Guns N’ Roses la București: călătorie nostalgică înspre anii ‘80

Guns N’ Roses la București: călătorie nostalgică înspre anii ‘80

,,Welcome to the mumble”, scria zilele trecute un cronicar despre prestația Guns N’ Roses de la festivalul Glastonbury.

De fapt, ce voia să spună autorul era faptul că trupa a reușit, mai degrabă, să introducă publicul în lumea incapacității lui Axl Rose de a pronunța bine versurile, decât în universul junglei de pe Appetite for Destruction.

Și totuși, atunci când o trupă devine, pe bună dreptate, o instituție, cât de mult ne mai pasă dacă piesele sunt cântate ,,bine”?

Guns N’ Roses reprezintă una dintre formațiile care și-au întipărit pentru totdeauna imaginea în mentalul colectiv, deși chitariști, pianiști, toboșari și basiști s-au perindat de zeci de ori în interiorul acesteia.

Instituția Guns N’ Roses merge până în punctul în care mai toți membrii care trec prin trupă arată aproape identic, căci GNR nu mai reprezintă de mult o formație: este un brand și un stil de viață, ajutat și de obsesia fanilor față de hedonismul muzicienilor. Prinși în banalul vieții cotidiene, curajul lui Axl Rose de a mușca piciorul unui paznic, sau de a incita la violență în mijlocul concertelor ni se pare fascinant. Parcă am dori și noi să facem asta cumva, însă așteptările societății de la starurile rock sunt cu mult diferite față de cele ale oamenilor de rând.

La București, Guns N’ Roses au cântat în formula trio-ului clasic al anilor ’80 (Axl Rose, Slash, Duff McKagan), ajutați și de Dizzy Reed la clape, Richard Fortus la chitară, Frank Ferrer la tobe și Melissa Reese la sintetizatoare.

Urmând exemplul Queen + Adam Lambert, unde ecranele îi arată constant doar pe Lambert și pe cei doi membri originali ai trupei (deși pe scenă se mai înghesuie un basist, un percuționist și un pianist), show-ul Guns N’ Roses de pe Arena Națională s-a concentrat pe prezentarea imaginii trio-ului reunit, fără însă a aduce în prim plan prezența celorlalți interpreți de pe scenă.

Dacă reacția publicului a fost excelentă pe hit-urile Sweet Child O’ Mine, Paradise City, November Rain sau Civil War, multe dintre celelalte piese nu au entuziasmat atât de tare mulțimea, deși energia trupei a atins cote maxime pe tot parcursul celor peste trei ore de spectacol.

Dacă luăm în considerare vârsta celor trei, efortul fizic necesar susținerii concertului a fost mai mult decât fabulos, chiar dacă cea de-a doua jumătate a concertului ne-a prezentat un Axl Rose carismatic, dar obosit.

Printre momentele-cheie ale spectacolului s-a numărat și solo-ul de chitară al lui Slash, coborât, parcă, din posterele dormitoarelor adolescenței, direct pe scena Arenei Naționale.

De altfel, n-ar fi hazardat să ajungem la concluzia că mulți dintre cei prezenți pe stadion s-au apucat de chitară visând să devină Slash și întrebându-se, totodată, cum de acestuia nu îi pică niciodată pălăria de pe cap.

Cât despre recenzia ,,Welcome to the Mumble”, probabil că nu este înțelept să ne așteptăm ca trupele noastre preferate să mai cânte așa cum o făceau în zilele de glorie.

În plus, avantajul de a avea hit-uri precum cele de la Guns N’ Roses este faptul că, indiferent de cât de nefavorabil sunt cântate, publicul își va completa peisajul sonor cu propria interpretare a acestora.

Fiecare dintre noi și-a retrăit amintirile, fie că vorbim despre dansul cu partenerul din liceu pe November Rain, încercările adolescentine de repetiții prin garaje, sau lecțiile de chitară în care încercam să îi dam de cap intro-ului de la Sweet Child O’ Mine.

Una peste alta, se pare că show-ul de pe Arena Națională nu a fost atât de ancorat în prezent, ci a reprezentat, mai degrabă, o călătorie către anii ’80, în care fanteziile publicului s-au îmbrățișat cu imaginea pe care Guns N’ Roses și-au înfipt-o în creierul fiecărui ascultător de muzică rock.

Cu doar șase albume de studio la activ (cinci, dacă luăm în considerare materialele din zilele de glorie și patru, dacă le luăm în calcul pe cele cu mare succes comercial), Guns N’ Roses încă pot urca pe scenă, încă pot cânta (cu mici dificultăți) și încă pot introduce zeci de mii de oameni în atmosfera visului american al sexului, drogurilor și al rock’n’roll-ului.

Doar să aveți grijă: probabil că nu e așa de cool să mușcați piciorului unui paznic.

Text de Alex Mușat | Muzică | Concerte | Opinii

Foto credits: Guns N’ Roses