Picanterii de cinci lingurițe
Îndrăzneală și autodepășire – asta spune despre tine gradul de picanterie a mâncării indiene pe care o savurezi. Eu sunt de 3 din 5.
Revin adesea, cu poftă și curiozitate intacte, la restaurantul cu proprietar pakistanez și bucătari indieni de pe o stradă lăturalnică din București.
O fac pentru că papilele mele gustative sunt răsfățate invariabil, dar și pentru că vreau să testez diferite preparate, la același grad de picanterie pentru care am optat, inițial din prudență, apoi cu nesaț.
La Haveli, ești întrebat cât de picant dorești să fie meniul, pe o scară de la unu la cinci.
În virtutea a două decenii de cronici culinare, adică a ceea ce se cheamă cât de cât experiență, aleg mereu trei – o opțiune temerară și care îmi pune la încercare limitele.
Unu e pentru copii.
Doi e pentru amatori care se laudă „vai, ce picant am mâncat!” fără să le vezi broboane de sudoare pe frunte.
Trei e pentru mine: mirodeniile de la acest înalt nivel de îndrăzneală sunt singurele care mă fac să transpir (bine, în condițiile în care nici nu fac sport) și să epuizez șervețelele de pe masă – mai cer ospătarului binevoitor un rând, așa cum mai solicit un coșuleț de pâine indiană cu usturoi, căci găsesc nerespectuos să nu elimin orice pată de sos delicios rămasă în farfurie, după festinul de la felul principal.
Patru cred că e pentru prietenul meu din America, tăbăcit în lupte cu mâncarea mexicană, care a solicitat o dată picant de cinci la masa de la Haveli, chelnerul l-a întrebat dacă i-a plăcut, el a zis că n-a fost cine știe ce picant, iar cel care ne adusese mâncarea a mărturisit că o făcuse, profilactic, de trei.
Cinci cred intim că nici nu există, e o Fata Morgana a picanteriei, o legendă a mirodeniilor. De fiecare dată când mi-am comandat Lamb Sag (miel cu spanac), Lamb Madras (miel în sos de nucă de cocos) sau am râvnit la Prawn Vindaloo (creveți în sos de ceapă, boia, muștar și coriandru), mi-a trecut prin cap să spun cinci. E drept, n-am făcut-o.
Deși există remedii în meniu pentru focul din tigăițele de alamă.
Aș începe cu ceaiul indian, care e cel mai bun ceai preparat în acest oraș, așa cum și Haveli are renumele de cel mai bun restaurant indian de pe aici, ideal și ca aperitiv, și ca digestiv, dulce ca tot ceea ce e interzis culinar pe lumea asta.
Și aș continua cu un smoothie de mango. După un fel picant, un pahar de mango stors e răsplată și tămăduire.
Iar pentru mine, un prilej să le spun comesenilor despre comediantul Hari Kondabolu, care pretinde că indienii stau în cerc, prieteni și familii, fără să rostească o vorbuliță, doar înfruptându-se din mango. Nici măcar nu-l feliază, îl rod așa, din coajă.
Iar când nu au mango, împărtășesc povești despre ce bun a fost mango-ul pe care l-au mâncat cândva.
Umorul lui Kondabolu, ca și al lui Aziz Ansari sau al lui Vir Das sau al lui Hasan Minhaj, e picant de cinci.
Text de Horia Ghibuțiu | Gurmand | Opinii
foto unsplahs.com
