export.
Ketchup-ul e emblematic pentru societatea americană.
E ieftin, se poate consuma instant, e adaptabil la aproape orice context gastronomic, de la chiftele la omletă, nu lipsește de pe masă indiferent de momentul zilei și e un pic adictiv. Partea cea mai amuzantă, destul de tipică pentru o țară cu o istorie relativ recentă, e că acest sos-minune, prezent în 97% dintre gospodăriile Statelor Unite, nici măcar nu e american.
Istoria ketchupului seamănă ca două picături de sos cu cea a globalizării.
La origine, a fost creat în partea de sud-est a Asiei, de acolo a migrat în China, în Europa a ajuns grație navigatorilor olandezi și englezi, în Oxford English Dictionary a intrat la 1699, în bucătăriile englezești, „sosul picant” era deja la ordinea zilei pe la 1740, așa cum deveniseră și mirodeniile precum scorțișoara, boabele de muștar și de piper, cam ce intră și azi într-un ketchup clasic (mă rog, nu peste tot, în Filipine face furori ketchup-ul de banane).
Iute sau nepicant, dulce sau umami, poftă bună la ketchup și nu uitați că inițial, nici măcar nu conținea roșii, ci ciuperci!
Text de Horia Ghibuțiu | Gurmand | Opinii
