Interviu cu NOA WERTHEIM, Vertigo Dance Company:
„Caut oameni care să aibă un centru propriu de greutate bine definit”
Vertigo Dance Company este una dintre cele mai importante companii de dans din lume, cu o istorie de peste 30 de ani.
Ce face cu adevărat special grupul israelian condus de Noa Wertheim, director și co-fondatoare, e faptul că în afara scenei, toți membrii conviețuiesc împreună. Dorm, gătesc, își cultivă propriile legume și fructe, creează și călătoresc împreună în lume cu show-urile lor, iar acest sentiment de „familie” e lucrul care le dă aura de magie în momentul în care îi vezi pe scenă.
Vertigo revine la Sibiu ca headliner la FITS 30 iar MAKOM 30. Sărbătoarea dansului se joacă pe 30 iunie și 1 iulie 2023, dar va fi disponibil și online.
Spectacolul ritualic și extatic este rezultatul căutării lui Noa pentru modalitatea de revenire a locului care ne apropie de sine.
„Makom are la bază conceptele de Imagine și Șablon.
Imaginea reprezintă esența, emoția, sufletul, lumea noastră internă, în timp ce Șablonul reprezintă corpul, structura atotcuprinzătoare. Între cele două cadre conceptuale regăsim întinderea timpului”,
spune NOA WERTHEIM, multipremiata coregrafă recunoscută în toată lumea pentru limbajul fizic și estetica originală a show-urilor Vertigo, repere ale unei creativității aparte, ce încorporează arta, mediul și natura.
Ca director artistic, cum reușești să balansezi partea creativă cu cea pragmatică?
E o întrebare bună pentru că, în sine, munca mea ca director artistic implică inclusiv responsabilitatea gestionării echipei tehnice, lucru care te obosește foarte tare. De asemenea, să te asiguri că menții calitatea fiecărui aspect al spectacolului pe care l-ai creat e solicitant.
Trebuie să găsești puterea de a te ocupa de toate lucrurile organizatorice și de fiecare dată când se joacă spectacolul tău, să îi regăsești spiritualitatea și să o menții vie pentru fiecare reprezentație.
Evident, fiecare spectacol are mișcările, coregrafia, costumele sale. Lucruri care se schimbă constant. Însă, misiunea ta e să te întorci în urmă cu câțiva pași și să le readuci aminte dansatorilor tăi care e motivul pentru care ați început acea călătorie.
Altfel, pe măsură ce-l joci, el poate deveni plictisitor. Dacă îl joci de 80 de ori, să zicem, poți ușor să intri într-o rutină și să ajungi să-l execuți mecanic.
Trebuie să găsești constant metode de a-l păstra viu. Ceea ce, într-un fel te ține în priză, dar te poate și obosi la un moment dat.
Cum reușești să eviți asta?
Slavă Domnului, am un mare sprijin în colegii mei. Am un manager pe care mă pot baza mereu, cu care lucrez, iar împreună ne inspirăm reciproc. Pentru că fiecare vine cu propria esență, ceea ce îți dă doza necesară de inspirație externă.
Apoi ai partea de inspirație care vine din interiorul tău. Mereu o regăsesc în motivația care m-a făcut să creez acel spectacol.
Și când îți aduci aminte de ea, o oferi înapoi dansatorilor, cum spuneam. Când ai de luat decizii ca director, e ceva dificil pentru că e extrem de diferit de tipul de decizie pe care o iei creativ.
Însă, la finalul zilei, când știi, de exemplu, că ai de făcut un turneu în America, începi să pui lucrurile într-o balanță pentru a îmbina nevoile artistice cu ce îți poți permite realist.
Și de obicei fac tot ce pot pentru ca eu și echipa mea să nu ratăm nicio reprezentație, nicio invitație, oriunde în lume, nicio ocazie importantă, ori o șansă de a merge într-un loc deosebit unde să întâlnim alți oameni minunați.
Cu toate astea, te lovești de momente în care nu ai timp, sau corpul, cu care noi lucrăm, are nevoie să se refacă și trebuie să facem diferite sacrificii. Mereu genul ăsta de conversații sunt dificile. Munca mea are o complexitate mai mare în jurul a ceea ce oamenii percep ca fiind coregrafie.
Uite, de exemplu conversația pe care o avem noi acum, la miezul nopții, în timp ce aștept ca echipa tehnică să termine set-up-ul ca să pot verifica că totul e în regulă, asta după o zi plină, ca abia apoi să pot să plec și să mă odihnesc puțin pentru spectacolul de mâine.
Și faptul că am avut șansa de a găsi oameni cu care să pot lucra atât de bine, e ceea ce m-a ținut pe linia de plutire. Pentru că simți că cineva e acolo să te prindă dacă faci un pas greșit.
Toate astea pe lângă faptul că însăși numai munca de creație e deja o responsabilitate mare…
Bineînțeles. Dacă vorbim doar de creație, și acolo te poți lovi de blocaje.
Pornești de la o idee, de la un motiv pentru care te îmbarci într-o călătorie și la un moment dat poți descoperi că ai mers pe un drum înfundat. Pur și simplu se întâmplă câteodată.
Să pleci de la un instinct și să nu îți dai seama că de fapt nu-i înțelegi pe deplin esența.
Și dacă ajungi acolo, trebuie să te întorci din drum, să faci pace cu faptul că lucrurile nu ies din prima, să îți amintești și să te îmbărbătezi cu ideea că lucrurile vor ieși bine, în final, oricât de diferit ar arăta față de cum ți le-ai imaginat inițial.
Și, până la urmă, dacă n-ar fi așa n-ar mai fi artă. Dacă aș știi de la început cum vor ieși toate, n-ar mai fi vorba de creativitate.
Chiar și natura umană s-a modificat cu timpul. Lucrurile s-au adaptat nevoilor timpului. Deci chiar și natura are nevoie de creativitate pentru a se adapta de la o situație la alta.
Apropo de adaptabilitate, cum a afectat perioada pandemică modul vostru de creație, care se bazează pe lucrul în comunitate?
Situația respectivă ne-a afectat pe toți în moduri diferite. Unii s-au panicat în acel context imprevizibil, în fața necunoscutului. În timp ce alții, inclusiv eu, am luat-o ca pe o spațiere. Dintr-o dată n-am mai avut presiunea timpului pe umeri.
Dintr-o dată am căpătat spațiu. Și a fost interesant să creez fără o limită de timp. N-am oprit nimic.
Am continuat să lucrăm ca într-o capsulă a timpului. Trăiam niște momente în care te puteai întâlni doar în cercul familiei.
Iar noi asta suntem și așa trăim, ca o familie. Doar o mică parte din echipă, cei care provin din străinătate s-au întors la casele lor pentru o perioadă.
Am rămas alături de șase oameni și am continuat creația. Interesant e că am sfârșit cu un spectacol în care noțiunea timpului e extrem de prezentă și vizibilă.
Cu toate astea, dansatorii mei au atins momente în care au cedat din nesiguranța momentului în care aveau să revină pe scenă, în fața publicului. Până la urmă, natura lor are nevoie să se exprime în fața unui public.
Iar momentele acelea de stres au scos la iveală niște probleme și traume pe care mulți le aveau suprimate și care s-au transpus în perioada lucrului nostru creativ, ceea ce a fost foarte interesant.
Asta mi-a dat ocazia să captez niște aspecte care să facă show-ul mult mai intim.
Când a apărut, în cazul tău, dorința de a explora corporalitatea și exprimarea prin fizic?
În copilărie am început să dansez pe la 8 ani și m-am oprit după doar patru ani, când credeam că sunt lucruri mai importante de care să mă ocup în viață. Școală și alegerea unei meserii pragmatice, din ce înțelegeam eu la vremea aia.
Dar mama m-a oprit și mi-a zis: „Nu poți renunța, ești foarte bună la asta!”. Nu știu dacă într-adevăr o credea sau nu, dar bănuiesc că o scânteie a văzut totuși în mine.
Cu toate astea nu m-am reapucat decât după ce am terminat stagiul militar, obligatoriu la noi pentru femei și bărbați. Timp în care n-am dansat decât în rarele ocazii când ieșeam în oraș și auzeam niște muzică. Iar asta se întâmpla rar pentru că veneam dintr-un background religios, așezat, liniștit. Iar când am terminat mi-am dat seama că vreau să revin la dans, cu ideea că poate într-o zi voi preda.
Iar pentru primii doi ani a fost extrem de dificil pentru că toate abilitățile mele fizice pentru dans se duseseră.
Însă în al treilea an lucrurile s-au redeschis pentru mine. Inclusiv prin faptul că l-am cunoscut pe soțul meu cu care am făcut un duet pe care l-am denumit Vertigo.
A mers atât de bine încât am făcut încă unul, și încă unul până am crescut împreună pe acest drum.
În momentul ăsta, fiul tău și-a început de câțiva ani cariera în dans, însă a ales să lucreze într-o altă companie de dans. Vertigo la rândul ei primește frecvent tineri talentați și pasionați. Ce cauți tu la un tânăr care-și dorește să lucreze alături de Vertigo?
Deschiderea de a evolua. Pentru că inlcusiv locul în care noi trăim și locuim, se află în mijlocul naturii, cu peisaje superbe, multă liniște, iar asta, dacă ești deschis, îți modifică modul de a fi, măcar pe parcursul lucrului.
Exteriorul ne influențează pe noi toți. Dacă stai într-o încăpere închisă cu neoane albe, te vei simți într-un fel. Dacă ești într-un spațiu deschis înconjurat de munți, vei fi altfel influențat.
La asta adaugăm și faptul că noi alegem un regim alimentar vegetarian.
Apoi, caut oameni care să poată înțelege limbajul special al corpului cu care lucrează Vertigo. Conectivitatea dintre minte și trup. Modul în care una se influențează pe cealaltă.
Și în cele din urmă, să aibă un centru propriu de greutate bine definit. Mulți dansatori au o experiență vastă, însă dacă nu au un centru de greutate bine definit al existenței, al personalității lor, munca lor fizică rămâne incompletă.
Când călătorești cu un spectacol, îți place să oferi workshopuri pentru cei interesanți pentru că ai mărturisit că îți place să cunoști oameni noi și să împarți din cunoștințele tale.
Din fiecare workshop pe care-l țin iau câte ceva din partea oamenilor. Mereu schimb idei cu lumea, chiar și atunci când ei nu își dau seama.
Plus, de fiecare dată când văd că ochii cuiva se luminează în momentul în care explic ceva, asta îmi oferă instant inspirație.
Sau chiar și atunci când poate nu mă fac înțeleasă prin intermediul cuvintelor, încep să improvizez cu ei fizic și asta mă provoacă mereu să mă adaptez și să mă mulez pe diferite tipuri de personalități.
Inspirația pare să fie un punct central asupra căruia revii des în discursul tău. Unde se regăsește inspirația ta supremă?
În regulile după care se ghidează natura. În gravitatea, în cele patru elemente naturale, în evoluția organică a naturii din jurul nostru.
Ce înseamnă pentru tine Festivalul de Teatru de la Sibiu, cu care ai deja o relație lungă de prietenie?
În primul rând, înseamnă conexiunea și prietenia cu Constantin Chiriac, directorul festivalului, care a venit în Israel să vadă spectacole și cât mai multe companii de dans și care ne-a invitat după ce ne-a cunoscut.
Am simțit din prima că înțelege limbajul nostru artistic, l-a iubit și asta ne-a conectat. Iar de atunci s-a format această frumoasă prietenie dintre el și Vertigo.
Plus, modul în care acest festival se derulează, toată infrastructura și profesionalismul din spatele său sunt absolut uimitoare. Lucrurile stăteau bine de acum 15 ani, când am ajuns noi prima oară.
Cu timpul am observat cum totul s-a dezvoltat, noi am fost martorii acestui proces și e absolut miraculos modul în care a putut să crească. Plus, prieteniile pe care le leg aici.
De aceea și țin atât de mult la a oferi workshopuri.
Pentru că, uite, te cunosc pe tine și ne reîntâlnim când revenim la Sibiu, la fel mai cunosc câțiva alți oameni pe care-i revăd.
E o plăcere când treaba ta nu se rezumă doar la ce se întâmplă pe scenă, ci se extinde și la tot ce înseamnă viața și conexiunile pe care le construiește un asemenea festival.
Interviu de EUSEBIU TUDOROIU | Performing Arts | Interviuri
Foto header: Elad Debi
