Dincolo de Sandman şi American Gods, NEIL GAIMAN ne dă altfel de “semne de viaţă”
ART hiSTORIES
În şuvoiul continuu de lansări de discuri, apariţia, la finele lunii aprilie, a unui album numit Signs of Life, semnat de Neil Gaiman & FourPlay String Quartet, nişte cvasi-necunoscuţi pentru melomani, are şanse mari să treacă neobservată.
Mai ales că, aparent, nu mulţi dintre noi ar fi interesaţi să asculte, de exemplu, cum sună transpunerea pe muzică a unui poem, In Transit, dedicat astronomului şi filosofului ştiinţei Arthur Eddington, cel care a confirmat în 1919 teoria relativităţii a lui Einstein observând stelele în timpul eclipsei solare.
Totuşi, ar trebui să o facem, din cel puţin două motive: muzica în sine, caleidoscopică şi foarte imaginativă, a inovatorului cvartet de coarde australian FourPlay String Quartet, renumit tocmai pentru interpretările originale, neasociate formatului muzicii de cameră, şi, respectiv, componenta poetică a “semnelor de viaţă”, ce îl are ca autor pe unul dintre cei mai fascinanţi creatori de poveşti din Pop culture, Neil Gaiman, părintele în literatură, comics-uri sau film al unor personaje memorabile, precum Coraline, Blueberry Girl, Dream sau Mr. Nancy.
În şuvoiul continuu de lansări de discuri, apariţia, la finele lunii aprilie, a unui album numit Signs of Life, semnat de Neil Gaiman & FourPlay String Quartet, nişte cvasi-necunoscuţi pentru melomani, are şanse mari să treacă neobservată. Mai ales că, aparent, nu mulţi dintre noi ar fi interesaţi să asculte, de exemplu, cum sună transpunerea pe muzică a unui poem, In Transit, dedicat astronomului şi filosofului ştiinţei Arthur Eddington, cel care a confirmat în 1919 teoria relativităţii a lui Einstein observând stelele în timpul eclipsei solare.
Totuşi, ar trebui să o facem, din cel puţin două motive: muzica în sine, caleidoscopică şi foarte imaginativă, a inovatorului cvartet de coarde australian FourPlay String Quartet, renumit tocmai pentru interpretările originale, neasociate formatului muzicii de cameră, şi, respectiv, componenta poetică a “semnelor de viaţă”, ce îl are ca autor pe unul dintre cei mai fascinanţi creatori de poveşti din Pop culture, Neil Gaiman, părintele în literatură, comics-uri sau film al unor personaje memorabile, precum Coraline, Blueberry Girl, Dream sau Mr. Nancy.
Colaborarea lui Neil Gaiman cu FourPlay a început în 2010, când Opera din Sydney le-a comandat muzicienilor să compună un OST bazat pe povestirea acestuia, The Truth Is a Cave in the Black Mountains – apărută într-o versiune ilustrată de artistul britanic Eddie Campbell (desenatorul comics-ului From Hell al lui Alan Moore) -, iar ineditul parteneriat creativ a continuat ulterior cu Signs, suită de lucrări muzicale bazate pe semnele zodiacului.
Pasiunea pentru muzică a autorului cărţilor American Gods şi Norse Mythology este una perenă – în fond, a fost căsătorit atâţia ani cu Amanda Palmer, parte a Dresden Dolls, influentul duo de Cabaret-Punk – şi s-a manifestat eclectic de-a lungul anilor, dacă avem în vedere Duran Duran: The First Four Years of the Fab Five, biografia trupei de New Wave pe care Gaiman a publicat-o în 1984, apoi dezvoltarea în comics a poveştii LP-ului muzicianului de rock Alice Cooper, Last Tempation, a cărei primă parte – publicată de Marvel/Dark Horse – acompaniază înregistrarea din 1994, sau apariţia, alături de actorul Will Wheaton şi bloogerul Cory Doctorow, în videoclipul din 2009 al cantautoarei Olga Nunez, Boomdeyada, compus pentru webcomic-ul XKCD.
Că “semnele de viaţă” pe care le dă polimatul Neil Gaiman – care a crescut cu muzica lui David Bowie, Michael Nyman şi Velvet Underground, alături de scrierile lui Tolkien, Kipling, Zelazny şi C.S. Lewis – sunt de fiecare dată… altfel, indiferent că se manifestă cu un formidabil spirit ludic prin cuvânt scris sau rostit, note muzicale sau tuşe cromatice, nu fac decât să îi reflecte opoziţia organică faţă de norme:
“Regulile despre ce este posibil şi imposibil în arte au fost făcute de oameni care n-au testat vreodată limitele posibilului încercând să treacă dincolo de ele”.
Libertatea în gândire şi spirit, dobândită ca urmare a lipsei educaţiei academice rigide, asociată mentoratului unor spirite creative fenomenale, precum legendarul creator de comics-uri Alan Moore (Watchmen, V for Vendetta), care l-a învăţat, la finele anilor ’80, cum se scrie un scenariu de benzi desenate, sau prolificul autor de ficţiune Terry Pratchett (Discworld), alături de care, pentru Good Omens (1990), a aprofundat dezvoltarea literară a multiversurilor Fantasy, l-a făcut pe Neil Gaiman, din fericire pentru cititorii săi de toate vârstele, să fie precum fetiţa din cartea sa, The Ocean at the End of the Line – votată ‘Cartea anului’ cu exact 10 ani în urmă, la British National Book Awards -, care îşi imaginează că iazul din spatele casei sale este un ocean.
Fără această fantezie neîngrădită a lui Neil Gaiman, poate n-am putea citi acum trilogia SF InterWorld, seria de comics-uri The Books of Magic sau multipremiata The Graveyard Book.
“Make interesting mistakes, make amazing mistakes, make glorious and fantastic mistakes. Break rules. Leave the world more interesting for your being here. Make good art”,
îi sfătuieşte Neil Gaiman, din proprie experienţă, pe cei ce aspiră să devină artişti, întrucât aşa-zisele sale greşeli, făcute fără teamă sau reţinere de dragul explorării a noi teritorii artistice, au fost, într-adevăr, dacă nu glorioase, măcar uimitoare, indiferent că ne gândim la filmul de animaţie Beowulf, al lui Robert Zemeckis, din 2007, pentru care Gaiman a scris scenariul cu Roger Avary, ori la controversata relocare a lui Spider-Man în epoca Elizabetană din mini-seria de comics-uri Marvel 1602, din 2003.
Dincolo însă de toate acestea, Neil Gaiman rămâne un artist a cărui debordantă creativitate merită explorată dincolo de popularele seriale TV (The Sandman, Good Omens), adaptările cinematografice reuşite (MirrorMask, Stardust), comics-urile sau cărţile celebre (American Gods, The Sandman, Anansi Boys), inclusiv în teatru, proză scurtă, balet, poezie şi, nu în ultimul rând, muzică, iar ascultarea recentului său Signs of Life permite neîndoielnic nuanţarea percepţiei în ceea ce-l priveşte.
După cum sugerează chiar Neil Gaiman… “let go and enjoy the ride, because the ride takes you to some remarkable and unexpected place”!
Text de Ioan Big | Muzică | Artă & Cultură | Opinii
