MICHAEL FLATLEY: “Visul meu a fost să dau dansului o altă dimensiune”
“Dintotdeauna visul meu a fost să creez un show monumental, care să concureze concertele marilor trupe de rock în arenele de mari dimensiuni”,
spunea Michael Flatley, vizionarul performer şi coregraf ce a reinventat dansul irlandez tradiţional prin încorporarea de noi ritmuri şi mişcări din dansul contemporan, făcându-l apoi popular pe întreg mapamondul prin spectacole precum Riverdance, Lord of the Dance sau Feet of Flames.
Campion mondial la Irish Dance la numai 17 ani, tânărul performer avea să se remarce în scurt timp inclusiv prin talentul coregrafic, iar spectacolul creat de el, Lord of the Dance, a avut premiera în 1996 cu un succes colosal, ajungând apoi, în decursul timpului, la peste 60 de milioane de oameni, în peste 1000 de locații de pe toate continentele.
Turneul mondial aniversar al show-ului, „25 Years of Standing Ovations”, are programate circa 200 de reprezentaţii în 15 țări, printre care şi România, cu spectacole la Cluj (18 mai, BT Arena), Sfântu Gheorghe (19 mai, Sepsi Arena) şi Bucureşti (20 mai, Sala Palatului).
Retras din lumina reflectoarelor ca performer în 2016, dar în continuare un obsedat al deţinerii controlului asupra propriei arte, MICHAEL FLATLEY (n. 1958) a lucrat intens alături de întreaga echipă pentru a pregăti acest turneu, iar faptul că a acceptat un dialog exclusiv de rememorare tihnită a unor paşi esenţiali în evoluţia sa, inclusiv ca muzician, producător de film şi artist plastic, a reprezentat realmente un privilegiu.
Michael, la 4 ani, cu bunica ta, fostă dansatoare premiată, ai făcut primii tăi paşi. La 11 ani, ai început lecţiile la şcoala de Irish Dance Dennehy din Chicago şi, în ‘75, ca adolescent, deveneai primul american ce câştiga campionatul mondial de dans irlandez. Întrebarea e când ai început să crezi cu-adevărat că dansul ar putea deveni pentru tine o carieră?
Ei bine, a fost foarte dificil, căci pentru a ajunge să câştig titlul de campion mondial a trebuit să învăţ să gândesc precum oamenii din comunitate care practicau dansul irlandez tradiţional, or mie mi-a fost realmente greu să îmi coordonez mişcările părţii superioare a corpului astfel încât să izbândesc în competiţia aceea.
A trebuit să fac sacrificii care, deşi eram tânăr, au fost profunde.
Nu m-am simţit niciodată în largul meu să dansez cu mâinile aproape lipite de corp, nu mi se părea natural. În mintea mea, îmi spuneam că ceva este în neregulă, doar că eram obligat să performez exact în conformitate cu regulile lor.
Erau reguli în interiorul regulilor, erau reguli scrise şi erau reguli nescrise… poate e un cuvânt cam dur, însă mi se părea aproape o obedienţă manifestată faţă de o formă de artă, pe care îmi era foarte, foarte greu la vremea aceea să o accept.
Eram însă determinat să câştig acel titlu şi, dincolo de acest punct, nu-mi puneam problema ce voi face după aceea, fiindcă eram mult prea concentrat pe obiectivul ăsta. Mai ales că, prima dată când am participat la un concurs in Irlanda, n-am câştigat.
Câştigasem campionate în Statele Unite şi Canada, nu însă şi în Irlanda, unde, chiar atunci când am performat a doua oară, tot am pierdut, am ieşit al patrulea… şi, din cauza asta, mi-am tot forţat limitele să muncesc şi mai mult.
Eram foarte hotărât!
A trebuit să mă agăţ de regulile alea şi să-mi impun să fiu cât se poate de strict cu mine însumi până când am realizat că, totuşi, aş putea să dansez paşi noi, pe care ei nu-i mai văzuseră – tocmai datorită acelor reguli – şi să iau campionatul. Şi, odată ce am luat titlul, mi s-a întâmplat o chestie stranie.
Eram în avionul de întoarcere acasă, cu trofeul în poale şi, dintr-odată, m-a trăsnit: ‘Doamne, acum ce fac? Asta a fost tot? Am muncit toţi anii ăştia ca să câştig şi acum… la ce-mi foloseşte?’. Nu pot să-ţi descriu sentimentul, dar a fost îngrozitor.
Deci, pe de-o parte, eram fericit că am câştigat şi că sunt campion al lumii şi, pe de altă parte, aveam un gust acrişor că nu prea ştiu ce-o să fac de-aici încolo. Şi, din momentul acela, noul meu vis a devenit să creez ceva cu totul special şi exact asta am făcut… am uitat din acel moment să-mi ţin braţele pe lângă corp şi am dansat aşa cum vroiam eu să dansez. Iar viaţa mea s-a schimbat pentru totdeauna.
Ştiam că acel beculeţ din mintea mea are însemnătate şi de aceea am plecat în turneu cu The Chieftains [Michael Flatley a fost cu celebra trupă de folk irlandez instrumental la începutul anilor ’80 – n.r.] şi, în fiecare seară, am experimentat noi rutine, noi paşi de dans şi noi stiluri de a-mi mişca corpul pe diferite sonorităţi muzicale, de ajunsesem să provoc bateriştii la duel… ei să bată tobele cum vor ei, iar eu să dansez.
Cu cât făceam asta mai mult, cu atât publicul devenea mai entuziast şi atunci mi-am pus problema… ce-ar fi dacă în spatele meu ar fi o întreagă linie de dansatori, care să facă exact aceiaşi paşi pe care îi fac eu, în acelaşi timp?
Dacă am ajuns să fiu aclamat în picioare de unul singur, ce s-ar întâmpla dacă aş avea alături de mine, 20, 30 sau 40 de dansatori?
Sigur oamenii ar plăti bilet să vadă asta şi încă… seară de seară. Am devenit convins de asta şi, în felul acesta, a debutat quest-ul meu de creaţie de spectacole, iar până la urmă s-a ivit şi oportunitatea de a concretiza.
Înţeleg că erai împotriva regulilor, însă de unde veneau influenţele noi? Ca să înglobezi într-un dans tradiţional noi ritmuri şi mişcări, venite din zona step-ului şi a dansului contemporan, în anii când exersai în garajul familiei, trebuia să fi fost expus la acestea, să le fi văzut undeva…
Asta e o întrebare extraordinară, îţi mulţumesc pentru ea. Adevărul e însă că n-am fost expus la altceva, fiindcă nu aveam vreo legătură cu ce se întâmpla în materie de dans în Chicago, acolo unde am crescut.
Eu şi fratele meu eram amândoi boxeri şi, în afară de asta, eu cântam [la flaut – n.r.] şi dansam dansurile tradiţionale irlandeze, deci n-am fost expus la alte forme de dans. Privind retrospectiv, ar putea pare un handicap, însă eu privesc asta ca o binecuvântare dumnezeiască, fiindcă asta m-a forţat să caut înăuntrul meu, să-mi ascult vocea şi să creez ceva nou.
Cred că Dumnezeu îmi deschidea din când în când un canal pentru inspiraţie. Uneori lucram la niste paşi o oră, două sau chiar patru şi nu ieşea absolut nimic – chiar dacă mai reveneam asupra lor după aia timp de alte câteva ore -, pentru ca, 2-3 zile mai târziu, dintr-odată, acel “canal” să se deschidă, ceva să-mi apară fulgerător în minte şi să mă facă să caut mai departe, până la epuizare.
Îmi amintesc de unele momente când mă trezeam pe podeaua studioului şi nu realizam cum de am adormit sau de cât timp zac acolo, parcă fusesem transportat într-o altă lume, ca într-o transă.
Mintea ta devine acaparată de vis, iar forţa creativă îţi e alimentată parcă din exteriorul tău. Personal, eu cred că totul vine de la Dumnezeu. Această explorare interioară e ceea ce face dansul meu unic şi, din acest motiv, nu am putut continua să fac mereu acelaşi show. Am încercat să păstrez unele elemente dintre cele tradiţionale pentru dansatorii mei, dar niciodată pentru mine şi niciodată pentru solişti, fiindcă visul meu a fost să dau dansului o nouă dimensiune.
Chiar cred chestia asta! Habar n-am cum s-a născut dansul irlandez, cum s-a ajuns la acele mişcări cu mâinile pe langă corp, fiindcă asta s-a întâmplat cu sute de ani în urmă – femei şi bărbaţi celţi dansând sălbatic, pasional şi cu suflet – , dar cred că treaba mea a fost să repun lucrurile în mişcare.
În sensul că avem fiecare o personalitate care ne individualizează, iar noi, irlandezii, suntem recunoscuţi pentru căldură, pentru umor, pentru spiritul de luptător, pentru pasiunea pe care o arătăm, indiferent că e vorba de cântecele sau dansurile noastre, iar eu am vrut să readuc dansul pe locul său meritat ca expresie a acestor trăsături şi cred că sunt puţini cei care ar putea susţine acum că nu m-am bucurat de un succes rezonabil în demersul meu.
Dincolo însă de ceea ce te-a animat emoţional sau instinctiv în crearea coregrafiilor, punerea în scenă a unor spectacole de anvergura lui Lord of the Dance sau Feet of Flames presupune şi o sumă de calităţi de altă natură, fiindcă trebuie să fii capabil să îţi comunici acel vis unui mare număr de oameni, pe care trebuie să îi determini să funcţioneze ca un ansamblu pentru a-l materializa artistic. Vorbeşte-mi un pic de modul tău de lucru cu performerii în pregătirea unui asemenea show.
Ai dreptate. Pentru că nu poate exista un mare general fără o mare armată în spatele său, aşa cum degeaba există o armată mare dacă îi lipseşte un general capabil să o conducă.
Pentru mine, cel mai important a fost mereu să reuşesc să le arăt exact ceea ce vreau dansatorilor mei… deci nu să le povestesc ce vreau, ci să le arăt, să dansez în faţa lor, şi am făcut-o în fiecare zi, de fiecare dată când am simţit că e nevoie de asta.
Nu m-am oprit nicio secundă, niciodată, din asta! Eram deja acolo când ei soseau la sală şi plecam seara ultimul… rămâneam cel din urmă încălţat cu papucii de dans. Altfel nu poţi ajunge să creezi un asemenea spectacol.
Cred că, pe de-o parte, ăsta e un har, şi pe de alta un blestem, fiindcă mintea mea rămâne permanent setată în zona asta.
Să-ţi dau un exemplu… numărul cu Hell’s Kitchen [din Lord of the Dance – n.r.] în care mai multe linii de dansatori urmează în mişcarea coregrafică pattern-uri în contrapunct, concurând între ele pentru atenţia publicului, dar, totuşi, într-un mod complementar cu celelalte.
Ei bine, ca să-mi iasă asta, a trebuit să-mi imaginez totul mai întâi în minte înainte de a intra în studio, deoarece, pe atunci, fiind foarte la început, n-aveam suficienţi bani încât să îi adun pe dansatori iar eu să nu fiu ferm hotărât ce vreau să le spun.
Nu-mi puteam permite, deci a trebuit ca totul să fie mai întâi perfect limpede în capul meu şi, pentru asta, dansând în studio de unul singur, m-am tot gândit ce mişcări ar trebui să facă un alt dansator ca să mă complementeze pe mine.
Pe vremea aia erau acele casetofoane vechi, cu două butoane simple, de redare şi înregistrare – multă lume nu va înţelege acum la ce mă refer -, pe care ajungeam să apăs succesiv… după ce puneam la punct un prim pattern, dădeam ‘Play’ şi îl dansam pe al doilea, ca şi cum eram dansatorul care concura cu mine, cel de dinainte.
Am făcut asta cu fiecare mişcare, ajutându-mă doar de două casetofoane cu înregistrare, până mi-a ieşit aşa cum le concepusem, iar când am ajuns în faza de a le demonstra dansatorilor, cumva, mintea mea ajunsese să-mi spună instantaneu cum trebuie să fac, ba, mai mult, mi-a permis să mă extind creativ cu încă 5-6 nivele, deci mult mai departe decât ce-mi imaginasem eu iniţial.
Nu ştiu de ce am asta în mine, doar ştiu că există… pot să aud, pot să văd. Dacă sunt pe scenă dansând şi am în faţă o linie din 40 de dansatori, care se mişcă la fel de iute ca mine, fiecare lovind podeaua exact în acelaşi timp, de mai multe ori într-o secundă, pot să îţi spun clar care din ei a fost afară din ritm, pot să-l aud.
Pentru că eu am creat acea coregrafie şi numai ceasornicarul care a construit ceasul poate să şi repare acel ceas.
Până a avea armata, generalul trebuie mai întâi să îşi recruteze ostaşii. Ce trebuie să aibă un tânăr dansator, aflat abia la început de carieră, ca să-ţi atragă atenţia, să îl facă potenţial performer în “armata” ta?
E o întrebare bună, fiindcă au venit la mine extraordinar de mulţi dansatori, cel puţin la început, dintre care mulţi erau campioni mondiali, absolut strălucitori din punct de vedere a tehnicii, doar că n-aveau acea mică scăpărare, acea flacără în ei… acel lucru care să îi facă speciali.
Au venit însă la mine şi destui alţii, nu atât de titraţi sau de premiaţi, precum Gillian Norris, Bernadette Flynn sau Daire Nolan, care, de cum s-au urcat pe scenă, au luminat, pur şi simplu, totul în jur. Ei nu voiau doar să danseze, ei aveau structural nevoie să danseze şi, pentru asta, le trebuia doar o călăuză. Dansul era viaţa lor!
Aceştia sunt oameni… niciodata sătui de a explora locuri în care n-au mai fost, iar misia mea a fost mereu să ajung în sufletul lor şi să scot la suprafaţă acel talent special care există în ei deseori fără ca ei să-şi dea seama de dimensiunea propriului har.
Şi, dacă am succes în încercarea mea, vine apoi un timp când fiecare îşi continuă călătoria pe traiectoria pe care i-am trasat-o, iar unii ajung să-mi arate ceva ce nici măcar eu n-am bănuit că sălăşluieşte în ei… şi asta e minunat!
Vorbind de complemente, un spectacol care să rivalizeze cu show-urile marilor trupe de rock, are nevoie nu doar de talent performativ, ci şi de o logistică şi o tehnică impresionante. Este limpede că fiecare detaliu vizual, de la costume la videoproiecţii, aparţine în cazul tău aceluiaşi puzzle. Cum se întâmplă procesul de event design?
Întotdeauna, orice aş crea, deci nu mă refer doar la Lord of the Dance, mă întreb… ce se aşteaptă publicul să vadă? Imediat după aia vine însă şi o altă întrebare: ce speră publicul să vadă? Pentru că sunt două lucruri diferite. Nu poţi să oferi doar la ce se aşteaptă, trebuie să mergi mult dincolo de asta. Ca spectator, trebuie să ajungi să îţi spui la final: ‘Wow, chiar nu m-am aşteptat la asta!’.
Pe scurt, trebuie deci să oferi publicului ceva realmente ieşit din comun. De exemplu, sunt convins că show-ul nostru Lord of the Dance continuă să aibă un succes atât de mare chiar şi după 25 de ani – spre deosebire de alte forme de dans -, datorită faptului că are, într-o bună măsură, şi o componentă teatrală. Are momente în care este foarte teatral, aşa cum are unele în care este rock and roll… are, cred eu, în fondul său, ceva din spiritul profund al Broadway-ului, este strălucitor, zgomotos, rapid şi dinamic.
Fără a se îndepărta însă niciun moment de la rădăcinile sale artistice, pentru că menţinem în permanenţă demnitatea şi integritatea dansului… nu e nimic în spectacol lipsit de bun gust sau pus pe scenă doar ca să ia ochii.
Suntem în lumea dansului şi ea însăşi e una spectaculoasă, suficient încât oamenii să fie daţi pe spate şi să spună ‘Wow!’, odată ce sunt atraşi în ea datorită sincerităţii exprimate prin ceea ce facem. E un simţământ remarcabil cel pe care-l dă vederea unui grup de dansatori super-antrenaţi dansând la unison, care atinge emoţional pe spectatori. Cred că le afectează deopotrivă sistemul nervos central şi sufletul, pentru că aceste pattern-uri de ritmuri celtice există în Europa de mii de ani şi au rămas în noi, fac parte din noi… iar atunci când sunt puse împreună, pot fi asemuite în egală măsură cu un îndemn la luptă şi cu o celebrare.
Este un sentiment de eliberare pe care-l simţi la finalul spectacolului după un crescendo care a fost construit lent, dar cu mare grijă, printr-o dinamică ce te poartă pe culmi şi apoi te coboară lent în vale… dar finalul reprezintă o escaladă a vârfului şi cred că îi emoţionează realmente pe oameni, transportaţi de subconştient, pentru o vreme, într-o altă zonă.
Nu am avut absolut niciun singur spectacol care să nu se încheie cu publicul ovaţionând în picioare, în condiţiile în care sunt atâtea alte show-uri la care lumea, deşi se ridică de pe scaune, se mulţumeşte doar să aplaude politicos. Nu e însă cazul cu ceea ce am realizat noi, cu experienţa pe care o împărtăşim publicului.
Oameni tineri sau bătrâni, din orice oraş, de pretutindeni, sar în sus cu entuziasm, pentru că show-ul nostru nu are bariere de rasă, culoare, religie sau limbă, răspunsul din partea publicului fiind acelaşi, indiferent că ne aflăm în China, Africa, Europa, o Americă sau alta. Asta e o realizare a noastră pe care nimeni nu o poate contesta.
În prima fază a carierei ai fost un dansator extraordinar, iar apoi ai devenit şi un coregraf de succes. Completarea a venit în a treia etapă prin expertiza de event designer. În fine, după retragerea ta oficială ca performer a mai intervenit o dimensiune, cea de producător de film şi artist vizual. Să vorbim deci despre relaţia ta strânsă din ultimii ani cu celelalte arte.
Cred că foarte mulţi artişti, fie că sunt conştienţi de asta sau nu, au în interiorul lor această forţă care îi face să fie creativi, doar că suntem cu toţii învăţaţi de media globală că nu putem fi buni la mai mult de un singur lucru. Dacă eşti un boxer bun, nu poţi fi şi un alergător bun, iar dacă eşti un mare cântăreţ, n-ai cum să fii şi un excelent dansator. Tot timpul am fost învăţaţi asta, că trebuie să facem doar ceea ce ne pricepem… dacă eşti bun la ceva, fă doar acel ceva!
Ei bine, eu nu sunt de acord cu asta, eu cred că “laserul” creativităţii tale se va îndrepta în direcţia pe care o fixează mintea ta, oricare a fi acea direcţie. Cu pictura, povestea e simplă şi datează de mult mai devreme, de fapt, de pe la începutul anilor 2000.
Pe atunci, visul meu era să performez la Madison Square Garden, în New York, iar asta nu doar pentru că era inima Manhattan-ului, dar şi pentru că eu rămân un mare fan al boxului, or acolo a boxat Joe Louis cu Rocky Marciano [Michael Flatley se referă la celebrul meci din octombrie 1951, când Marciano l-a făcut KO pe Louis la Madison Square Garden – n.r.], acolo a luptat Muhammad Ali sau Roberto Duran… toţi idolii mei din box.
Deci visul meu era atunci să îmi prezint acolo show-ul, sold-out, în faţa a 18,000 de plătitori de bilete.
Un detaliu important ce trebuie menţionat e acela că, oriunde în lume am fi susţinut reprezentaţii cu Feet of Flames [Michael Flatley crease această versiune extinsă a spectacolului Lord of the Dance în 1998 – n.r.], foloseam propria noastra scenă, iar aceasta era întotdeauna acoperită cu o substanţă numită marley, un fel de vinil având ca scop să preîntâmpine riscul de alunecare al dansatorilor.
Şi, în mijlocul scenei, exista o trapă de un metru pătrat pe care îmi făceam eu finalul din Feet of Flames. La un moment dat, ajungeam deasupra trapei, executam un număr foarte rapid de paşi bătuţi în podea, după care se declanşau efectele pirotehnice, iar eu ieşeam din scenă coborând prin acea trapă.
Ei bine, cea mai mare parte a echipei era deja alături de mine de ani buni, deci mulţi făceau deja parte din visul meu până să ajungem noi să performăm la Madison Square Garden şi ştiau foarte bine ce urmăream…. aşa că, după ce s-a încheiat turneul, au recuperat bucata de marley de pe trapă – acel pătrat de vinil care păstra un milion de urme de lovituri ale picioarelor mele -, au înrămat-o şi mi-au trimis-o drept cadou odată ce visul meu cu Garden a devenit realitate.
Am pus-o imediat pe un perete din casa mea din Irlanda, Castlehyde, şi la petrecerea de Crăciun pe care o organizez de obicei acolo, cu vreo 150 de persoane, când unele cunoştinţe de-ale mele îşi aduc şi alţi prieteni, trecând pe hol prin preajma locului în care era expusă, am auzit mai mulţi oameni, printre care şi cunoscători, întrebându-se cine o fi artistul care a realizat acea operă de artă şi cât de fantastică este.
Niciodată nu mi-ar fi trecut prin minte că cineva din acest business ar putea privi la ce pusesem pe perete ca la o lucrare de artă… iar asta mi-a aprins un beculeţ. Ce-ar fi dacă aş pune vopseluri pe papucii mei? Fiindcă trebuie să înţelegi că, spre deosebire de toţi ceilalţi artişti, eu, ca dansator, realizez câte o “pictură” pe scenă în fiecare seară când dansez pentru public.
Diferenţa e că, la Rembrandt sau Van Gogh, ceea ce pictează e veşnic, în schimb eu trebuie să îmi refac pictura din nou cu fiecare reprezentaţie. Şi atunci, mi-am pus problema cum aş putea converti un dans, care este în trei dimensiuni, într-o lucrare de artă 2D şi, prin această transfigurare, dansul meu ar putea aspira la eternitate. Aşa a început totul şi uite unde am ajuns… sunt al doilea cel mai bine vândut artist din istoria Irlandei.
De film ai început să te interesezi, totuşi, mai târziu, fiindcă Blackbird, filmul de spionaj semnat de tine, a avut premiera în 2018. Această peliculă cu Eric Roberts şi Patrick Bergin în rolurile principale, a fost o joacă, un experiment, sau ţi-ai propus să perseverezi în cinematografie?
Din nou, mi-am urmat calea spre a-mi împlini un vis, iar filmul l-am creat exact aşa cum îmi concep spectacolele de dans. Mama mea – Dumnezeu să o odihnească în pace! – şi-a dorit întotdeauna ca eu să fac un film şi, într-adevăr, abia după ce m-am retras [spectacolul de adio al lui Michael Flatley ca dansator a fost în 2016, în seara St. Patrick’s Day, la Las Vegas, după 22 de ani de prezenţă pe scenă ca dansator – n.r.] am luat hotărârea să merg înainte şi să fac acest film.
Sunt conştient că a fost greu de îngurgitat de către criticii de specialitate, pentru că l-am scris, l-am regizat, l-am produs, ba mai şi joc în el, dar ăsta sunt eu, ce să fac?
Realizez că, poate, sună iconoclast ce voi spune, dar cred că numai un singur artist poate picta integral un tablou de calitate. Dacă Rembrandt ar fi spus că, pentru un tablou, el începe prin a picta chipul omului şi lasă apoi pe alţii să umple anume goluri în jur sau să-i termine de pictat hainele, iar el doar să revină din când în când asupra unor detalii, sunt convins că, în final, nu ar fi rezultat o impresionantă viziune unică.
Aşa văd eu lucrurile. Nu-mi pot imagina pe cineva scriind lucrurile pe care eu le voi spune, pentru că n-are de unde să ştie exact cum gândesc şi, prin urmare, cum voi formula în cuvinte acele gânduri, dacă înţelegi ce vreau să zic.
Revenind la Blackbird, sigur că am avut o viaţă amară din partea criticii, însă publicul larg a iubit filmul şi, deseori, am fost oprit pe stradă de oameni necunoscuţi care îmi spuneau cât de mult le-a plăcut, în special tineri, iar asta mi s-a părut un lucru foarte bun, foarte cool.
Am vrut să-mi încep drumul în cinematografie cu o producţie fără nicio legătură cu dansul, doar ca să pot dovedi că sunt capabil să duc până la capăt un asemenea proiect. Misiune îndeplinită! De aici încolo, poate că viitorul îmi rezervă şi un film de sau despre dans. Rămâne de văzut.
Interviu de IOAN BIG
Foto: michaelflatley.com
