RITA MARCOTULLI. Culorile Jazz-ului… de la Truffaut la Pink Floyd
Cea mai valoroasă compozitoare şi pianistă de Jazz din Italia, Rita Marcotulli (n.1959), absolventă a prestigiosului Conservatorio Santa Cecilia unde acum este profesoară, s-a lansat cu mare succes ca muzician la începutul anilor ’80, la numai 20 şi ceva de ani, şi de atunci a cântat în lunga-i carieră, pe scenă sau în studio, cu majoritatea celor din crema Jazz-ului mondial: Billy Cobham, Dewey Redman, Chet Baker, Pat Metheny, Kenny Wheeler, Enrico Rava, Michel Portal, Palle Danielsson, Joe Lovano, Charlie Mariano etc, etc, etc.
Se poate spune deci că, într-o mare măsură, Rita a asimilat Jazz-ul prin transmisie orală, pentru că i-a descifrat pe maeştri nu doar prin intermediul interacţiunilor muzicale, ci stând de vorbă cu ei despre viaţa, speranţele, îndoielile şi visele lor.
Mai ales că a crescut într-un mediu ce i-a permis să îmbobocească de timpuriu întrucât tatăl ei a fost inginerul de sunet al lui Arthur Rubinstein şi Ennio Morricone.
Numele Ritei Marcotulli apare acum pe zeci de discuri, solo sau rezultate ale unor eforturi creative de grup, pentru că artista a refuzat în permanenţă să rămână comod ancorată de jaloane stilistice, explorând în beneficiul Jazz-ului spaţii artistice din cele mai diverse în căutarea inspiraţiei: dansul contemporan, muzica pop(ulară), pictura, new media şi, mai ales, filmul.
Am iniţiat dialogul cu Rita animat de perspectiva de a o asculta live în toamna lui 2020 în România, alături de Luciano Biondini, pe scena festivalului de Jazz şi Blues de la Braşov Jazz & Blues Festival, însă pandemia a făcut acest lucru imposibil. Partea bună a fost că artista italiană a avut disponibilitatea de timp pentru a-mi răspunde cu amabilitate la unele dintre întrebările cu care am bombardat-o timp de câteva săptămâni, dar mai ales că… în curând, apreciatul tandem va performa în faţa publicului în cadrul ediţiei a XI-a a Braşov Jazz & Blues Festival, ce se va desfăşura în perioada 10-15 august 2023.
Am descoperit chimia pe care o ai cu acordeonistul Luciano Biondini odată cu La strada invisible din 2014 şi abia mai târziu am aflat că aveaţi deja un album amândoi, Variazoni Su Tema din 2011. Spune-mi cum s-a născut această colaborare fiindcă între Variazioni şi La strada sunt diferenţe semnificative de abordare creativă şi stilistică.
Cu Luciano colaborarea a început chiar ceva mai înainte, când l-am invitat să înregistreze câteva piese pe o nouă versiune a tributului meu către [François] Truffaut, după care, imediat, am făcut Variazioni Su Tema. În realitate, acest album a fost conceput de mine ca un soundtrack pentru un film mut din 1926, Nana, un film celebru realizat de Jean Renoir după un scenariu scris de Emile Zola.
El trebuia să facă parte dintr-o serie pe care voiam să o dedic filmelor mute şi l-am înregistrat în formulă de trio cu Luciano la acordeon şi cu Javier [Girotto] la saxofon. Pasquale Minieri a fost inginerul de sunet.
Luciano Biondini & Rita Marcotulli
La strada invisible s-a născut în urma unei solicitări de muzică pentru un film documentar despre… drumuri. Titlul, La strada invisible, i l-am dat ceva mai târziu şi are o poveste simpatică fiindcă pe fiica mea o cheamă Elettra, ca pe fata lui Guglielmo Marconi, inventatorul radioului şi al telegrafiei fără fir.
Există o anecdotă despre viaţa lui, că mama acestuia, pe când era copil, i-a spus un basm despre drumul invizibil pe care circulă gândurile. Întotdeauna mi-a plăcut această poveste a unui micuţ care poartă informaţia în vise fiindcă visele vizionare sunt extrem de importante.
Fără intuiţie sau imaginaţie, nu ar exista ştiinţa. Şi nici… evoluţie.
Luciano Biondini & Rita Marcotulli
Ai amintit de Hommage à Truffaut, venit ca o continuare firească a albumului-tribut The Woman Next Door din ‘98, pe care nu reinterpretezi muzica filmelor cineastului francez ci oferi publicului o viziune personală absolut originală asupra universului său. Ce te-a motivat să persişti în a-l evoca pe François Truffaut?
Truffaut a fost o uriaşă descoperire pentru mine când am văzut pentru întâia oară L’enfant sauvage [din 1970 – n.r.]. După aceea i-am căutat toate filmele, poveştile lui Antoine Doinel [cvadrilogia lui Truffaut avându-l ca personaj principal pe Doinel, interpretat de Jean-Pierre Léaud: Les 400 Coups, Baisers volés, Domicile conjugal, L’amour en fuite – n.r.] şi toate celelalte.
Şi am decis atunci să realizez un album în care să arăt ce mi-au inspirat mie imaginile sale. Este un proiect de care sunt foarte ataşată…. datorită poeziei filmelor sale şi a succesului demersului meu.
François Truffaut
Despre cinema. Cu excepţia unei animaţii pentru TV, ai compus OST-ul pentru comediile Basilicata Coast to Coast şi Una piccola impresia meridionale, ambele scrise şi regizate de Rocco Papaleo. Pentru cel dintâi ai primit premiul David di Donatello în 2011, fiind prima compozitoare de muzică de film care este recunoscută ca făcând parte din liga lui Ennio Morricone, Nicola Piovani şi Nino Rota. Deci… cum ai ajuns să lucrezi cu Rocco?
Cinematografia rămâne a doua mea mare pasiune după muzică şi întotdeauna am visat să ajung să compun muzică de film. N-a fost o coincidenţă sau un accident faptul că am realizat acel omagiu pentru filmele lui Truffaut. Muzica pe care o compun este deseori vizionară pentru că o creez cu ajutorul imaginilor şi atunci când Rocco m-a solicitat să fac muzica filmelor sale a fost ca un vis devenit realitate.
Mi-aş dori să mi se ofere posibilitatea să compun mai des şi mai multă muzică de film. De fapt chiar zilele astea am terminat de compus un nou soundtrack pentru un film [titlul său provizoriu este Starting Tomorrow, I’ll get up late – n.r.] al lui Stefano Veneruso, un nepot al lui Massimo Troisi [actor şi producător italian nominalizat postum la Oscar în 1996 pentru Il postino – n.r.], căruia de altfel el îi şi dedică filmul.
Pe coloana sonoră sunt incluse şi câteva piese foarte frumoase ale lui Pino Daniele… a ieşit un film foarte frumos. Sunt foarte fericită.
Sunt ceva “lecţii” cu care ai rămas în minte din experienţa tatălui tău? Sergio Marcotulli a lucrat cu o mulţime de compozitori importanţi, de la Donaggio sau Morricone la Stelvio Cipriani şi Riz Ortolani.
Da, tatăl meu a lucrat ca inginer de sunet pentru mulţi dintre marii compozitori de muzică de film şi am o mulţime de amintiri legate de vizitele pe care i le făceam în studioul lui de înregistrări şi cum l-am cunoscut pe Ennio Morricone sau pe Armando Trovaioli. Chiar şi pe Nino Rota l-am întâlnit pentru că cina deseori acasă împreună cu noi, însă eu eram pe atunci foarte, foarte tânără.
Îmi aduc totuşi aminte că îi plăcea să mă asculte cum cânt… eu aveam vreo 5 ani iar lui îi făcea plăcere să mă convingă să-i cânt. Îi era greu pentru că eram timidă dar până la urmă mă lăsam convinsă. Au fost lecţii formidabile să îi văd pe toţi aceştia cum înregistrau, transmiţând în jurul lor o energie magică, poetică.
Rita, te-ai fi putut limita să fii o interpretă excepţională dar ai ales să te exprimi şi prin compoziţie. Care este combustibilul creativităţii în cazul tău?
Toate experienţele de viaţă sunt importante ca să poţi evolua, să poţi înţelege şi să poţi conştientiza. Iar muzica nu face o notă aparte, nu este separată de viaţă prin modul în care se raportează la lume. Muzica este un mod de viaţă.
Dacă ai curiozitatea necesară, devine precum pictura. Poţi picta şi cu o singură culoare dar dacă ai la dispoziţie mai multe culori atunci posibilităţile tale de a alege cum să o faci devin mult mai numeroase. Şi totul devine mult mai creativ!
Jazz-ul este un limbaj născut în SUA dar cel european şi-a dobândit propria identitate… şi la asta ai contribuit şi tu prin proiecte speciale ca Nauplia cu Maria Pia de Vito, Koinè sau Trigono cu BAM, ce au fiecare dintre ele o aromă distinctă. Europa sau America, de care te simţi mai apropiată sufleteşte din perspectiva muzicii?
Sunt europeană şi am trăit întreaga mea viaţă în Europa dar cred că muzica este o progenitură a istoriei.
De exemplu, între ‘60 şi ‘70 s-au întâmplat multe lucruri, o mulţime de revoluţii în America dar şi în Europa dacă te gândeşti la faptul că 1968 a fost un an ce a adus importante schimbări în toate domeniile, de la cele cu caracter social la înflorirea diverselor forme de expresie artistică.
Ca să argumentez faptul că ceea ce ne înconjoară ne influenţează modul în care ne exprimăm, îţi pot spune că ascultându-l, de exemplu, pe Miles Davis, percep energia unei metropole ca New York-ul – chiar dacă Miles iubea pauzele în muzica sa pentru a crea tensiune -, dar dacă îl ascult pe Jan Garbarek îi percep pauzele ca descrieri ale stării de linişte a naturii. Îmi plac ambele atmosfere.
Câteodată îmi doresc metropola şi câteodată am nevoie de linişte. Muzica în Italia preferă bel canto-ul melodiei ori caracteristica principală a muzicii mele este, poate, melodia, chiar şi atunci când interpretez muzică contemporană sau free.
Colaborarea mea de 15 ani în turnee prin toată lumea cu Dewey Redman m-a învăţat tocmai că în muzică nu poţi preîntâmpina nimic. Poveşti sunt spuse şi de muzica frumoasă şi de cea urâtă sau plictisitoare.
De la sobrietatea tradiţională la inovativitatea milenială. Superconcertul multimedia The Caraviaggianti de la Umbria Jazz Festival din 2018, foarte îndepărtat de apariţiile tale “cuminţi” de pe vremuri alături de Billy Cobham, ne-a arătat afinitatea pe care o ai faţă de opera marelui pictor italian Caravaggio. În ce fel ţi-au “vorbit” picturile lui ca să ajungă să le traduci în sunete?
Cred că este foarte stimulativ pentru un compozitor să se inspire din alte forme de artă. Vizualurile din cinematografie, de exemplu. Dar am cochetat de-a lungul anilor şi cu dansul contemporan [Rita Marcotulli a colaborat în anii ‘80 cu celebrele dansatoare şi coregrafe Roberta Garrison şi Teri J. Weikel – n.r.], o altă sursă de inspiraţie pentru mine.
Pictor de la jumătatea secolului 17, Caravaggio a fost un geniu inovator, un maestru al luminii şi întunericului care a reflectat în picturile sale perioada întunecată în care a trăit, fără a cădea însă pradă prejudecăţilor induse de Inchiziţie sau ideilor preconcepute. Artistul Caravaggio a fost în complet contrast cu modul în care picturile sale au fost percepute, un contur întunecat în interiorul căruia domina lumina.
De-a lungul timpului ai traversat frecvent frontiere stilistice spre spaţiul muzicii Pop(ulare) – mă gândesc aici la Pino Daniele –, dar şi spre cel a sonorităţilor folclorice. Ai o relaţie care a dus la rezultate muzicale memorabile cu Maria Pia de Vito, posesoarea unei voci absolut unice. Cu ea ai înregistrat inclusiv tributul A Pino din 2016, alături de Nguyên-Lê, Israel Varela şi Matthew Garrison…
Ne cunoaştem de foarte multă vreme. Cred că prima noastră experienţă s-a datorat cantautorului napolitan Eugenio Bennato. Maria Pia m-a văzut într-o emisiune de televiziune şi a făcut tot ce i-a stat în putinţă să ajungă să mă cunoască… aşa a început colaborarea noastră, care s-a întins pe parcursul a mulţi ani, amândouă fiind iubitoare a mai multor feluri de muzică.
I-am propus atunci un proiect care să valorifice rădăcinile noastre mediteraneene şi am decis să facem împreună Nauplia [1995 – n.r.], un proiect de mare succes care a fost urmat de alte câteva CD-uri. Aşa cum spuneam, iubesc toate formele de muzică… muzica este atât de frumoasă! Iar Pino a fost un mare compozitor şi poet [Pino Daniele a decedat în ianuarie 2015 în urma unui atac de cord – n.r.]. În adolescenţă îi ascultam muzica şi când, peste ani, m-a invitat să cânt cu el am fost deosebit de onorată.
Rita Marcotulli & Maria Pia de Vito
Spiritul “transfrontalier” s-a manifestat şi în cazul proiectului tău Us And Them, Omaggio Ai Pink Floyd din 2008, care începe cu Astronomy Domine, compoziţia lui Syd Barrett. Tu, un icon al Jazz-ului european, ai simţit nevoia să îţi materializezi propria viziune asupra Prog-Rock-ului… îmi poţi da câteva detalii despre cum s-a născut acest album?
Ascultam Pink Floyd când eram adolescentă şi s-a întâmplat ca în urmă cu câţiva ani, în maşină fiind, să aud la radio Us and Them [piesa de aproape 8 minute compusă de Richard Wright – n.r.] de pe The Dark Side of the Moon… şi în mintea mea s-a născut ideea unui tribut.
Coincidenţa a făcut să-mi doresc asta într-un timp când colaboram cu o casă de discuri din Roma, specializată pe editarea de CD-uri care se vindeau cu ziarele şi care se bucura de un mare succes pentru că ajunsese să vândă circa 45,000 de copii dintr-o ediţie. [Us and Them apăruse deja pe LP-ul The Light Side of the Moon din 2006, iar cu label-ul Jazzitaliano pianista scosese deja două discuri live în 2006 şi 2007 – n.r.].
A fost foarte interesant să colaborez cu muzicieni de Pop precum vocalistul Raiz ori chitaristul Fausto Mesollela, dar în esenţă am contat pe o formulă de Jazz: Matthew Garrison la bas, Andy Sheppard la sax, Michele Rabbia cu partea electronică, Giovanni Tommaso la dublu bas şi Alfredo Golino la baterie. Muzica Pink Floyd e formată din super-melodii care îţi lasă spaţiul necesar şi deschiderea pentru noi idei, perfecte ca să combini improvizaţia cu atmosfericul şi cu melodicitatea lor originală.
Cum ai reuşit în toţi acei ani, mulţi la număr, de turnee îndelungate, să menţii echilibrul între viaţa ta profesională şi cea de familie? Mă gândesc în special la Elettra când era micuţă.
Bună întrebare.
Cu Elettra a fost ceva mai dificil fiindcă neputând să stau acasă prea mult exista o suferinţă de ambele părţi, chiar dacă era compensată de afecţiunea tatălui ei, a bunicilor şi a unei femei minunate de origine română, o Mary Poppins a noastră, care stă cu noi de mulţi ani şi este ca o soră şi o a doua mamă pentru Elettra.
Cu toate astea mi-a fost greu, mai ales când am avut turnee lungi, cum a fost cel din Brazilia unde am cântat cu Dewey Redman. La Londra, Paris sau în Scandinavia am putut să o mai iau cu mine, cu toate că era încă foarte mică.
Una peste alta, în această stare de urgenţă generată de coronavirus a fost o experienţă minunată să mă văd legată de casă timp de două luni, lucru care nu mi se mai întâmplase de 35 de ani! Am avut timp din belşug să stăm împreună şi sunt foarte fericită pentru ea fiindcă nu doar a început să cânte dar arată că are talent şi la compoziţie. Iubeşte muzica, ceea ce în cazul unui adolescent nu e de la sine înţeles.
Ai închis cercul ‘formativ’ devenind dintr-una din studentele la Santa Cecilia… profesoară. După atâta timp în care ai comunicat cu publicul prin intermediul sunetelor muzicii tale, nu ţi-a venit greu să o faci prin intermediul limbajului vorbit? N-ai avut senzaţia că eşti încătuşată de cuvinte?
Sigur că a explica muzica prin cuvinte nu este întotdeauna foarte uşor… plecând de la prezumţia că muzica este sunet şi, ca atare, trebuie să existe o predispoziţie spre ascultare. E o învăţătură importantă să faci pe cineva să asculte.
A cânta reprezintă o comunicare introspectivă, dar vine din cea mai emoţională parte a fiinţei tale, unde nu sunt măşti sau atitudini, unde eşti tu însuţi, gol-goluţ. Şi a vorbi despre estetica conceptului muzical, a gestiona această formă magică de comunicare inconştientă, nu e întotdeauna simplu şi limpede pentru tineri. Când începi să cânţi, primul lucru este să arăţi că ştii să cânţi dar asta, pentru mine, nu e poezie.
Virtuozitatea nu trebuie să fie un scop ci un mijloc de exprimare a unei emoţii, dar nu una auto-referenţială ci doar manifestarea unei iubiri spirituale, interioare. Cât despre interpretare şi improvizaţie… nu improvizezi, ai nevoie de mult studiu teoretic al armoniei, ritmului, simţului timpului şi formei, care trebuie toate învăţate.
Dar lumea virtuală e plină de tineri care aspiră la statutul de artişti, ce consideră că nu au nevoie de o temelie culturală ca să obţină multe “like”-uri de la un public. Dacă e hărăzit cu talent, de ce-ar mai avea nevoie de educaţie muzicală ca să aibă succes?
Ca să faci muzică frumoasă şi bună trebuie să studiezi. Sigur că talentul este obligatoriu… chiar şi pentru un businessman, dar, pe de altă parte, dacă nivelul cultural este scăzut şi determină un public din ce în ce mai larg să prefere o muzică mai populară iar noi nu dăm posibilitatea muzicii să se reînnoiască şi să evolueze, muzica în general va suferi enorm.
Cred că muzica este importantă pentru viaţă şi e un fel de bilet de prezentare, căci deseori zic ‘Spune-mi ce muzică asculţi ca să-ţi spun cine eşti’. Jazz-ul pleacă de la ipoteza că doar spărgând matriţe, descoperind lucruri din perspective diferite şi cercetând vise poţi să ai o viziune mai realistă asupra vieţii. [Federico] Fellini spunea că singurii cu adevărat realişti sunt vizionarii. Sunt de acord cu el.
Ajungem la cel mai recent album al tău, Yin and Yang, lansat în 2019, ce conţine noi versiuni ale cunoscutelor tale compoziţii Koinè şi Yin & Yang, pe care l-ai înregistrat cu percuţionistul de origine mexicană Israel Varela, câştigător al Euro Latin Award.
În muzică poţi avea şansa să îţi întâlneşti familia de artişti, în care nu este nevoie să explici tot timpul ce ţi-ai dori să cânţi. Sau cum să cânţi… este o afinitate între muzicieni şi un mod de viaţă atât de profund împărtăşit încât ai sentimentul apartenenţei la o familie. Şi asta s-a întâmplat şi cu Israel.
Ne-am întâlnit accidental la studioul meu de sunet unde venise să înregistreze cu o trupă şi am descoperit că amândoi cântasem cu Pat Metheny şi că împărtăşim aceeaşi curiozitate în ceea ce priveşte ritmul. Israel are un fel extrem de original să bată la tobe şi să şi cânte cu vocea, bazat pe conceptul Flamenco-ului şi descompunerea ritmică al acestuia, încât… am format un duo.
2020, un an care ne-a marcat pe toţi. Încotro ai căutat sprijin şi unde ai găsit eventual bucurie în această realitate alterată?
În mod cert nu vom uita acest an. În toate există şi un coborâş, şi cu siguranţă foarte mulţi italieni din nord au trăit experienţe dramatice datorită pandemiei.
Noi, aici la ţară, lângă Roma, am fost mai norocoşi trăind înconjuraţi de verdeaţă, în aer curat, dar şi aşa există tot timpul ceva de învăţat, mai ales când ţi se pare că lumea a încremenit lovită de o vrajă, ca într-un basm pentru copii. În această lume nemişcată am redescoperit lucruri, vechi fotografii prin sertare… calmul, reflectarea la sensul vieţii. Căci în permanenţă am ajuns să fim pe fugă, trecem prin lume cu o viteză supersonică şi deseori nu remarcăm cât de preţios este timpul, cât de iluzorii şi de efemere sunt momentele din viaţă.
Am învăţat să trăiesc în prezent, să mă bucur de micile lucruri, de cămin şi de familie, dar mi-au lipsit prietenii. Această stare duce însă şi la o meditaţie asupra revenirii noastre după ce criza se opreşte, la câte lucruri nu ne trebuiesc… la acest capitalism exagerat. Investiţiile, achiziţiile, producţia, sunt nişte închisori aurite dar, în fondul lor, tot nişte închisori rămân. Poţi trăi cu mult mai puţin şi să redescoperi un apus de soare, vântul, natura, cea care se regenerează şi îşi urmează cursul în pofida oricărui obstacol. D
acă nu devenim conştienţi de ce avem deja pierdem sensul vieţii… şi este un dar irecuperabil.
Ce învăţăminte crezi că ar trebui să tragă umanitatea din această criză majoră?
Aşa cum spuneam, trebuie să trăim prezentul în mod conştient fiindcă pentru fiecare dintre noi 2020 a fost o experienţă teribilă. Mulţi oameni nici nu mai sunt pe această lume iar ceilalţi nu pot spera decât că suntem capabili să ne continuăm drumul spre mai bine.
Mai cred însă că fiecare avem propria cale şi nu toţi suntem la fel de conştienţi sau avem aceeaşi viziune asupra vieţii şi atunci revoluţia reală ar fi să nu arătăm cu degetul spre alţii ci să îl îndreptăm spre noi înşine şi să ne punem pe noi la îndoială, pentru ca astfel să putem deveni mai buni. Învăţarea, toleranţa, respectul pentru idei diferite, libertatea de exprimare şi sharing-ul, sunt cele care împreună pot face lumea mai bună şi mai paşnică.
Discuţia e lungă şi complexă. Lumea ne impune stereotipuri, starea de bine este sacră şi, în unele privinţe, se vede o evoluţie importantă, doar că aceasta duce la exasperare şi riscăm producerea unui rău pentru care vom plăti un preţ mare pe termen lung. Nu poţi trăi gândindu-te mai întâi la bani şi mai apoi la vieţile oamenilor. Banii servesc pentru a trăi bine dar nu poţi trăi pentru bani, este o stare de spirit foarte periculoasă, una sterilă şi hapsână în raport cu conţinutul său absurd.
Dar astea sunt doar gândurile mele… discutabile.
- Interviu de Ioan Big | Dialoguri fără note
