Meniu Zile și Nopți
Articole Zile si Nopti Zile si Nopti 03/06/2023
Clin D'oeil Artă & Cultură / Teatru

CLIN D’OEIL | Neliniştea unei mari doamne a teatrului românesc, DORINA LAZĂR

Ioan Big De Ioan Big
Comentarii CLIN D’OEIL | Neliniştea unei mari doamne a teatrului românesc, DORINA LAZĂR Share CLIN D’OEIL | Neliniştea unei mari doamne a teatrului românesc, DORINA LAZĂR
Dorina Lazar Neliniște


Neliniştea unei mari doamne a teatrului românesc, DORINA LAZĂR

Personalitate iconică a teatrului românesc, doamna Dorina Lazăr fascinează în Nelinişte, montarea lui Bobi Pricop a piesei lui Ivan Vîrîpaev, ce a avut recent premiera la teatrul Odeon din Bucureşti.

La aproape 83 de ani, cu o carieră de peste şase decenii presărată de realizări artistice memorabile, marea noastră actriţă dovedeşte o vitalitate extraordinară, dominând scena în rolul unei scriitoare care, ajunsă într-un moment de cotitură al existenţei sale, îşi împărtăşeşte viziunea asupra menirii artei şi a creaţiei artistice în cadrul unui interviu.

Drept urmare, interviul nostru din afara scenei cu o reală creatoare de personaje şi poveşti în teatru şi film, DORINA LAZĂR, ce interpretează acum o fictivă creatoare de poveşti, dar în literatură, introdusă publicului prin intermediul unui interviu imaginat dramaturgic, a avut un aer niţel… suprarealist.

Am plecat astfel în dialog de la realitatea “mitică” de care vorbeşte Ula, scriitoarea din Nelinişte, în căutarea realităţii văzute “cu ochii, cu epiderma, cu sufletul” Dorinei Lazăr şi nu doar cea prezentă, întrucât aceasta încorporează într-un mod deopotrivă emoţionant şi ludic (cum altfel?) amintiri despre debutul la Teatrul Regional Bucureşti şi sfaturile regretatei Sanda Manu, despre rolurile oferite de Alexandru Dabija şi copilăria cu tatăl brigadier silvic, despre ura pentru matematică şi reintegrarea pe postul de manager la Odeon, despre fidelitatea şi respectul, în general, faţă de teatru ca artă, profesie, instituţie şi public.

Dorina Lazar
Foto: Volker Vornehm

Doamnă, cu toate că sunteţi încă foarte activă, revenirea dumneavoastră pe scenă într-un rol de primplan este realmente un eveniment special. A trecut ceva vreme…

Să vă povestesc o mică întâmplare. Acum 25 de ani, când am hotărât să dau concurs pentru postul de director artistic la Odeon, era la teatrul Nottara un director administrativ extraordinar, domnul Maxim Crișan, care fusese întâi la Bulandra și, când a fost treaba cu Revizorul [interzicerea spectacolului lui Lucian Pintilie după numai trei reprezentatii, în septembrie 1972 – n.r.], l-au dat afară și a ajuns la Nottara. Era orb, dar știa tot… ştia și cum ești îmbrăcat. Era fantastic, el conducea teatrul.

Atunci m-am dus la el și l-am întrebat: ‘Domnul Maxim, ce fac? Uite, se ivește oportunitatea asta. Mă bag, dau concurs sau nu?’. Iar el a zis: ‘Dorina, dai concurs, îl iei, după care îți alegi cinci titluri și, timp de cinci stagiuni, pe parcurs, joci acele titluri’.

Ei bine, am venit, m-am înscris, am dat concurs, am luat concursul şi… zece ani am funcționat apoi ca director artistic și actor doar pe leafa de actor. Nu a fost niciun titlu nou care să se pună pentru mine! Când s-au pus Gaițele [în 2002], eram cea mai bătrână actriță de comedie din teatru, aşa că sigur că Alexandru Dabija m-a luat… ăla, da, a fost un rol principal.

Și a mai fost un rol principal, ultimul pe care m-am angajat să îl fac – Chiriachița, din Titanic Vals, când Dabija m-a întrebat: ‘Măi, joci rolul ăsta? Că eu trebuie să fac restul distribuției în funcție de Chiriachița, că ăsta este pilonul.’.

Or trebuie să fii prost să nu joci Chiriachița! Astea au fost cele două roluri. În rest, am jucat mult, dar am ridicat „la plasă”, pentru că regizorii au vrut să mă aibă în distribuție, că au știut că e disciplină dacă eu sunt acolo… că n-au nici o problemă.

Asta nu e chiar nefiresc, din moment ce sunteţi şi manager al teatrului Odeon. Revenind însă la Nelinişte, ce v-a făcut să vă asumaţi provocarea? Rolul Ulei, scriitoarea aspirantă la Nobel care îşi surprinde anturajul cu destăinuirile disconfortabile făcute în timpul unui interviu pare a fi unul extrem de solicitant

Când am primit propunerea legată de Bobi Pricop, am fost de la bun început de acord, pentru că noi am mai lucrat cu el [Bobi Pricop a pus în scenă la Odeon, de exemplu, în premieră mondială, spectacolul Kepler – 438b, în 2016 – n.r.], iar Bobi are o evoluție foarte bună și ţine ștacheta sus a calității, atât a textului, cât și a spectacolului.

Doar că el mi-a zis: ‘Doamnă, am un text, însă am nevoie să jucaţi dumneavoastră!’. Și am spus ‘Nu!’. Din mai multe motive. Întâi, pentru că eu abia m-am reîntors după procesul ăla nenorocit [războiul legal cu PMB a Dorinei Lazăr, referitor la destituirea ei abuzivă de la conducerea teatrului, a durat aproape 3 ani – n.r.] și o să spună lumea imediat: ‘Aaa, s-a întors coana mare și și-a tras un rol!’.

Pe urmă, fiindcă nu știu ce mi se poate întâmpla. I-am spus lui Bobi: ‘Am 83 de ani, nu? Pot să mai trăiesc până la 90, ca Victor Rebengiuc, dar nu știi, poți să te scoli gata mort dimineața… şi atunci de ce ai investi niște bani într-un spectacol în care, după aia, o să fie greu să înlocuiești personajul?

Sau, dacă te gândești la mine, te gândești şi la dublură. Dacă mi se întâmplă ceva, pe cine aduci? Dar să nu îmi spui pe cine ai găsit, că după aia îmi stă în creier.’. 

Dorina Lazar
DORINA LAZĂR   Foto: Teatrul Odeon

Toate astea se întâmplau pe vremea când eu nu citisem textul.

Pe urmă, am citit versiunea engleză şi mi-a plăcut, iar când am citit versiunea românească, mi-a plăcut și mai mult.

Când am început să repetăm, au început însă fricile mari… şi fricile s-au amplificat. Acum, sunt de diverse categorii fricile astea.

În primul rând, frica de complexitatea textului. Frica de volumul de text pe care îl are acest personaj. Frica de inapetența spectatorului… știți că acolo e o replică: “Fetița face un pas înapoi și cade în sus de la fereastră.”, ei bine, pentru textul ăsta spectatorul trebuie să facă un pas foarte mare ca să cadă în sus… de la Vacanța Mare, serialul care ne-a nenorocit.

Pe de altă parte, challenge-ul este atât de puternic, încât Scorpionul din mine nu se lasă.

Dar eu cred că fricile astea există şi în personajul meu, Ula Richter, care este, după cum zice chiar ea… Creatorul. Eu cred că toți cei care izbutesc să scrie, apoi să fie publicați, să aibă succes, să le fie recunoscut succesul, iar următorul pas să fie un al doilea volum care poate sau nu să aibă același parcurs… au fricile astea.

Dorina Lazar Gaitele
“Gaiţele” (regia: Alexandru Dabija)  Foto: Teatrul Odeon

De această dată nu mai jucați un personaj dintr-o poveste, precum Chiriachița în Titanic Vals sau Aneta Duduleanu în Gaițele, ci un creator de asemenea personaje. Ca și Ula, scriitoarea din Nelinişte, sunteți o creatoare, doar că prin rolurile pe care le faceți. Principial, ce diferențe există între opiniile dumneavoastră față de cele exprimate de Ula pe scenă?

Nu cred că sunt diferențe. Mai mult, poate că mi-a dat o cheie! Poate că, până acum… făceam proză fără să știu! E un drum pe care l-am parcurs de foarte multe ori în 60 de ani, de când fac teatru, dar nu l-am conștientizat.

Mai e ceva. Ăsta este un rol aparte, n-am mai jucat până acum așa ceva. Nu ca propunere estetică, dar ca scriere. Am jucat mult și am jucat confortabil, pentru că, de obicei, eram eu și partenerul, dând replică la replică, or acum este o replicuță a partenerului meu și până la jumătate de pagină de monolog al meu, din care, mărturisesc, am pasaje pe care încă nu le-am înțeles, nu știu încă spre ce duc.

Bobi [Pricop] m-a ajutat foarte mult ca regizor la spectacolul ăsta făcând o apropiere și un paralelism între creatorul de proză, de scriere, și creatorul de himere, care este actorul. Pentru mine, să știți că e primul rol în cei 60 și ceva de ani de carieră care este atât de întins ca text și cu atâta responsabilitate și vine și la o vârstă în care ți se face teamă de memorie, de puterea ta de a memora.

Dorina Lazar Neliniște
“Nelinişte” (regia: Bobi Pricop), Teatrul Odeon  Foto: Volker Vornehm

Prin temele abordate, Neliniște nu este chiar ușor de descifrat de către spectator. Un creator de teatru, Vîrîpaev, prin intermediul unei scriitoare, personajul Ula, se referă la „realitatea mitică” pe care o creează artistul. Ne puteți da un indiciu la ce se referă?

Ce este realitatea mitică? M-am întrebat de multe ori și încă nu știu, nici acum, mai exact. Poate este realitatea cum o vedem noi, cu ochii, cu epiderma, cu sufletul. Sau poate că este realitatea în imaginația noastră?

Nu știu să vă explic. Câteodată mă gândesc că, poate, nici nu trebuie explicitată și e destul să fie trimisă în public. Fiecare să înțeleagă ce vrea, să aibă la ce se gândi.

 “Am mereu nevoie să creez o realitate mitică pentru ca voi, cititorii mei, să nu vă plictisiți de viață”. Înlocuind ‘cititorii’ cu ‘publicul’, poate fi asta și o definire a misiunii teatrului, să nu ne plictisim de viață? 

Nu, nu cred. Nu neapărat. Poate cuprinde și această fațetă dar, dacă mă gândesc bine, ce vreau eu, actorul, de la spectator este ca, pentru un răgaz de două ore, să îl fac să uite cine este, să îl fac să uite că e funcționar la metrou sau la bancă. Să îl fac să trăiască cu mine povestea. Să îi placă, chiar fără să conștientizeze… cred că e și un act, nu doar de educare, dar şi de plăcere estetică.

E o scenă în Trei generații [montarea lui Dinu Cernescu a piesei Luciei Demetrius de la Odeon, ce a avut premiera în 2015 – n.r.], unde personajul Crinei Mureșan e logodită la început cu un tânăr pianist, iar tatăl nu-i dă voie să se mărite cu el, pentru că ea trebuie să se mărite cu unul care să-i salveze moșia.

Trec trei generații și, bătrână fiind, i se spune: ‘Ştii, Șerban, pianistul, a murit.’. În timpul ăsta, coloana sonoră este cu Șerban cântând… e un moment foarte impresionant.

Ei, dacă în momentul ăla, de măcar câteva secunde, cei din sală simt o energie aproape supranaturală, o înălțare, eu zic că actorul poate să fie fericit.

Dorina Lazar
“Conu Leonida faţă cu reacţiunea” (regia: Mihai Măniuţiu)  Foto: Teatrul Odeon

Extrapolarea către artele spectacolului e justificată și de verdictul Ulei: “Arta are un singur sens: plăcerea. Uneori masochistă!”. Așa să fie? Ce facem în condițiile astea cu teatrul angajat, de exemplu?

Aah, păi, stați puțin! Domnul meu, noi vorbim acum de receptorul normal… deci nu ideal, normal!

Dar noi trăim acum o epocă nebună, adică ceea ce era pe vremuri pesemne percepția bătrânilor din Les Annéees  folles. Acum, noi suntem în “Les Années perdues”!

Cum să zic? E o nebunie ce se întâmplă și dacă ați ști cu câtă satisfacție spun replica aia: ‘Ei, de-acum, în Statele Unite, dacă ești negru, gay și ai și un handicap, ți se deschid toate ușile’… da, e o perioadă nebună, care năpădește și asupra copiilor ăstora tineri.

Dorina Lazar
“joi.megaJoi” (regia: Radu Afrim)  Foto: Teatrul Odeon

Deci lucrurile nu stau chiar cum spune personajul… 

Evident că nu e chiar așa!

Dar eu, ca să fiu credibilă, trebuie să-mi asum spusele omului și poate că trebuie să nu mă gândesc prea mult, căci dacă mă gândesc prea mult la înțeles, poate nu sunt de acord cu el și, poate, se ivesc niște nuanțe și apoi mă ceartă regizorul.

În momentul în care spun replicile astea, mesajul meu trebuie să ajungă la public și, drept urmare, cred în el. Uitați, eu am jucat Năpasta într-un moment în care, trăgând linie, jucasem 90% numai comedie și, dintr-o dată, la [Teatrul] Giulești a venit Alexa Visarion, un tânăr absolvent, și a făcut [în 1974] distribuție pentru Năpasta cu mine, cu Florin Zamfirescu, Cornel Dumitraș și Dan Tufaru.

A fost ca o întoarcere de existență, nu numai teatrală, dar și de-adevăratelea, de existență diurnă, zilnică. Am făcut cunoștință cu un tip de a aborda actul artistic, teatrul, misiunea de actor… altfel decât până atunci.

Deci da, cred că trebuie să fac astfel încât mesajul să ajungă, iar spectatorul să-l conștientizeze, indiferent la ce se referă. Poate redefinirea criteriilor estetice? Poate re-analizarea modalității de a percepe un spectacol, o temă de viață, o existență?

Dacă pe tine, ca spectator, te pune pe gânduri și a doua zi încă te mai gândești, îți mai aduci aminte, atunci poate că tu, actorul, nu joci degeaba.

Dorina Lazar
“Năpasta” (regia: Alexa Visarion)  Foto: Teatrul Odeon

Ca actriţă, aveți o carieră prodigioasă, de peste şase decenii, în teatru și film. Privind mai în urmă decât Năpasta, în ce circumstanțe ați realizat că vreți să mergeți pe acest drum?

A fost întâmplător… la mine e o istorie ciudată, ca să zic așa. Tatăl meu, brigadier silvic, a venit la Hunedoara, unde nu existau hoteluri, și a stat în gazdă la bunicii mei. Care aveau o fată foarte frumoasă, Cornelia, ce împlinea 18 ani şi termina atunci gimnaziul. Iar tata a cerut-o de nevastă.

Tata avea 38, iar mama 18 ani… şi “totul era frumos”, fac și eu, acum, ca Ula. El, un om bun gospodar, un om de casă, iar bunicii mei l-au iubit foarte tare și probabil că de asta au măritat-o. Că, altfel, mi-a spus o mătușă de-a mea, mama a plâns în biserică. După un an, exact ca în piesa în care suntem acum, am venit eu pe lume [Natalie, fiica Ulei din Nelinişte, s-a născut la un an după căsătoria scriitoarei – n.r.].

Și, după încă 5 ani, a fugit de acasă. Într-o dimineață, când m-am trezit, mama nu mai era. Și n-am mai văzut-o câțiva ani. Ce a făcut? A fugit la Timișoara, s-a angajat casieriță la un magazin și s-a înscris la Teatru, unde a fost eleva lui Lilly Bulandra, sora lui Tony Bulandra, și a lui [Ioan] Braborescu.

Nu mi s-a dat voie să o văd decât peste câţiva ani, când ajunsese actriță la Reșița. Acolo am fost cu bunică-mea și am văzut-o și pe ea jucând, dar și pe Corado Negreanu sau Mircea Dumitru, cu care aveam să fiu peste douăzeci și ceva de ani colegă la Giulești. 

Dorina Lazar

Și a venit vremea să vin să dau la facultate, la București. Aveam o profesoară de română sublimă – toate voiam să ne facem profesoare de română – și eram chitită să dau la Filologie… eram și bună, îmi plăcea.

Mama, între timp, ajunsese actriță la Bulandra, la București. Actriță foarte talentată, foarte bună, dar vedeți, domnul meu, dacă nu ai un dram de noroc în profesia asta, mori în anonimat. Ceea ce s-a întâmplat și cu ea. Cornelia Turian. O ființă extrem de vrednică și un om pozitiv.

Ei, când am venit, ea m-a întrebat: ‘Ascultă, tu nu vrei să dai și la Teatru, că se dă înainte de Filologie?’. Și pentru că Institutul [IATC] era deasupra Bulandrei, m-a luat de mână și m-a dus acolo pentru niște cursuri de pregătire cu Sanda Manu. Am intrat la Teatru… au fost admişi 83 și eu eram pe locul 80, cred.

Nu m-am mai dus apoi la Filologie, pentru că de la Hunedoara intraseră atât de puțini elevi, încât, dacă m-am văzut intrată, n-am vrut să mă înscriu la nicio altă facultate. E adevărat că era împotriva voinței tatălui meu, care a zis că mă dezmoștenește. Mie mi-a fost foarte frică de această sintagmă până am realizat că, de fapt, eu nu moșteneam nimic, în afara numelui. Dar și cu numele avea să fie un dat pentru că pe mine, de fată, mă chema Lazăr și m-am măritat tot cu un Lazăr.

Deci așa am ajuns eu la Teatru. Am stat apoi cu mama, care căpătase un apartament, în care locuiesc și în ziua de astăzi, lângă Teatrul Bulandra, pe bulevard, pe Kogălniceanu.

Dorina Lazar Neliniște
“Nelinişte” (regia: Bobi Pricop), Teatrul Odeon  Foto: Volker Vornehm

Apropo de tatăl dumneavoastră, continuând să ne raportăm la Nelinişte, Ula crede că “un bărbat trebuie să aibă trei calități principale: bunătate, determinare și capacitatea de a râde de el însuși”. Funcționează definiția și în acest caz? 

Nu prea avea simțul umorului, dar era un om foarte drept, foarte cinstit şi ajutător pentru semenii săi. Cred că era curvar. Cred.

N-a avut un destin fericit. N-a fost un om fericit, fiindcă l-a lăsat nevasta pe care el a iubit-o până la moarte – căci ea a murit înainte de el – și știu asta pentru că a venit la București, la mine, și ne-am dus amândoi la cimitir.

S-a recăsătorit apoi, l-au căsătorit frații din Ialomița. ‘Măi, Tudor, vino încoace, că ți-am găsit una în comuna Buturugeni, pe malul Borcei.’ S-a dus, a cunoscut-o şi m-am trezit cu o mamă vitregă… a doua, că mai avusese una.

Dar, altfel, era un om bun, bun. Doar că nu știa să se manifeste, nu-mi aduc aminte să mă fi pupat vreodată, maxima lui dovadă de afecțiune era dacă-ți punea mâna pe creștet.

Întorcându-ne la primii ani de teatru, începând cu regretata Sanda Manu, aţi avut parte de dascăli formidabili. Au rămas în memorie lecţii esenţiale de transmis mai departe?

Cert este că, în ’57, atunci când am intrat în Institut, Sanda [Manu] abia terminase și era prima ei promoție, primul ei an de asistenţă pe lângă Meșterul [Ion Finteşteanu], iar Bibanu’ [Dem Rădulescu] a venit şi el după o jumătate de an, fiind tot la prima lui serie, deci noi am crescut cu toții la umbra nucului bătrân, a lui Finteșteanu, în armonie și disciplină liber consimțită.

Tot ce ne-au învățat ei a fost să fii cinstit, să crezi în ce spui. O spui mai bine, o spui mai prost, într-o seară e bine, într-o seară e mai prost, dar să nu fii egoist, să împarți și cu cel din sală… să dai.

Îi învăț la rândul meu şi în ziua de azi pe copiii ăștia două chestii pe care ni le spunea Finteșteanu tot timpul, prima fiind legată de faptul că toți actorii sunt obsedați de ce să facă cu mâinile. ‘Nu te gândi la mână, mâna are eleganța ei, expresivitatea ei, lasă mâna să curgă!’, asta era una.

A doua… ‘Când spui pe scenă ceva care te emoționează, să nu dai drumul la lacrimă. Ții lacrima aici, în colțul ochiului, să nu plece lacrima, că dacă tu lăcrimezi, l-ai pierdut pe spectator. Ăla nu mai plânge. Lasă-l pe el să plângă!’.

Dorina Lazar
“Arta conversaţiei” (regia: Eugen Todoran)  Foto: Teatrul Odeon

Ați debutat în 1961, la 21 de ani, la Teatrul Regional din Bucureşti. Cum a fost experienţa în acest teatru cu o relativ scurtă existenţă, dar în care aţi lucrat cu regizori precum Vlad Mugur, Dinu Cernescu sau Horea Popescu?

Acest teatru s-a creat datorită unei relații, nu știu dacă amoroase, dar politice în tot cazul, între Gheorghe Apostol [considerat în 1960 contracandidatul principal al lui Ceauşescu la funcţia de lider al PCR – n.r.] și o actriță activistă de la Galați, Victorița Dinu… Victoria Dinu, ăla fiind trimis acolo cu nu știu ce misiune, că aşa s-au cunoscut.

La București exista pe bulevardul Ștefan cel Mare, vizavi de Dinamo, un cinematograf – nu aveați de unde să-l știți, că sunteți tânăr -, în care, în 1960 [fostul cinema DACIA, înfiinţat în 1937, a fost redenumit “1 Mai” între 1951 şi 1961 – n.r.], funcționa un ansamblu de muzică populară şi unul de muzică ușoară, cel din urmă fiind condus de Petre Geambașu, şi Victorița Dinu l-a convins pe Gheorghe Apostol să facă și o secție de dramă, de proză, de teatru.

Atunci s-a înființat Teatrul Regiunii București, Teatrul regional București, cu sediul în Ștefan cel Mare, care avea menirea să facă spectacole și să crească nivelul cultural al țăranilor… şi noi am jucat numai la țară, numai în cămine culturale și în case de cultură. Domnul meu, au fost nouă ani de zile de anduranță!

A fost ca Raliul Africii, iar mie nu mai mi se pare nimic greu după ce am trăit anii ăia.

Repetam de la 10 la 1, la 1 ne duceam în colț, mâncam, la 2 ne urcam în autocar și hai la Buturugeni, la Adâncata, la Bulbucata. Acolo se monta decorul, jucai, la 11 se termina, înapoi la București, te duceai acasă… la 1 noaptea, eu eram pe tocuri prin Piața Universității.

Acum, când îi aud pe ăștia mici că ‘Vai, dar ne e greu!’, îmi vine să le zic: ‘Băi, nimic nu vă e greu. Ce-a fost greu a trecut!’.

Dorina Lazar
“Nelinişte” (regia: Bobi Pricop), Teatrul Odeon  Foto: Volker Vornehm

Cu atat mai uimitor pare în aceste condiţii să joci în spectacole precum Muştele lui Sartre sau Amphytrion 38 al lui Giradoux…

Ei, asta trebuie să vă povestesc… am jucat în comuna Gheorghe Lazăr, unde se născuse tata, şi au venit profesorii cu elevi.

Amphytrion 38 era o parodie făcută de [Dinu] Cernescu, sublimă – sublimă! -, dar când i-a văzut profesoara pe actori în picioarele goale și în fustanelă scurtă, de li se vedea trusa pe dedesubt, și-a luat copiii și a plecat de la spectacol.

Dorina Lazar
“…Escu” (regia: Dinu Cernescu)  Foto: Teatrul Odeon

După episodul “rural”, la finele anilor ’60, a urmat unul “proletar”, fiindcă povestea dumneavoastră de dragoste cu Odeon a început când acesta se numea încă Teatrul Muncitoresc CFR Giuleşti. V-ați îndrăgostit în 1969 și, cu toate că putea fi o doar aventură pasageră, aţi dat dovadă de multă fidelitate. 

Chiar de foarte multă fidelitate, da, da! Ultima dovadă este de acum câteva săptămâni, când n-am plecat în altă parte să joc unde m-au chemat.

Revenind, plecase de la Teatrul Regional Vlad Mugur, plecase Cernescu, băteam pasul pe loc şi, să vă spun drept, obosisem de atâtea deplasări. Dinu Cernescu a pus la Giulești Nunta lui Figaro şi e un personaj acolo, Marcellina, pe care, fiind la Teatrul Giulești, ar fi trebuit să îl joace Tamara Buciuceanu, doar că tocmai atunci, în toamna aia, Ion Dacian a luat-o la Operetă pentru că murise Maria Wauvrina și a înlocuit-o și au plecat în turneu prin lume.

Cernescu, cu care lucrasem la Regional și ne știam bine, i-a propus doamnei Deleanu [Elena Deleanu a condus Teatrul Giuleşti/Odeon în perioada 1954-1990 – n.r.] să mă ia pe mine… așa am intrat eu în acest spectacol și așa m-a angajat.

Întâmplarea a făcut că rolul imediat următor pe care l-am acoperit a fost ca să înlocuiesc o actriță într-un spectacol care se chema Comedie cu olteni, pus în scenă de Geta Vlad și scris de Gheorghe Vlad, soțul ei, ziarist.

Piesa bine scrisă, dar iar cu țărani, iar cu deplasări… mă întrebam de ce dracu’ am venit aici, unde nici nu mă cunosc colegii, și n-am rămas acolo? Dar a fost de bun augur pentru că, după aceea, am tot jucat.

Apoi a fost anul [1974] când doamna Deleanu, după ce-am bătut-o noi la cap – Paul Ioachim, mai ales, care pleca de aici la Teatrul Național -, a luat sala asta, pentru că am rugat-o să avem şi noi o sală în centru.

Dumneavoastră știți că eu și astăzi mai am încă sfiala actorului care are pecetea de Giulești pe fruntea lui?

Era faubourg… actorii “de la Centru” ne priveau într-un anume fel pe cei de la Giulești. Atunci a luat clădirea asta și a devenit un teatru cu două săli și a fost mult mai bine… mă rog, a venit apoi Revoluția, a venit Vlad Mugur, a plecat Vlad Mugur, a venit Dabija, am mai venit și eu, a plecat Dabija, iar s-a întors, am plecat și eu…

Dorina Lazar
“Casanova” (regia: Dragoş Galgoţiu)  Foto: Teatrul Odeon

Şi, totuşi, în fapt, de atunci n-aţi mai părăsit niciodată Odeon-ul. Puteaţi opta oricând pentru un alt teatru. 

Mi s-a propus să plec… hai să vă redau exact discuția dintre mine și directorul teatrului, Emil Mandric.

Era la Bulandra, pe vremea când acolo erau și [Lucian] Pintilie, și [Liviu] Ciulei, când era și Mariana Mihuț, și Gina Patrichi, și Ileana Predescu, și Clody Bertola.

Am plecat cu Emil odată, prin Cișmigiu, spre teatru, și m-a întrebat: ‘Dorina, tu nu vrei să vii la noi, la Bulandra?’.

I-am zis: ‘Emil, dacă propunerea asta mi-o făcea Ciulei sau Pintilie, nu stăteam pe gânduri nicio secundă și veneam, dar mi-o faci tu, care ești director. Oricât te-ai strădui tu să mă bagi pe gât regizorilor, eu nu mă pot lupta cu cele patru doamne, așa că…’. Aici s-a oprit dorința mea de a mai pleca.

Dorina Lazar
“Svejk” (regia: Alexandru Dabija)  Foto: Teatrul Odeon

Fiindcă ați menționat-o pe Gina Patrichi, alături de care aţi jucat în Răpirea preafrumoaselor sabine în 1970, vorbiţi-mi, vă rog, un pic de primele experienţe în televiziune.

Răpirea preafrumoaselor sabine a fost un spectacol de televiziune, dar n-a fost ăsta primul. Nu, acela a fost mult mai comic… a fost un dezastru!

Prima apariție a mea la televiziune a fost când m-au chemat pe mine și pe colega mea, Andreea Năstăsescu, să prezentăm un spectacol de divertisment și noi trebuia să îl prezentăm cântând.

Eu, cu cântatul, mai langsam, așa, şi ne-am trezit amândouă că, la repetiție, stăteam una lângă alta în fața microfonului, dădeam din picior și ne țineam de mână… ceva dezastruos. Dezastruos! Mă rog, am făcut noi prezentarea aia până la urmă. Asta a fost prima, dar, după aceea, au mai fost.

De exemplu, una care s-a imprimat, că s-a și difuzat, a fost Don Juan a lui Molière [1967, regia: Dinu Cernescu], cu Ștefan Iordache în Don Juan, cu Emanoil Petruț în statuia Comandorului, şi cu Matei Alexandru în Guzmán, lacheul.

Ăsta s-a imprimat, dar, altfel, am jucat mult în primă priză cu publicul, adică în direct şi era stresant. E foarte stresant să joci fără sufleur.

Dorina Lazar
“Monştri.” (regia: Marius Olteanu)   Foto: Adi Marineci

De atunci s-au adunat peste 50 de roluri jucate şi mii de ore petrecute pe platourile de filmare. Cum percepeți diferențele, cu plusuri și minusuri, între actoria de teatru și cea de film sau TV? 

Îmi plac ambele. Dumnezeu mi-a dat această ușurință a platoului.

Odată mi-a spus [Andrei] Blaier: ‘Măi, tu suferi de prea multă naturalețe!’. Dar, de atunci, s-a schimbat modalitatea de filmare. Pe vremea aceea, nu era absolut obligatoriu să spui replica cum a scris-o Titus Popovici sau cine făcea scenariul, o dădeai după tine, cum îți venea ție mai bine… nu mai e cazul acum, pentru că am avut două experiențe de felul acesta.

Acum câțiva ani am filmat în Monștri., un film ciudat cu Șerban Pavlu, și nu m-am înțeles deloc cu regizorul din punctul ăsta de vedere, al textului. Prototipul era bunica lui, se juca chiar în casa bunicii, care era în film casa mea și m-a omorât cu exactitatea, iar după aia, când am văzut filmul, nu mi s-a părut că e chiar… Shakespeare.

Dar trebuie să respecți ce se vrea şi atunci, la un moment dat, i-am spus: ‘Știi ceva? Ia, hai, cartoane!’. Am scris pe cartoane, am pus cartoanele pe pereți și jucam uitându-mă după cartoane.

E adevărat însă că, anul trecut, am jucat la Jude [filmul lui Radu Jude, Nu aştepta prea mult de la sfârşitul lumii, va avea premiera în toamna acestui an – n.r.] și în primele două zile de filmare nu aveam de spus nicio replică, doar repetaserăm de vreo câteva ori și când am văzut eu că toți actorii ăștia tineri, măi, dar toți, știau textul fără niciun fel de greșeală, mi s-a făcut rușine.

Eu, artistă bătrână, trebuie să fiu un exemplu şi am învățat, știți cum? Ca la școală.

Încă din școala generală ați fost tot timpul premiantă…

Tot timpul premiantă și tot timpul am urât matematica.

Pe de altă parte, cu toate că au devenit foarte populare şi numeroase în ultimii ani, nu aţi apărut în seriale comerciale. 

Am fost chemată, dar am refuzat să joc.

Singurul serial în care am apărut a fost Lumini și umbre, care s-a făcut acum vreo 100 de ani. Haideți să vă povestesc o mică întâmplare.

Luasem concursul la Odeon și eram de o lună director. Bărbatul meu murise, trăia soacră-mea, iar copilul era la facultate. Singura care câştiga în casă eram eu și o duceam destul de greu cu banii.

Am primit un telefon de la o fată de la Cinematografie, care mi-a zis: ‘Dorina, uite, am nevoie de cineva pentru o reclamă. Vrei să te bagi? 1.000 de dolari.’ Wow! 1.000 de dolari! Am zis: ‘Lasă-mă, mâine îți dau telefon și-ți spun’.

Am stat și m-am gândit. M-a mâncat să mă fac directoare și mă făcui directoare… eu să am pretenția de la actori să nu se bage în toate rahaturile? Pe de altă parte, este adevărat că noi avem o percepție mai ciudată asupra publicității.

În Canada, odată, m-a întrebat un actor: ‘Faci publicitate?’. ‘Nu.’ ‘Păi… și din ce trăiești?’

Revenind la întâmplare, mi-am zis: ‘Dacă mă duc, eu cum să le pretind apoi actorilor din teatru să nu facă publicitate?’ şi i-am dat telefon fetei ăsteia și i-am spus că nu mă bag. De aia nu m-am băgat nici în seriale.

Dacă s-ar fi făcut, nu știu ce să zic, Forsyte Saga, poate mă băgam, dar au început cu Vacanța Mare și mi s-a părut atunci că te poți arunca de la fereastră.

Altfel, sigur, oamenii trebuie să câștige bani, așa se fac cunoscuți, dar nu e ceva pentru mine.

Spuneaţi odată că dintotdeauna vi s-a reproșat că iubiţi teatrul mai mult decât familia.

Da, da. Primul care mi-a reproșat a fost bărbatu-meu…

Dorina Lazar
“Pyramus & Thisbe 4 You” (regia: Alexandru Dabija)  Foto: Teatrul Odeon

Personajul dumneavoastră din montarea lui Bobi Pricop spune că “iubirea e o neliniște”. Asta ar însemna că, iubind mai mult teatrul decât familia, teatrul a reprezentat pentru Dorina Lazăr un șir întregi de neliniști.

O, da! Am o viață tumultoasă. Dar tot totul e… un challenge. Tot timpul apare câte ceva.

Uite, acum mă uit la ceas să văd cât timp mai am, căci eu trebuie să rezolv cu turneele [Teatrului Odeon] de la Oradea și de la Baia Mare. Pentru moment se fac, mâine mi se spune că nu se mai fac și eu mă străduiesc ca poimâine să se facă… tot timpul e câte ceva.

Şi tot timpul am luat în serios asta. În general, sunt un om vrednic, îmi place să muncesc. Nu mi se pare greu și să știți că niciodată n-am pretins actorilor ceva ce eu n-am putut să fac.

Dorina Lazar
“Nelinişte” (regia: Bobi Pricop), Teatrul Odeon, 2023  Foto: Volker Vornehm

Ce trebuie să aibă o poveste, într-o carte sau pe scenă, ca să vă atragă şi să nu vă creeze neliniști?

În anii când eram la Giulești, era un coleg, George Bănică, un băiat foarte cultivat, vrednic și care avea patima dramatizărilor. El a dramatizat câteva din bucățile apărute în volumul numit Caractere, al unui un autor, Monciu-Sudinski.

Jorj Voicu juca acolo, nu mai știu ce, un muncitor, cred, iar reporterul îl întreba: ‘Vă place să citiți?’. Și Jorj zicea: ‘No, apăi, ce să vă spun? Iei o carte, o deschizi și cetești, cetești. Dacă îți place mai cetești, dacă nu te interesează o lași din palmă.’. Cam asta e. 

Să înțeleg că nu s-a întâmplat vreodată să ajungă să vă bântuie un personaj? 

Ferească Dumnezeu! Nu, nu, nu! Păi, unde ar mai avea loc de ălălaltul, care vine din urmă?

Interviu de IOAN BIG | Interviuri | Teatru 

Foto header: Volker Vornehm (spectacolul “Nelinişte”, Teatrul Odeon, 2023)

Galerie imagini

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

NEWSLETTER ZILE ȘI NOPȚI

Abonează-te la newsletter și fii la curent cu cele mai noi evenimente sau știri din Artă & Cultură, Film, Lifestyle, Muzică, Eat & Drink.

Caută