Recent am renunțat la mașină, iar majoritatea reacțiilor au fost din registrul: „Vai, dar de ce? S-a stricat”.
Să vă explic: până de curând, comoditatea în Casa de Bălău era mare, pentru că mașina era în parcare, mă aștepta cuminte, pregătită să toarcă la fiecare răsucire a cheii, ceea ce pe mine mă făcea să plec întotdeauna pe ultima sută de metri de acasă. Știam că micuța pe patru roți e acolo, orice ar fi. Însă micuța aceea, cu toate că mă salva de multe ori pentru că mă ducea rapid oriunde aveam nevoie, mai și consuma multe bancnote din buzunarul și așa subțire – pentru cumpărături, pentru mici plimbări fără rost, pentru drumurile zilnice până la muncă și înapoi. Asta ar fi prima problemă.
Cea de-a doua, pentru mine cel puțin, a fost că timpul petrecut în mașină era, cumva, un timp mort, pierdut. Când conduci nu poți să faci altceva, decât eventual atunci când ești prins în traficul infernal cu pretenții de mare burg suprasaturat de mașini, iar în momentele respective apuci maxim să răspunzi la două mesaje și să schimbi melodia. Iar eu îmi doream să am timp să citesc, ocupație pe care nu o prea iau în calcul când sunt acasă, spre exemplu. Atunci e vremea de seriale.
Așa că, încetul cu încetul, am început să mă gândesc tot mai serios să renunț la cele patru roți personale și să trec la transportul în comun, până când, într-o zi, am luat oficial decizia. În orice caz, deja de ceva vreme mașina stătea mai mult în parcare decât prin trafic și, săraca, se ofilea fără atenție și plimbări. Și uite-așa am început eu să citesc în fiecare dimineață și după-amiază, câte 15, poate chiar și 30 de minute, în autobuz. Fără nervi în trafic, fără plimbări fără rost (care se lăsau tot cu cheltuieli, știți bine cum e), fără timp mort. Acum mă apropii de finalul cărții Frida Kahlo, de Caroline Bernard, iar o listă întreagă de alte povești mă așteaptă în bibliotecă. Dar destul despre mine! Voi ce mai citiți?
