CLIN D’OEIL | La poveşti cu cineastul PAUL NEGOESCU despre (încă) DOUĂ LOZURI

La poveşti cu cineastul PAUL NEGOESCU despre (încă) DOUĂ LOZURI 

Încă două lozuri, comedia scrisă şi regizată de Paul Negoescu, reprezentând mult aşteptata continuare a unuia dintre cele mai importante succese de public din cinematografia independentă românească, Două lozuri, va avea premiera mondială la TIFF, pe 15 iunie 2023, şi, drept urmare, era firesc să ne amintim cum a început, de fapt, această aventură, în care tânărul cineast – pe atunci doar cu un lungmetraj la activ, O lună în Tailanda, dar foarte apreciat în festivaluri, inclusiv la Cannes, pentru scurtmetraje precum Orizont sau Radu + Ana – a fost antrenat de trioul de actori Dragoş Bucur-Dorian Boguţă-Alexandru Papadopol cu 7-8 ani în urmă.

Interesul cinefililor pentru cum va evolua povestea lozurilor în viziunea lui Paul Negoescu, autor şi al scenariului, nu a făcut decât să sporească după ce comedia neagră Oameni de treabă a fost declarată în primăvara aceasta filmul anului la Premiile Gopo, iar PAUL NEGOESCU a fost recompensat cu trofeul pentru cea mai bună regie.

Paul, în ce stare de spirit aștepți premiera lui Încă două lozuri, ținând cont că, datorită succesului cu Oameni de treabă, s-au ridicat foarte mult așteptările publicului în ceea ce privește următorul tău film?

Așteptările publicului legate de filmul românesc sunt în general foarte mari, pentru că, în ultimul timp, s-au tot făcut multe filme care au fost foarte vizibile și atunci pretențiile cresc de la film la film, dar așa, ca stare generală a mea, cred că, momentan, e doar stres, pentru că noi încă nu suntem chiar gata cu filmul, avem încă destule necunoscute legate de închiderea post-producției și trebuie să găsim soluții la toate.

Deci, până nu termin filmul, nici nu-mi permit să mă gândesc cum va fi el perceput. Din fericire, alaltăseară, m-am uitat la el pentru prima dată în forma asta de montaj și pot să zic că sunt destul de împăcat, fiindcă cea mai mare temere a mea era legată de capacitatea noastră, a întregii echipe, de a face un film care să se ridice la nivelul de familiaritate pe care îl avea prima parte, dar, totuși, să vină și cu o doză de surprinzător.

E foarte greu să faci o continuare, un sequel, la un film care a fost bine primit, pentru că toți vor avea niște așteptări foarte mari, iar așteptările vor fi legate de tipul de umor pe care l-a avut primul film, pe care îl vor dori repetat, dar, în același timp, spectatorii îşi vor dori să vadă și ceva nou… şi cred că am găsit echilibrul ăsta între nou și familiar, un echilibru potrivit pentru o continuare.

Totul pleacă de la poveste. Pe parcursul carierei, ai regizat puţine filme după scenarii care n-au fost scrise de tine, precum Oameni de treabă sau scurtmetrajul Monica se întoarce. Ce trebuie să aibă o idee de poveste ca să te determine să o materializezi într-un film?

Ca să vorbim de exemplele pe care le-ai dat, în cazul Oameni de treabă am ezitat foarte mult înainte să accept scenariul, pentru că era o poveste foarte departe de lumea pe care o cunosc eu – o poveste care se petrecea în Moldova, la țară, eu neavând legătură nici cu viața la țară, nici cu Moldova -, dar ce m-a convins a fost construcția acestui personaj din film, Ilie [pentru a cărui interpretare, Iulian Postelnicu a fost premiat la Gopo şi în festivalurile de la Cottbus şi Namur – n.r.].

Mi-am dat seama, după a doua sau a treia citire a scenariului, că e un personaj pe care, chiar dacă nu l-am cunoscut niciodată, pentru că nu am avut acces la lumea aia, îl cunosc foarte bine, pentru că e un personaj care are aceleași dileme, aceleași frământări și același tip de structură pe care le aveau și personajele construite de mine, scrise de mine și care mă interesau pe mine.

În cazul Monica se întoarce, acela a fost mai degrabă un film-exercițiu, un scenariu scris de o prietenă și n-am stat să mă gândesc foarte mult de ce am rezonat cu el, pur și simplu mi s-a părut interesant.

Deci răspunsul ăsta ar fi: că ar trebui să găsesc în scenariu ceva personal, cu care să mă simt confortabil, să stau să lucrez, ca să știu ce fac… să nu mă simt așa, ca un om pe o planetă nouă.

În schimb, ambele poveşti cu lozuri sunt scrise de tine, așa că hai să o luam de la început. Cum s-a născut, cu ani în urmă, ideea celui dintâi scenariu? Cum ai ajuns de la Caragiale la trio-ul de loseri simpatici Dinel-Vasile-Pompiliu?

Două lozuri s-a născut total altfel decât majoritatea proiectelor cinematografice, cel puțin în România, care, în perioada aceea, se făceau în felul următor: se nășteau din dorința unui autor de a face un film personal, iar acesta scria un scenariu cu care aplica la CNC. Cazul cu Două lozuri a fost diferit, în sensul că a venit Dragoș Bucur la mine, rugându-mă să fac un film cu studenții lor, pentru că el, împreună cu Alexandru Papadopol și cu Dorian Boguță, deține această școală privată de actorie unde făcuseră niște scurtmetraje cu cursanții lor, la care luasem și eu parte.

Ei, la un moment dat, făcuseră chiar și un lungmetraj, Love Building se chema, regizat de Iulia Rugină, total independent, un film nu de low budget, ci de “micro budget”. Cu foarte puțini bani, care, în mod normal, n-ar fi ajuns nici de un scurtmetraj, ei au făcut un lungmetraj care a avut un succes neașteptat atunci [în 2013].

Au continuat şi au mai făcut un film, Alt Love Building [în 2014], şi cum, probabil, nu au mai vrut apoi – sau Iulia n-a mai vrut – să facă și Love Building 3, Dragoș Bucur m-a întrebat pe mine dacă aş vrea să fac un film cu ei în aceleași condiții. L-am refuzat atunci, fiindcă mi-era foarte frică de ceea ce m-ar fi așteptat prin înhămarea la un asemenea proiect, adică și fără bani, și cu actori majoritatea neprofesioniști… erau foarte multe lucruri pe care n-aș fi putut să le controlez după cum îmi doream eu.

Însă Dragoș a tot insistat, a tot insistat, iar eu am început să mă gândesc la ce fel de poveste aș putea face în condițiile alea, una dintre cerințe fiind aceea ca toți cursanții să aibă apariții relativ egale în film. 

Căutam deci povești care să se potrivească şi din punctul ăsta de vedere, al producției, când, întâmplător, am dat peste nuvela lui Caragiale, Două loturi.

Am citit-o și dincolo că m-a amuzat povestea în sine, am remarcat faptul că personajele care căutau biletele de loto se întâlneau pe parcurs cu diferite alte personaje secundare, care aveau o apariție scurtă și egală, cu alte cuvinte erau multe personaje cu apariții relativ egale.

Pe de altă parte, eu am rezonat foarte mult cu ideea de a fi foarte aproape de a câștiga ceva și de a pierde tot şi, pornind de la asta, pe structura de a căuta biletul în diferite locuri, am scris acea poveste și, practic, este doar inspirată din nuvela lui Caragiale, fiindcă, în afară de această poveste cu biletele rătăcite și cei care le caută, în rest, nu are mare legătură.

Asta îmi sugerează faptul că, totuși, din start erai hotărât să faci o comedie.

Da, așa este, dorința mea de a face comedie era mai veche. În facultate, făcusem un film, Radu + Ana se chema, era un scurtmetraj în afara curriculei universitare, un exercițiu pentru niște colegi de la Imagine, care aveau ceva peliculă de filmat, pe un scenariu pe care l-am scris cu Simona Ghiță [scurtmetrajul a fost premiat în 2008 la New York International Independent Film & Video şi la Daytona Beach Film Festival – n.r.].

Ideea a fost că atunci ne-am distrat pur și simplu, nefiind un film care să aibă miză pentru vreunul dintre noi, că nu primeam notă pentru el. Am făcut, ca să ne distrăm, un film… aşa cum ne-a venit. Și a fost foarte, foarte bine primit de către public, care a râs foarte tare la filmul ăla.

Mi-aduc aminte premiera de la Festivalul studențesc CineMAiubit [din 2017], în care a erupt sala, așa, ca un vulcan, încă de la prima replică… având și norocul că a urmat imediat după o melodramă. 

Deci îmi rămăsese undeva, în colțul creierului, ideea de a face comedie și s-a potrivit în situația asta, pentru că era un film privat, făcut cu resurse puține, în care scopul era că, poate, reușim să ne recuperăm banii investiți, iar o comedie avea cele mai mari șanse să facă asta. Și ar mai fi aici o paranteză de făcut. La primul lungmetraj ai șansa, ca regizor, să primești finanțare într-un concurs special pentru debutanți.

A fost şi cazul meu, cu O lună în Tailanda [debutul lui Paul Negoescu, comedia din 2012 premiată la TIFF – n.r.].

De la al doilea film însă, dacă vrei să iei finanțare, te întreci cu toți regizorii, or, mai ales în perioada aia, erau toți regizorii Noului Val care făceau filme și care aveau întâia șansă să primească finanțare… și atunci eu deja mă gândeam cum aș putea să fac un film în regim independent, fără finanțare din partea CNC, un film care să coste cât mai puțin și în care să pot să mă exprim fără să fiu nevoit să am un producător mare în spate.

… fără să faci compromisuri, de fapt.

Exact! Practic, în ultimii ani de până atunci, eu tot adunasem în jurul meu tot felul de oameni, prieteni pe care să mă pot baza la nevoie, să fac un film împreună cu ei, şi adunasem tot felul de echipamente de filmare, unele mai vechi și altele mai noi, cu care să putem face un film.

Când s-a ivit ocazia să facem Două lozuri, practic, s-au aliniat toate lucrurile astea: dorința de a face comedie, dorința de a face film independent, Dragoș [Bucur] cu entuziasmul lui și cu relațiile pe care le-a avut, povestea lui Caragiale. În felul ăsta am făcut Două lozuri. Abia după ce l-am terminat am înțeles ce anume m-a dus către poveste… adică, până atunci, am făcut lucrurile mai degrabă inconștient.

În ce priveşte Încă două lozuri, trebuie să spun în primul rând că noi, după ce am făcut primul film, care a avut succes atunci, în 2016, am stabilit să nu facem o continuare, că ne gândeam că sunt șanse mari să o dăm în bară și să facem un film ratat și ar fi păcat.

Din 2015, când am filmat noi Două lozuri, până în 2022, când l-am filmat pe al doilea, au trecut însă aproape șapte ani, iar frica s-a mai dus, nostalgia s-a instalat și am început să ne dorim cu toții, totuși, să mai facem încă un Două lozuri, pentru mine fiind și un pariu personal, în sensul că, așa cum spuneam, pe cel dintâi l-am făcut, cumva, fără să fie nimic calculat.

Foarte multe decizii au fost atunci strict viscerale, impulsive, inconștiente şi mereu m-am gândit după aceea că tot ce a ieșit bine – evident, sunt și multe lucruri rele în filmul ăla – a fost mai degrabă noroc decât talent și am fost mereu curios care este procentul de noroc și care procentul de talent în succesul filmului. Și, cumva, mi-am propus să fac o continuare, să văd dacă îl putem repeta.

Faptul că Dragoş Bucur, alături de Dorian Boguţă şi Alexandru Papadopol, a insistat să faceţi împreună un film, sugerează existenţa unei colaborări în care deja se instalase o anumită încredere. Cum aţi ajuns, de fapt, să vă apropiaţi profesional?

Ei lansaseră această școală de actorie, unde făceau scurtmetraje în care să joace cursanții lor şi, începând de prin 2009, au apelat și la mine.

Chemau mai mulți regizori care să lucreze acele scurtmetraje cu ei, Iulia Rugină, Constantin Popescu şi Vladimir Dembinski fiind cei pe care mi-i amintesc eu acum, în general cunoștințe de-ale lor, în mare majoritate regizori tineri, la începutul carierei, în care, probabil, cei trei își puneau speranțe că vor face niște scurtmetraje dintre care unele să aibă și un circuit festivalier. S-a şi întâmplat în unele cazuri.

De exemplu, Să mori de dragoste rănită, după o melodie a Angelei Similea, un film făcut de Iulia Rugină, a fost inclusiv la TIFF, unde a câștigat marele premiu [în 2014], adică unele dintre scurtmetrajele astea chiar au făcut carieră. Inclusiv Monica se întoarce a început inițial ca un proiect pentru școala lor de film, dar a fost abandonat și l-am terminat ulterior, dar atunci eu eram deja la a treia colaborare cu ei.

Repet însă, toate aceste filme erau doar nişte exerciții, nu aveau o miză foarte mare – în cel mai fericit caz puteau să aibă și o viață festivalieră -, pentru că și la ei condițiile erau la nivel de film studențesc în cel mai bun caz, adică puține zile de filmare şi bani doar pentru cheltuieli esențiale, cum ar fi benzină sau sandvișuri.

Deci ei au ajuns la mine atunci, în 2009, când eu făcusem deja niște scurtmetraje care avuseseră succes în festivaluri, câștigaseră premii, ei căutând regizori tineri, dornici, ca și mine, să lucreze, adică nu regizori care să facă lucrurile astea ca pe un job, să-și ia salariul și să plece. Avem deci o poveste de câţiva ani buni împreună.

Povestea voastră a ajuns acum la un alt capitol. Încă două lozuri nu mai este un demers în care parte din decizii să se fi luat inconştient ca la primul film, ci unul mai atent gândit şi planificat. De ce aţi mers în continuare pe ideea de producţie independentă? Sunteţi cu toţii deja nume reputate în cinematografie şi aveaţi, poate, şanse mai mari să obţineţi de data asta finanţare.

Am fi avut o șansă la finanțare și atunci, dar, în cazul Două lozuri, e vorba de un principiu: eu nu cred că genul ăsta de filme trebuie finanțate de către CNC.

CNC-ul este un organism care finanțează producția de film din România cu un credit rambursabil – asta nu prea se specifică de obicei -, un credit pe care, dacă nu-l rambursezi în 10 ani, nu dai faliment, ci pierzi drepturile de exploatare asupra filmului, care devine al statului.

Ce câștigă statul din treaba asta? Filme care au o valoare artistică mare, dar nu neapărat o valoare comercială mare.

Cu alte cuvinte, CNC este un organism care susține producția filmului de autor, producția filmelor care nu și-ar scoate banii din exploatare. Două lozuri, precum și alte filme românești care au apărut în ultimii ani, și-a scos banii investiți și chiar a făcut și un profit, şi atunci nu cred că e nevoie să apelăm la mecanisme de finanțare de tipul de tipul CNC-ului. După ce am făcut Două lozuri, când s-a pus problema să facem o continuare, am discutat inclusiv varianta să aplicăm, dar eu am fost împotriva ideii tocmai din acest motiv.

Sunt filme foarte, foarte amestecate în lista de proiecte pe care le finanțează CNC şi e foarte greu pentru o comisie să judece un film comercial versus un film de autor, nu se încadrează pe aceleași grilă, nu prea pot fi comparate unul cu celălalt, şi de aia spun că într-o industrie sănătoasă ar trebui să existe diferite mecanisme de finanțare, separate pentru filmul de autor și filmul cu potențial comercial. 

Pe de altă parte, Încă două lozuri nu este un film comercial în adevăratul sens al cuvântului, în sensul că nu se face cu orice compromis doar ca să iasă profitabil şi există un procent foarte mare de decizii pe care eu le iau în beneficiul filmului, dar în detrimentul financiar al filmului. Sigur însă că nu este nici un film de autor 100%, e o struțo-cămilă.

Interesant aspect. Vorbeşte-mi un pic de aceste decizii…

Au fost decizii pe care a trebuit să le iau pentru că existau nişte avantaje financiare – tot felul de sponsori care își doreau să le apară produsul în film -, dar nu am trecut peste anumite limite, adică acolo unde s-a pus problema să facem product placement, condiția mea a fost ca să nu fie foarte evident.

Am aici un exemplu foarte bun. S-a pus problema să fim sponsorizați de o firmă care face un tip de cola, altul decât Coca Cola, și am scris o secvență amuzantă, care era bine integrată în armonia filmului, doar că acel sponsor s-a retras înainte de filmare.

Ei bine, nu am renunțat la secvența respectivă şi a rămas în film, deși nu am mai făcut reclamă la produsul respectiv, tocmai fiindcă era foarte bine integrată, iar eu n-am mai vrut să renunț la ea. Inclusiv la primul film am avut, la un moment dat, o promisiune să fim sponsorizați de către o companie care se ocupa cu încărcatul cartelelor de telefon – automatele acelea, care mai sunt din loc în loc, unde poți să îți încarci cartela -, am scris o secvență special pentru acel moment, iar finanțarea a picat şi eu, tot așa, nu am renunțat, că mi s-a părut că se integra bine în film.

Genul ăsta de compromis am fost de acord să-l fac pentru a primi, eventual, o finanțare, dar numai în condițiile în care nu e ceva foarte evident, adică nu e băgat degetul în ochiul spectatorului, că, uite, acum facem reclamă la produsul X.

Trecem de la producţie la punerea în scenă. Practic, ca regizor, în 2023, avem de-a face cu un alt Paul Negoescu, un cineast deja mult mai experimentat. Ce ți s-a părut mai complicat sau mai provocator la Încă două lozuri în raport cu primul film?

Provocator a fost în primul rând să ne încadrăm în puținele zile de filmare, pentru că o condiție a profitabilității filmului este să se poată filma repede. O zi de filmare costă scump și, cu cât ai mai multe zile, cu atât crește bugetul filmului or scopul nostru, mai ales fiind vorba de o producţie independentă, a fost să ținem cheltuielile cât mai jos.

Având puține zile de filmare, din nou trebuie să fii deschis la diverse compromisuri, pentru că nu ai timp ca regizor să faci tot ți-ai dori și trebuie să găsești iar balansul cel mai potrivit între ce îți dorești și ce se poate obține în timpul respectiv.

Evident, crescând pretențiile tuturor, deci nu doar ale mele, vrei să faci mai mult, doar că este destul de dificil să te încadrezi în timp, cu toate că nu am avut nicio zi de filmare, din câte-mi aduc aminte, în care să fi depășit timpul alocat. Din contră, în unele zile am terminat chiar mai devreme, dar asta și pentru că Două lozuri este filmat într-un stil care nu permite foarte multe variante de filmare şi atunci filmezi până ești mulțumit, cât de cât, cu o variantă și treci apoi mai departe.

O altă problemă cu care a trebuit să mă confrunt, din nou, a fost lucrul cu unii actori neprofesioniști.

Poate că au crescut și pretențiile mele și a scăzut și răbdarea în timpul care s-a scurs, dar dacă la primul film am fost dispus să închid ochii, să mai las să treacă de la mine secvențe cu care nu eram complet mulțumit pe actorie, pentru simplul fapt că astea erau cerințele – să folosesc un anumit număr de actori neprofesioniști -, în cazul ăsta n-am mai fost atât de tolerant.

Unde nu eram mulțumit am schimbat, am cerut să înlocuim actorul respectiv cu un altul, pe care-l știam deja sau din casting, mă rog, dintre actorii profesioniști.

Apropo de casting, pe genericul Încă două lozuri, în afară de trioul consacrat deja, Papadopol-Bucur-Boguţă, apar de data asta multe nume sonore, precum Ilona Brezoianu, Rodica Lazăr, Bobonete sau Iulian Postelnicu…

Da, dar și în primul apăreau Șerban Pavlu, la fel, Andi Vasluianu, în secvența din Elias, adică am avut câțiva actori prieteni care au venit și ne-au ajutat atunci cu câte o secvență.

Acum, s-a întâmplat la fel, sunt actori care au venit și au jucat într-o singură secvență, cum e Rodica Lazăr ori Iulian Postelnicu, dar şi actori pe care i-am cerut special pentru anumite secvențe… pe Radu Romaniuc, Angela Ioan, Coca Bloos.

Sunt însă și actori care apar ceva mai des, adică au mai mult de o apariție, cum ar fi Ilona, pe care mi-am dorit-o, am scris cu gândul la ea și m-am gândit că ar fi o adiție bună, deci am cerut-o expres, sau Eduard Cârlan, care are un rol consistent, fiind, de fapt, un al patrulea personaj, pentru care, tot aşa, nu am dat casting, fiindcă are o față foarte expresivă și foarte potrivită pentru personajul pe care îl scrisesem.

Dincolo de de cei pe care îi vom vedea pe ecran, spune-mi câteva ceva despre echipa pe care te-ai bazat în spatele camerelor de filmat, fiindcă, dincolo de mai vechi colaboratori, precum DoP-ul Ana Drăghici sau scenografa Mălina Ionescu, apar și destule nume noi.

Când am plecat la drum cu producția noului film, o dorință a mea și a tuturor celor implicați a fost să încercăm să folosim cât mai mulți oameni din echipa celui dintâi. Din mai multe motive.

O dată, că ne-am înțeles bine și ar fi fost un lucru plăcut să lucrăm din nou împreună.

Apoi, pentru că la primul film o mare parte din echipă a lucrat fie benevol, fie pe salarii mult mai mici decât nivelul obișnuit, și acum ar fi fost o ocazie să compensăm ajutorul pe care l-am primit la primul apel.

Asta nu a fost însă complet posibil şi atunci a trebuit să schimbăm sau să improvizăm, pentru că, în primul rând, nici acum nu ne-am permis salariile la prețul de listă, cum ar veni, iar unii dintre membrii echipei ar fi ratat lucrul la alte filme unde erau plătiți la prețul lor, sau, pur și simplu, unii dintre ei s-au mutat din țară, cum ar fi sunetistul și monteurul primului film. 

Am ales în cazul ăsta să lucrez la montaj cu un alt monteur, pe care tot Alex îl cheamă, ca și pe monteorul primului [Alexandru Radu], dar un tânăr care abia acum începe să monteze lungmetraje [montajul lui Încă două lozuri este semnat de Alex Pintică – n.r.], iar pe partea de sunet nu am mai avut un om care să se ocupe de întregul concept și să aibă responsabilitatea sunetului încă de la filmare până la post-producție, cum a fost cazul în primul film, unde Florian Ardelean a făcut și priza directă şi partea de post-producție și mixajul.

Acum, am făcut o co-producție cu o companie din Moldova și ei au adus ingineri de sunet pentru priza directă la filmare, iar pe partea de post-producție lucrăm cu o altă companie, unde întâmplarea face că sunetistul care se ocupă de film este unul dintre cei care a compus muzica pentru primul, deci este tot un membru al primei echipe.

Alți oameni noi au mai fost sora mea pe partea de scenografie, împreună cu soțul ei, Iulia și Victor Fulicea, care au fost o șansă nesperată la filmul ăsta pentru că, deși nu pare, Încă două lozuri este un film foarte complicat din punctul ăsta de vedere. 

În ce sens e foarte complicat ca scenografie?

Ca să creăm orașul în care se întâmplă acțiunea, în primul film noi am filmat în foarte multe locații diferite, din orașe diferite, Ploiești, Giurgiu, București și în alte câteva orașe din jurul Bucureștiului.

În cazul părţii a doua lucrurile s-au complicat pentru că erau câteva locații care trebuiau să se repete, vreo trei locații care apar în primul film și care, acum, nu mai existau și atunci au trebuit practic să reconstruiască într-un platou spații care atunci fuseseră apartamente reale în care am filmat. Care nu mai există acum și au trebuit reconstruite de la zero în decor. Avantajul pe care l-am avut prin implicarea surorii mele și a soţului ei este că sunt arhitecți și au putut să facă asta bine în condiții de buget foarte mic.

Adică, în general, o producție cu buget mic nu se filmează în decor, or noi am avut decoruri construite, deși bugetul întreg al filmului e mai mic decât bugetul de scenografie al unui film obișnuit.

Ai menționat locații care nu mai există, dar regăsim în noul film protagoniştii, mașina, avem şi lozuri… cât este o continuare la primul Două lozuri şi cât nu e? 

Mi-am dorit foarte mult ca filmul ăsta să stea în picioare fără să fi văzut cineva și partea întâi. Există niște referințe, evident, în primul rând la povestea cu mașina, cu Dacia albă-Dacia neagră. Nu puteam să închidem ochii la lucrul ăsta, mai ales că majoritatea celor care, atunci când aud de Două lozuri, își aduc aminte de povestea cu Dacia Albă-Dacia neagră, dar sunt doar niște referințe pe care le spun personajele.

Altfel, filmul nu este o continuare de tipul celor din care nu înțelegi ce se întâmplă decât dacă ai văzut partea întâi. De asta mi-am şi dorit ca titlul să nu fie Două lozuri 2, ca lumea să înțeleagă că e un film de sine stătător.

Cum se raportează povestea din film la realitate? Cum arată România lui Paul Negoescu? Fiind autorul scenariului, Încă Două lozuri reflectă, în fond, viziunea ta asupra societății românești în clipa de faţă.

Când am făcut primul film nu mi-am propus să fie neapărat o poveste care să arate România așa cum e… era o poveste care se putea întâmpla, până la urmă, oriunde, chiar dacă avea specific local, dar asta prin prisma faptului că sunt român, vorbim în limba română și am trăit aici toată viața. De asta filmul a avut destul de mult succes şi în alte țări, în Asia, de exemplu, unde a mers foarte bine, tocmai pentru că nu este ceva foarte specific românesc.

În Încă Două lozuri lucrurile sunt cumva asemănătoare.

Lumea în care se întâmplă filmul este, întâmplător, România, pentru că noi suntem români, dar dacă eram bulgari, se petreceau în Bulgaria sau în orice altă țară m-aș fi aflat. România e însă mai puțin decrepită decât era atunci când am filmat Două lozuri. Au trecut șapte ani de zile și chiar se simte o schimbare. 

De exemplu, în primul film, eu îmi doream să nu apară mașini aproape deloc, să pară că e un oraș pustiu, să treacă doar câte o mașină la câteva minute şi atunci a fost relativ posibil, dar acum, când am filmat, tot timpul treceau mașini, era mult mai aglomerat și, cumva, am renunțat la idee.

Am încercat noi să împuținăm mașinile care apar în film, dar n-am putut să le scoatem aproape de tot. Deci se simte. Se simte o schimbare în lumea în care se petrece acțiunea.

Este interesant că, în primul film, pe generic erau cadre din orașul respectiv, pe care noi le-am filmat, după cum spuneam, în jurul Bucureștiului, în Oltenița, Alexandria, Turnu Măgurele, iar acum am fost în aceleași locuri și am filmat aceleași cadre din același unghi… sunt curios câți or să remarce lucrul ăsta şi-o să vadă evoluţia, adică sunt copaci care au mai crescut, clădiri care s-au renovat.

Există niște schimbări față de lumea de acum şapte sau opt ani când am filmat Două lozuri.

Interviu de IOAN BIG | CLIN D’OEIL | FILME

Foto header: Primož Korošec