“THE DEEP” (2012, r: Baltasar Kormákur)
Între două producţii hollywoodiene de anvergură (“Contraband”, cu Mark Wahlberg şi Kate Beckinsale, şi “2 Guns”, cu Denzel Washington şi Mark Wahlberg), cineastul islandez Baltasar Kormákur s-a întors pe meleagurile natale pentru un proiect personal – este regizor, co-scenarist şi producător al lui “The Deep” – de buget mic, sub trei milioane de dolari, al cărui poveste se bazează pe fapte reale.
Personal, nu mă dau în vânt după astfel de poveşti aduse pe marile ecrane, chiar dacă, de multe ori, viaţa bate filmul, însă trebuie să admit că am fost absolut bulversat de bijuteria cinematografică concepută şi pusă în scenă de către autorul lui “Beast” şi “Everest”.
Şi se pare că nu doar eu, atâta vreme cât a reprezentat propunerea Islandei pentru Oscar (nu a ajuns să fie nominalizat, însă oricum nu avea nicio şansă în faţa răsfăţatului criticilor, “Amour”, al lui Michael Haneke), iar pe Rotten Tomatoes are 96% pe ‘tomatometru’.
Despre ce este vorba în “The Deep”?
1984. Un cătun de pescari din zona vulcanilor activi din Islanda (insulele Westman), periodic evacuat temporar din cauza erupţiilor.
Un spaţiu terestru neprietenos în care mediul lichid reprezintă sursa principală de hrană şi de întreţinere a unei populaţii învăţate să trăiască simplu, stoic, fără sofisticate şi deşarte aspiraţii, care îşi extrage pozitivismul din fiecare mică plăcere cotidiană pe care i-o oferă viaţa.
Echipajul unui mic vas de pescuit este aruncat noaptea în apele îngheţate a Oceanului Nord-Atlantic după ce nava se scufundă ca urmare a agăţării plaselor de peşte de rocile de pe fundul apei şi, în scurt timp, moare din cauza mediului extrem de vitreg.
Cu o singură excepţie… Gulli (Ólafur Darri Ólafsson, actor pe care l-aţi putut zări în mici roluri din serialul “True Detective” şi lungmetrajul “The Secret Life of Walter Mitty”, al lui Ben Stiller), care, în mod miraculos, supravieţuieşte şi reuşeşte să ajungă înapoi în orăşelul de pescari.
Întrebarea legitimă pe care şi-ar putea pune-o oricine este… bine, bine, dar de ce ar trebui să îmi pierd aproape două ore privind la televizor un om care înoată singur prin apă?
Răspunsul e simplu: “The Deep” spune şi arată mult mai mult decât atât (de exemplu, partea cu “apa” ocupă sub o treime din durata filmului, cu tot cu definirea premiselor narative în contextul social “terestru” – prietenia între membrii echipajului, familiile, dragostea nemărturisită al lui Gulli pentru o frumuseţe locală, micile vicii şi pasiuni ale localnicilor etc).
Filmul se constituite într-o călătorie de redescoperire spirituală aproape mistică a unui om simplu (dar de o uriaşă bună credinţă), ce începe din momentele de singurătate (pierderea prietenilor) şi disperare date de incapacitatea de orientare noaptea în mijlocul oceanului îngheţat, combinate cu sentimentul copleşitor de neputinţă şi, pe măsura trecerii timpului, cel a erodării încrederii în şansele sale reale de supravieţuire.
De sub tot acest mix advers reuşeşte totuşi să răzbată la suprafaţă credinţa că nu e totul pierdut şi nu mă refer la una de factură religioasă ci, mai degrabă, una de ordin moral.
‘Ce aş face dacă aş mai avea la dispoziţie încă o zi din viaţă?’
se întreabă un Gulli aproape congelat în apele arctice, brusc motivat în a căuta eventuale, iar acest motor intim îl determină să persevereze inclusiv atunci când ajunge pe uscatul… nici el foarte ospitalier.
Aruncat de curenţi în faţa unui perete stâncos imposibil de escaladat, trebuie să îşi regăsească puterea şi curajul de a reveni în apă şi să înoate, din nou, în căutarea unui ţărm mai prietenos.
Reuşeşte să ajungă în cele din urmă pe platoul montan dar, precum un pelerin flagelat de natură, este obligat să parcurgă câţiva kilometri cu picioarele însângerate pe roci vulcanice extrem de tăioase.
Gulli îşi regăseşte concetăţenii, dar încercările la care este supusă structura sa psihică de pescar anonim, modest şi umil sunt departe de a se fi încheiat, transferându-se în alt plan.
Pe de-o parte, se vede forţat să se confrunte cu o celebritate pe care nu şi-a dorit-o – devine erou naţional – şi cu urmările presiunii mediatice aferente, iar pe de alta să se reintegreze în mediul său social familiar şi să concretizeze răspunsurile pe care le găsise în mijlocul oceanului… şi, nu în ultimul rând, să fie folosit drept cobai pentru ştiinţă, care nu poate accepta cum un om obişnuit poate supravieţui fiziologic unei asemenea experienţe (scena în care, transportat la spitalul militar de la Londra, este plantat într-o piscină cu gheaţă alături de militari bine antrenaţi, pe care îi depăşeşte în maratonul de anduranţă fizică este şocant de emoţionantă exact prin… modul în care ajunge să realizeze acest lucru).
Toate acestea sunt narate de Baltasar Kormákur foarte sec, foarte documentaristic, fără accente dramatice sau înflorituri inutile, încât devin în ansamblu aproape neverosimile şi generează suspiciuni vis-à-vis de cât de mult a romanţat cineastul realitatea.
Tot el este cel care oferă explicaţia incluzând pe genericul de final imagini cu adevăratul Gulli, cu fragmente din interviurile sale, din care realizăm că… lucrurile chiar aşa s-au întâmplat.
Repet, uluitor! “The Deep” este o dramă excepţională, o meditaţie neaşteptat de profundă pe marginea regăsirii/redefinirii propriei identităţi după o sumă de experienţe extreme, dar şi o lecţie despre pozitivism şi încredere în sine.
Nu neapărat de avut în colecţie, însă un must see.
Text de IOAN BIG
