Frode Jacobsen (MADRUGADA) – interviu exclusiv
MADRUGADA, norvegienii care cântă din 1993 un rock alternativ influențat de blues, s-au reunit după 10 ani de la moartea chitaristului Robert Burås, iar anul trecut au scos albumul Chimes At Midnight.
În cadrul turneului intens de promovare, ei ajung și în România, la festivalul Rocanotherworld din Iași, între 22 și 25 iunie 2023, pe scena căruia vor mai cânta trupe precum Warhaus, Basska, Moonlight Breakfast, We Singing Colors sau Luna Amară.
Am stat de vorbă cu FRODE JACOBSEN, fondatorul Madrugada, despre noul disc și revenirea în muzică.
Frode, sunteți acum într-o pauză înainte de a doua parte a turneului. Cât de necesare sunt momentele astea de respiro?
Extrem de necesare. Pentru că turneul în sine e un amalgam de lucruri. Și, într-un anumit punct, ajută să faci un pas în spate, să iei puțină distanță, pentru a-ți recăpăta energia și relația de prietenie cu ceilalți membri, nu doar postura de colegi pe care o cultivăm fiecare dintre noi atunci când suntem pe drumuri, în turneu.
În programul de turneu aveţi și România, veţi cânta la Rocanotherworld. Ce așteptări aveți de la acest concert, nefiind prima voastră interacțiune cu românii?
Nu e prima, însă am mai cântat doar o singură dată, la ARTmania, în Sibiu.
Nu știam că românii au vreo relație anume cu trupa noastră, dar am sfârșit atunci prin a fi foarte surprinși de feedback-ul foarte pozitiv, așa că e o plăcere pentru noi să revenim.
Iar din punct de vedere a ce s-ar putea aștepta oamenii de la concertul nostru, noi cântăm piese de pe toate albumele din discografie.
Deci presupun că o putem numi o călătorie în istoria muzicală Madrugada. Totuși, încă n-am stabilit exact setlist-ul pentru concert.
Cum a fost primit noul album în celelalte locuri prin care ați mai trecut?
Foarte bine, mai ales că el e destul de atipic pentru Madrugada din multe puncte de vedere. E primul pe care îl facem fără Robert [Burås], chitaristul nostru, iar Jon [bateristul Jon Lauvland Pettersen] a revenit în trupă după 18 ani.
Albumul este înregistrat în Sunset Sound Studio în L.A., unul dintre primele studiouri rock and roll, o adevărată legendă. Acolo am decis să-l înregistrăm live și să încercăm să documentăm faptul că noi asta suntem, o trupă care sună și se simte bine în prestațiile live.
Pentru primul nostru disc [Industrial Silence, din 1999] am petrecut atunci jumătate de an în studio lucrând la tot felul de mici detalii pentru a-l face să sune cât mai bine posibil şi, în comparație, ăsta e tras live, old school.
Partea bună în a face treaba asta constă în faptul că deja ai idee cum vor funcționa piesele atunci când le vei cânta pe scenă… deși asta nu înseamnă că acum, în turneul, vom cânta doar albumul ăsta.
Ne place să tot schimbăm setlist-urile de la un concert la altul, să nu devenim repetitivi și să trecem prin cât mai mult momente și perioade Madrugada posibile.
Albumul marchează revenirea voastră după ce, inițial, v-ați retras în urma decesului lui Robert. Cât de greu v-a fost să vă adunați, să vă regăsiți?
Eu și Sivert [vocalistul Sivert Høyem] intrasem deja într-o pauză lungă după ce a murit Robert, pentru că, inevitabil, rămâi blocat în niște amintiri, mai ales când ai scris muzică pentru un lung timp alături de un om… şi rămâi blocat în acest loc, mental vorbind.
Am avut nevoie, deci, să ne distanțăm de muzică o perioadă. Când John și Sivert m-au întrebat dacă vreau să facem turneul de reuniune, trecuse însă destul timp încât să mă simt pregătit.
Te referi la turneul de reuniune din 2019…
Exact. Primul concert al acelui turneu a fost într-o arenă şi a fost destul de dificil, după nouă ani în care n-ai mai cântat alături de colegii tăi, să revii alături de ei pe o scenă în fața a zece mii de oameni.
Abia după vreo opt show-uri și odată cu startul turneului european am început să ne reobișnuim cu sentimentul și să căpătăm distanța necesară de pierderea lui Robert pentru a putea continua.
Cred că așa funcționează până la urmă doliul spiritual pe care-l porți după ce te desparți de un om drag. Trebuie să lași timpul să repare.
Iar acel turneu era planificat să fie doar o reuniune, nu și o revenire în muzică, nu?
Da, ne propusesem să cântăm maxim un an și să cântăm albumul de debit, Industrial Silence, dar, la finalul lui 2019, lucrurile mergeau mult mai bine decât ne propusesem.
De exemplu, în Berlin, managementul nostru rezervase un club cu o capacitate de 800 de persoane şi am sfârșit prin a concerta într-o arenă. Așa că, spre surprinderea noastră, am descoperit că trupa a crescut foarte mult din punctul în care noi o părăsisem.
În plus, noi ne simțeam foarte bine, ne-am distrat tare în acest turneu de reuniune. Așa că, la finalul lui, nimeni nu mai voia să o încheie din nou. Întâmplarea face că, în momentul ăla, am fost invitați să cântăm pe un stadion în Atena, lucru pe care ne-am dorit dintotdeauna să-l facem şi ne-am zis că nu putem să facem concertul ăsta cu aceleași piese vechi din discografia trupei.
Deci soluția rămăsese să facem ceva nou, însă nu aveam prea mult timp la dispoziție. Așa s-a întâmplat că am pus cap la cap albumul în doar două luni și, apoi, zece zile în studio ca să-l înregistrăm. Inclusiv asta a contribuit la alegerea noastră de a surprinde pe înregistrare calitatea live pe care trupa ajunsese să o aibă din nou după acel an petrecut în turneu.
Trupa a fost un succes încă de la începuturile ei. Ai simțit o datorie față de publicul care v-a susținut în momentul în care ați decis revenirea?
Nu neapărat. Mai degrabă cred că ai nu o datorie, ci o responsabilitate. Știi, oamenii folosesc muzica unui artist ca soundtrack al vieții lor. Mulți oameni au simțit asta față de primul nostru album în tinerețea lor, iar eu simt o responsabilitate în a-i face să se simtă mândri de asta. E ceva ce mă face mândru și pe mine, de asemenea.
Pentru că poți lua ca exemplu trupe precum Guns N’Roses, care au făcut parte din soundtrack-ul vieții mele, în adolescență, cu Appetite for Destruction, apoi au dat-o în bară în cel mai urât mod cu acele certuri care pot să distrugă toată acea magie… ceea ce mie mi se pare că ar trebui să eviți ca artist.
Ăsta e genul de responsabilitate pe care o simt. Să păstrez imaginea și amintirea frumoasă a trupei care le-a oferit oamenilor acea ancoră emoțională și să îmi fac treaba cât mai bine pe scenă. N-am simțit o responsabilitate că TREBUIE să mă reîntorc în turneu.
Pentru noi a fost mai mult vorba de a ne reîntâlni. Noi suntem foarte buni prieteni. N-am început această trupă pentru că simțeam că avem talent cu carul. Am început pentru că, pur și simplu, iubeam muzica și compusul de cântece.
Și, până la urmă, nu am avut succes chiar din prima, ne-a luat cinci ani până să venim cu primul cântec ca lumea. Pentru unele trupe perioada aia e întreaga carieră, deci… cam asta e.
Ați modificat ceva în stilul vostru muzical, odată cu albumul ăsta?Suntem diferiți, într-un fel, pentru că la albumul din 2008 [Madrugada] eram eu, Sivert și Robert și un alt toboșar cu care am colaborat pentru două albume. Fusesem constant în turnee timp de 10 ani. Ce e interesant la albumul ăla, nu știu dacă se distinge neapărat din ce se aude pe el, dar el a fost mai mult o sesiune demo. În mare parte, albumul ăla e Robert cu mine, într-un studio din New York, pentru vreo 10 zile.
Cinci piese de pe discul ăla sunt aproape același lucru… noi doar făceam demo-uri pentru un album nou. Apoi, la scurt timp, Robert a murit și am decis că-l nu vom mai lucra prea mult pe material. În plus, ești inevitabil diferit pentru că ești mai bătrân, ai o perspectivă nouă despre cum vrei să faci lucrurile, ambiții diferite asupra a ce vrei să obții de acolo.
Când ne-am reunit, ambiția noastră era mai mult despre a ne întâlni şi, pur și simplu, să cântăm piesele pe care le aveam deja și poate astfel să construim câteva noi amintiri… şi evident să îi revedem pe oamenii care ne susținuseră până atunci, din public. Poate undeva a fost și încercarea de a lăsa în pace partea neagră a trecutului pe care această trupă l-a avut de înfruntat. Venise timpul unor amintiri frumoase.
Robert era extrem de important pentru trupă. A fost cel mai apropiat prieten al meu. Am scris muzică împreună. Îi plăceau enorm blues-ul, chestii psihedelice, hard rock-ul, lucruri care îmi plac și mie. Însă acum că nu mai e acolo, nu mai există a doua persoană care trage cu tine să împingă sound-ul trupei în direcția respectivă.
Jon are o înclinație mare către lucrurile melodice, nu le are aproape deloc cu blues-ul, așa că se vede o schimbare inevitabilă a stilului, pentru că dinamica grupului se schimbă.
Simți deci că ați luat-o de la capăt?
Nu se simte deloc de parcă am luat-o de la capăt, dar, în același timp, nici că am reluat-o din 2008 nu se simte. Pentru că, ultima oară când Jon a fost alături de noi, era în 2001, deci cumva simt că muzical am revenit la punctul ăla.
Eu și Sivert am mai cântat și alături de altă trupă timp de vreo șapte ani, o perioadă în care ne chinuiam foarte tare să găsim propriul nostru mod de a face muzică… moment în care eram și foarte îndepărtați ca și gusturi muzicale.
Climatul muzical acolo a fost cu adevărat dificil. La vremea aia, când eram aproape adolescenți, nici nu puneai așa ușor mâna pe muzică, nu aveam multe discuri și era și destul de scump să cumperi muzică… te mulțumeai cu ce prindeai.
Cu toate astea, încă din perioada aia, cine sunt eroii tăi muzicali?
După cum spuneam, era un pic mai greu. Cel mai adesea erau discurile de vinil. Mai greu de purtat și ascultat cu tine oriunde, plus destul de scumpe. Așa că rămâneai și te mulțumeai cu muzica de la radio și ce mai găseai prin colecția părinților.
Primul lucru de care chiar m-am îndrăgostit a fost muzica lui Elvis. Dar, în adolescență, îmi aduc aminte și acum când am pus mâna pe primul disc de la The Velvet Underground, care a avut un impact uriaș asupra mea. Muzica respectivă, artwork-ul albumului, erau generatoare de inspirație.
Te motivau să vrei să faci și tu muzică care să sune atât de bine, contrar altor trupe cu muzică genială, precum Led Zeppelin, unde părea că muzica lor e atât de complexă încât nu vei putea niciodată să creezi așa ceva.
Deci trupa asta a deschis multe porţi pentru mine, muzical, inclusiv modul în care combinaseră stilurile muzicale, acolo era revelator, un fusion între clasic și experimental… REM, 13th floor elevator, The Cramps.
Deși n-ați stabilit încă setlist-ul pentru România, zi-mi 2-3 dintre piesele pe care ai vrea ca românii să le cânte cu voi, la Iași?
Ar fi fantastic dacă s-ar întâmpla asta, deși nu suntem chiar tipul de trupă sing-along. Rămâne de văzut, dar cel mai probabil vom cânta Look Away Lucifer, Majesty și Nobody Like You Like I Do. Sunt câteva dintre piesele pe care nu cred că le vom rata.
Interviu de EUSEBIU TUDOROIU | Muzică | Interviuri
Foto header: Knut Aaserud
