Bijuterie inspirată dintr-un loc de vis – Imaginarul MONEI VULPOIU
Mona Vulpoiu a copilărit între un schit de maici, o pădure și o pajiște superbă, alături de bunici creativi care tot timpul făceau câte ceva cu mâinile.
Mona țesea la război cu bunica, tâmplărea și lucra pământul cu bunicul.
Deși drumul ei arăta spre arhitectură sau stomatologie, a descoperit că imaginația ei trebuie să iasă prin bijuterie.
La început, mergea din poartă în poartă pe la ateliere de metalurgie și galvanizare și învăța tehnici de bijuterie ca ucenic, iar acum se împarte între munca din atelier și cea de magazin la Utopic.
Spune-ne câteva cuvinte despre tine – unde ai copilărit, cum ai ajuns să iubești lucrul cu mâinile, care sunt mentorii tăi, ce îți doreai să fii când erai mică.
Mă numesc Mona Vulpoiu, sunt designer de bijuterie și omul din spatele Brandului Utopic, brand care anul acesta împlinește 18 ani. Mi-am petrecut copilăria într-un sat micuț situat în Munții Vrancei între un schit de maici, o pădure și o pajiște superbă, un loc de vis, plin de animale, insecte și plante de tot felul.
Cred că acolo mi-am format imaginația, petrecând foarte mult timp singură, doar cu natura. Îmi imaginam diverse povești la care acum revin de fiecare dată și pe care le pun în bijuterie. Dar tot de acolo pleacă și lucrul cu mâinile.
În familia noastră, cel puțin în partea bunicii mele, toți erau foarte creativi, sau în fine, nu știu cât de creativi, dar pricepuți. Și din nevoia lucrurilor necesare. Cred că din necesitate pleacă și creativitatea. Exact cum zicea Picasso. Creația trebuie să te prindă muncind. Cu cât muncești mai mult, cu atât îți vin mai multe idei.
Fratele bunicii făcea încălțăminte. Toți oamenii din sat și din satele de lângă, purtau încălțăminte făcută de el.
Bunica făcea tot ce se putea crea la războiul de țesut, de la covoare la cuverturi, dar și ștergare și marame cu fir de borangic. Cu ea am învățat să cos, să torc lână, să vopsesc lână și să croșetez, să cos la mașină, dar și de mână. Tot ce însemna munca femeii de altădată în casă și pe lângă (grădinărit și bucătărit).
Iar cu bunicul meu am învățat munca cu lemnul și munca pământului. Știam să fac șindrilă, să tencuiesc cu lut o casă, dar și să am grijă de animalele gospodăriei și să cosesc iarbă sau să fac capiță cu fân. Când eram foarte mică, mergeam mult cu bunicul meu la schitul de maici din sat. Era ceva superb, de vis.
Îmi placea mult traiul de acolo și îmi imaginam cum o să fac 18 ani și o să intru în mănăstire. Nu spuneam nimănui căci știam că o sa am probleme. Ăsta era visul Monei care creștea la sat.
Când ajungeam la Brașov cel mai mult îmi plăcea să mă joc de-a magazinul.
Îmi improvizam un magazin unde eu eram și vânzător și cumparator. Și era chiar o problemă pentru că, la întrebarea nelipsită a oamenilor „ce vrei să te faci când vei crește?” răspundeam „vânzătoare”. (Haha) Mare necaz! Nici un parinte nu cred că vrea să audă asta de la copilul său și mă certau ai mei și mă rugau să zic ceva, oriceee, numai nu vânzătoare nu. Ce este amuzant este că acum, având magazinul (chiar râdeam cu mama mea pe tema asta), Că am ajuns să fiu și vânzătoare.
Dar, de fapt, când am ajuns să fiu puțin mai conștientă de viață, mi-am dorit foarte mult să fiu stomatolog. Pentru asta mă și pregătisem după liceu. Aveam un plan concret de a pleca la Cluj și a urma facultatea de stomatologie.
Doar că viața a avut pentru mine alt plan, acela de a ajunge la București la Facultatea de Arhitectura. Ca mai apoi să mă apuc de bijuterie. Ce e amuzant este că implică tot freze, tot sunet asemănător, tot muncă lungă în scaun, doar că pacientul este mai „tăcut”.
Cât despre mentori, cred că cel mai bun mentor este viața în sine, natura, divinul. Nu mai am de mult mentori și nici nu am prea avut. În general mă feresc să urmăresc oameni, nu sunt prea conectată la viața mondenă și am ales, acum ceva vreme, să uit tot ce știam și să o iau de la zero având ca mentor suprem doar divinitatea. Se pare că am făcut cea mai bună alegere.
Cum ai început să faci bijuterie contemporană?
Am început să fac bijuterie dintr-o dorință uriașă. Aveam zero knowledge, zero parte financiară, dar 100% ambiție. A fost un drum extrem de dificil. Acum pare totul atât de ușor, avem acces la tot, deschizi YouTube-ul și în 3h ai învățat să faci o pereche de cercei.
Prin 2008, cred, mergeam din poartă în poartă pe la niște ateliere de metalurgie și galvanizare și mă rugam de niște „nenici” în halate albastre să mă ajute și pe mine. „Că eu am o idee de cum se face, doar ca nu știu de unde să încep”. Țin minte că, fiind „trimisă” din poartă în poartă, am ajuns chiar la un atelier de reparații motoare. Fascinant! Dar extrem de util.
După ce am început să stăpânesc cât de căt partea de sudură, nu știam cum se fac monturile, sau orice altceva, pentru că eu învățasem să sudez două bare, una de cealaltă. Și mergeam în târguri de unde cumpăram tot felul de gablonțuri, pe care le studiam în detaliu și încercam să fac la fel.
La partea aceasta, arhitectura mi-a fost de mare mare folos. Că puteam să văd o desfașurată a unei bijuterii și să încerc să pun, din nou, în 3d. În total au fost ceva ani de „ucenicie”, căci nu aveam atelierul meu și nici încredere prea multă. Iar după ce am reușit să strâng sculele necesare, a fost și teama de a „ieși în lume” cu ceva, pentru că știam că nu am o fundație puternică și că tot ce știu să fac e improvizat.
Care este prima ta colecție și care este povestea ei?
Prima colecție serioasă la care am muncit foarte mult a fost „9 seconds from Mars”.
Aveam această fascinație pentru Marte și, în continuare, am o pasiune pentru cifra 9. Mi-am imaginat că pe Marte exista un regat, ceva de basm, cu regi și regine, cu vrăjitori și templieri. Și ca un om, pământean are doar 9 secunde să descopere regatul de pe Marte, dar și comoara ce se află ascunsă în munți.
A fost o colecție ce a cuprins 3 teme a câte 9 elemente. 9 personaje din regat, 9 emoții și 9 virtuții ale unui om. Cu ea am participal la primul meu Autor, cu bucuria de a avea acel cartonaș pe care scria „new entry”.
A fost de vis! Și asta mi-a dat putere să las tot ce făceam pe lângă și să fac doar bijuterie.
Ce te inspiră? Care sunt temele abordate în bijuteriile tale?
În general tot ce este legat de viață. Natura în general. Dar acum, în ultimii ani, am făcut o obsesie cu îngeri și porumbei (Sf. Duh). Dar cred că temele abordate sunt tot cele pe care le-am trăit în copilărie. Îmi place să lucrez animale, pe care să le pun în context, tot ce ține de vegetație, flori, funze și să le creez povești.
De exemplu, există o editura, imaginară, „Editura Codrul Uscat”, de unde scriu povești cu animalele mele (imaginare) din Pădurea Făgăraș. Unde iepurele Alb și domnul Vulpix sunt personajele de bază. Înainte aveam mai mult timp și făceam și desene cu poveștile aferente.
Care este povestea colecției cu care ai participat la Romanian Jewelry Week 3.0?
Colecția cu care am participat la Romanian Jewelry Week 3.0 este încă în lucru. Plănuiesc o expoziție personală.
Este puțin mai dificilă pentru că sunt niște piese mari, iar partea de sudură merge mai greu. Colecția are ca punct de plecare Scara. Este un studiu personal, o intersecție între Scara lui Iacob și asceza lui Ioan Scărarul. Este studiul „urcarii la Rai”, sau a înțelegerii drumului spre sfințenie.
Toate elementele folosite în colecție sunt strânse în cei 18 ani de când există Utopic. Dar și mici obiecte sau plante strânse din locuri sfinte. Este o colecție plină de simboluri și cred că cea mai studiată de până acum. Nimic nu este folosit la întâmplare și nimic nu este lucrat fără „îndrumare”.
Pentru lucrul în sine mi-am luat liber de la orice altceva, m-am închis în atelier, nu m-am văzut cu nimeni și m-am hrănit doar cu prescuri. Am încercat pe cât am putut să țin un post și rugăciune, ca să pot sa intru într-o stare, sau mai bine zis, ca să nu mai am nicio stare.
Care este bijuteria ta preferată (creată sau nu de tine)?
Îl ador pe Rene Lalique. Bijuteriile lui sunt printre preferate. Cred că el a putut să surprindă frumusețea naturii perfecte. De la mine nu am bijuterii preferate, pentru că le iubesc pe toate în egală măsură. Să zicem că preferat, este și singurul inel pe care l-am păstrat, în 18 ani (fără să pun la calcul inelul de logodnă și verigheta).
Este primul inel, prototip pentru „9 Seconds from Mars”. Săracul de el, arată jalnic, este făcut din cupru și are două perle, una care se poate vedea la exterior, care este rotunjită și una în interiorul palmei care este ascuțită. În ideea șlefuirii interiorului până ajunge să fie bun și plăcut la exterior.
Cine sunt purtătorii bijuteriilor tale?
Sunt toți oamenii, chiar e curios, că nu există o categorie anume de oameni, sunt extrem de mulți și extrem de diferiți.
De când am magazinul am șansa să vad majoritatea clienților. Și e fascinant. Sunt adolescente, sunt femei simple, cochete, noncomformiste, bărbați presați de soții și iubite, doamnele mele de peste 60 ani, pe care le iubesc enorm.
Da, e o lume minunată. Lumea Utopic. Câteodată când mă uit înapoi, mă minunez. E ceva extraordinar de frumos.
Când ai deschis UTOPIC și cum reușești să te ocupi și de magazin?
UTOPIC s-a deschis pe 25 septembrie 2021.
Chiar dacă am avut multe îndoieli și extrem de multe bețe în roate, mă bucur că am făcut asta. Eu am un program extrem de disciplinat, sunt ca la armată. Am ore fixe de trezire, ore fixe de social media dar și ore fixe în atelier. De când cu magazinul am trecut la armată forțe speciale.
Știu exact cât timp am pentru sudură, pentru șlefuire și pentru finalizarea lucrului în atelier, ca după să am și un timp de casă, iar după să ajung la magazin, unde toată ziua este ocupată de acte și pachete. Cred că disciplina este obligatorie dacă vrei să ai un business care să și funcționeze, și timpul există pentru toate atâta timp cât este folosit cu cap.
Pe lângă toată munca la atelier și magazin trebuie să îmi fac timp să și gătesc pentru că nu mănânc în oraș, nu comand, ci îmi iau în fiecare zi mâncare de acasă, făcută de mine. Se poate.
Numește trei designeri pe care îi admiri.
Rene Lalique, Thomas Mann, Lucien Gaillard, Claude Lalanne.
Cine este cel mai aprig susținător al tău?
Ar trebui să spun „soțul meu” ca să fie corect și să fie un răspuns ca la carte.
Dar cel mai mare susținător este bunul meu prieten și om de bază, Kostas. El mi-a susținut, dar mi-a și dărâmat orice avant utopic. Și un răspuns ca în hip hop, cel mai aprig susținător al meu sunt eu căci mă susțin în fiecare zi să o iau de la capăt.
Sincer, am o „armată” de susținători. E important să ai susținători, dar e important să ai și oameni care să te aducă cu picioarele pe pământ. Eu nu sunt un om foarte simplu și de multe ori vreau lucruri mărețe și imposibile, și le vreau „acum”.
E bine să ai un om care te mai trage de mânecă și te aduce și în prezent. Dar este și mai important ca și noi, la rândul nostru, să ne susținem de ceva. Acel ceva este esențial. Dacă nu avem „împământarea” făcută unde trebuie, lucrurile nu merg bine până la capăt.
