Pentru ediţia a XXXI-a a Galei Premiilor UNITER, care va ava loc pe 12 iunie, la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Timişoara, multitudinea de premiere din 2022 nu a făcut deloc simplă sarcina juriului de nominalizări de a selecta trei finaliste care să concureze pentru prestigiosul titlu de cel mai bun spectacol.
Drept urmare, mai potrivit decât a trece noi în revistă opţiunile a fost să invităm trei personalități reputate ale lumii teatrale: Doru Mareş, Iris Spiridon şi Victor Scoradeţ, membri ai juriului, să prezinte spectacolele nominalizate. – Ioan Big
„Seaside Stories”
De Marius Chivu, Lavinia Micu, Dan Alexe, Simona Goşu, Tudor Ganea, Nicoleta Dabija
Regia, scenariul, universul sonor: Radu Afrim
Scenografia: Theodor Cristian Niculae
Teatrul de Stat Constanţa
Plaja. Țărmul mării ca magie. Marginea planetei lichide ca vocație homerică, așadar aceea care spune povești (întâmplate, fără îndoială, tocmai fiindcă au fost trecute prin filtrul ficțiunii) apte de a ajunge cândva mit. Dacă nu cumva tocmai mitul le-a născut cândva, când Constanța se chema Tomis, ba încă mai dinainte.
Mit care se întâmplă exact în acest moment (al desfășurării spectacolului, dar și-al unei permanențe cu tâlc), în vecinătatea altor prosoape/șezlonguri/baruri de la marginea nisipului/cabine de schimbat în uniforma ființei marine care trăiește pe uscat și visează să zboare, cu acoperișuri de pe care bronzabilii pot părea pescăruși (Arkadina, Treplev, Zarecinaia & Co sunt sigur printre ei) și mai ales a mării-fereastră (sau invers) care ondulează ca firele narative ale fiecăruia dintre cei șase tineri prozatori pe care Radu Afrim și i-a luat tovarăși de călătorie printre „sutele de catarge” ale sensibilității.
Pe undeva pe unde, printre curenții tandreții, ludicului, tentativelor de călcare-n picioare a ritmurilor unui cotidian măcinând pe unde nici nu se vede, nici nu se-aude marea, ai putea fredona vătuit, cu bătrânii rockeri de la FFN: „În urma ta, nisip rămâne-n urma pașilor…” Seaside stories… Păi, nu?
DORU MAREŞ
Scriitor, critic de teatru, traducător, jurnalist, colaborator al revistelor Teatrul Azi și Artitudini. Membru al UNITER, al Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru (AICT) și al Uniunii Scriitorilor din România. Laureat al Premiului UNITER pentru critică teatrală (2015).
„Oedip Rege”
De Sofocle
Regia: Declan Donnellan
Scenografia: Nick Ormerod
Teatrul Naţional „Marin Sorescu” Craiova
La Oedip Rege al lui Declan Donnellan nu suntem spectatori, ci musafiri, într-un teatru care se deschide pe ascuns, pe ușa din dos. Odată pătrunși, formăm mici insulițe în jurul celor pe care-i întâlnim. O facem organic, fără ghidaj, creând energia vrăjită din jurul lor. Gazda este Oedip cel frumos și tânăr, care ne incită să elucidam misterul și să demscăm criminalul. Vrem să fim detectivi buni, dar suntem nevoiți să aflăm că cei dați în urmărire, odată cu el, suntem chiar noi.
Ne prefacem șocați, ca și când revelația ar fi reală, deși intuiam secretul scandalos, ca și el, dinainte de naștere. Iar pentru acest monstru, însângerat și dezgolit, nu simțim repulsie, ci o tandrețe sfâșietoare. Îl recunoaștem ca pe tatăl nostru cel orgolios și ca pe fiul-amant, pe care l-am prins odată, în vis, la fel ca regina lui mamă, în dansul extazului interzis.
Este și regele-zeu, care ne-a condus de sus, dar și fratele nostru pierdut, deși încă atât de iubit, că toți cei din jur ne roagă să nu-l tulburăm la sfârșit: Lăsați-l, lăsați-l în pace! Așa că rămânem deoparte și îl privim cum dispare, sprijinindu-se de ferestrele pe care își lasă urmele sângelui de înger căzut. Iar când acest Oedip este cel care iese, ne lasă părăsiți, orbiți de frumusețea lui.
IRIS SPIRIDON
Regizoare de teatru, scenaristă de film și autoare de carte. A montat spectacole în țară, cât și în Capitală. A scris scenarii de film, printre care și Un prinț și jumătate, film în care interpretează un rol principal.
„Antonin Artaud. Familia Cenci”
După Shelley și Stendhal
Regia: Silviu Purcărete
Scenografia: Dragoş Buhagiar
Teatrul Național „Vasile Alecsandri” Iași
Îmi place să cred că, dacă Artaud ar fi fost în sală la spectacolul lui Silviu Purcărete „Antonin Artaud. Familia Cenci”, ar fi fost ravisat. Uimit să vadă toate acele făpturi umanoide revărsându-se, parcă direct din străfundurile inconștientului nostru, cu pași grăbiți și ezitanți, totodată, în decorul copleșitor al lui Dragoș Buhagiar.
Și să nu-și dea seama, un timp, câte dintre ele sunt oameni și câte statui vii sau manechine. Să le vadă chipurile acoperite de grimă, machiate strident (aș spune: subtil strident), astfel încât expresia fețelor să fie redusă la schemă, la esență. Să se lase absorbit, strivit, cucerit de universul sonor al lui Vasile Șirli.
Să vadă maniera frisonantă și totodată seducătoare în care regizorul român ne confruntă cu toate marile perechi de antonime evocate de Bufonul citind din Artaud: teatru-viață, viață-moarte, vis-realitate, iluzie-adevăr și încă multe altele. Și să constate că teatrul cruzimii și al violenței suportă și o bună doză de calofilie. Dacă nu cumva chiar o presupune. El ar fi văzut ceea ce avem bucuria să putem vedea și noi: un spectacol de o complexitate, de o profunzime, de o forță greu de egalat. Și ar fi fost fericit să-și vadă numele pe afișul spectacolului ieșean, alături de acela al lui Silviu Purcărete.
VICTOR SCORADEŢ
Critic de teatru, traducător. A fost titularul rubricilor din „Neue Literatur”, „Contemporanul”, suplimentul LA&I al ziarului Cotidianul. A publicat în Franța, Germania, Slovacia, Ungaria. Distins cu Premiul UNITER (1994), Medalia Goethe (2009) și Crucea de Merit în Grad de Cavaler al Ordinului de Merit al RFG (2014), acordată de Președintele Joachim Gauck.
» Vezi alte articole din capitolul TEATRU
