„Toate fricile lui Beau”, o parabolă angoasantă despre singurătate
Regizorul Ari Aster (Hereditary, Midsommar) construiește în noul său film, Toate fricile lui Beau, un univers kafkian cu scopul de a evidenția sentimentul fricii și consecințele sale la nivelul subconștientului. Personajul central al filmului independent este Beau Wassermann (Joaquin Phoenix), un bărbat antisocial care se cofruntă cu o formă particulară de claustrofobie.
Aster suprapune peste cadrele cu orașul New York – o imagine dezolantă, a sărăciei, a lipsei de conexiune umană -, imaginea apartamentului mizer, strâmt și fără de scăpare, în care își duce existența Beau. Un spațiu ce se dovedește un „antirefugiu”.
De unde pornește starea accentuată de neliniște a lui Beau? Pentru că frica a fost folosită de regizor ca pretext pentru fabricarea unor povești care se desprind dintr-o rețea de evenimente interconectate, fie ele reale, ireale sau fantastice.
Așa cum ne-a obișnuit regizorul, apetența sa pentru o combinație de umor cu grotesc se dezlănuțuie în interiorul lumii suprarealiste, coșmarești, încărcată de obstacole inimaginabile, prin care trece Beau, grotescul capătând puternice valențe horror, la fel ca în cazul filmului său anterior, Midsommar (2019).
Călătoria lui Beau devine interminabilă. Mintea sa tulburată îl conduce către imagini distorsionate ale realității. Din seria unor viziuni recurente ale personajului face parte și una dintre amintirile lui, introdusă prin flashback, care aparține copilăriei lui Beau, aceea a unei după-amiezi petrecute alături de mamă, la masa unui restaurant select, situat pe malul mării.
Joaquin Phoenix (The Master, Her, Joker) a demonstrat deja în repetate rânduri o predilecție pentru personaje ce se confruntă cu dificultăți de adaptare în societate.
Alături de el, o putem revedea pe actrița Parker Posey, ce a devenit consacrată în cinema-ul anilor ‘90, ca preferată a regizorilor independenți Hal Hartley, Richard Linklater şi Noah Baumbach, în rolul lui Elaine, o femeie din trecutul îndepărtat al personajului, ce poate fi doar o viziune a lui Beau, o „Fata Morgana” asociată obsesiei unui sărut pasional, care nu a existat cu adevărat niciodată.
Captivarea privitorului se realizează tocmai prin desprinderea de un pattern expozitiv, circumscris de obicei unei narațiuni liniare, un indicator precis al restrângerii opțiunilor interpretative și deplasarea demersului cinematografic către o narațiune deschisă, liberă interpretărilor.
Să ne lăsăm, așadar, acaparați de Toate fricile lui Beau din 12 mai, data premierei filmului în România.
