Adela Dinu e profesor de lb. și literatura română la Colegiul Național Pedagogic “Andrei Șaguna”, coordonează cercul de lectură ”Peda citește”, care are și o dimensiune de activism comunitar prin proiectul ”Peda Creativ” pentru care se aleargă la Maraton, iar anul acesta a lansat un volum de eseuri. Despre importanța cărților în viața noastră, am stat de vorbă cu Adela Dinu.
”Cărțile nu ne oferă superputeri, ele potențează ceea ce se află deja în noi”
La începutul anului ai lansat volumul de eseuri ”Al treilea gen. Când utopia întâlnește apocalipsa”. Parcurgând paginile cărții, cititorii pot descoperi genul distopic prin mai multe ocheane. Cum ajută lectura distopiilor la înțelegerea societății prezentului și viitorului?
Cred că oamenii înțeleg cel mai bine lumea în care trăiesc prin intermediul poveștilor. Nu învățăm lecțiile istoriei dacă apelăm doar la manuale, documente, statistici. Povestea e esențială pentru că e personală, ne atinge, ne face conștienți. Despre Holocaust afli mai multe, la nivel uman, din jurnalul Annei Frank decât din toate cărțile de istorie. În mod similar, distopiile spun povești inteligibile despre prezentul și viitorul lumii occidentale. Ele sunt simulatoare de experiențe, ne fac să înțelegem consecințele acțiunilor noastre colective. Prima mea întâlnire cu Orwell, spre exemplu, a fost epifanică. Am învățat de la el ce înseamnă frica și cum arată o societate condusă prin teroare. La polul opus, Huxley ne conduce într-o minunată lume nouă. La capătul acestei incursiuni suntem forțați să medităm asupra dorințelor noastre. Concluzia: o societate a bogăției și plăcerilor incontinente poate fi aproape la fel de inumană ca o dictatură veritabilă.
Am regăsit în volum și multe dintre lecturile mele de suflet: Zamiatin, Ishiguro, Tokarczuck, McEwan, și eram curios dacă s-a împlinit speranța ta ”îndrăzneață”, așa cum o numeai, ca această carte să-și găsească o mână de cititori?
Acestea sunt și lecturile mele de suflet, cărți din biblioteca mea interioară, pe care le recitesc de câte ori am ocazia. Cartea mea pornește de la realitatea de grad secund a acestor cărți iubite. Am scris-o în singurătate, iar drumul ei nu ar fi complet dacă nu și-ar găsi cititorii. Nu mă iluzionez: nu am scris un bestseller, ci o carte de nișă, cu cel puțin doi cititori. Radu Vancu a citit-o în manuscris și mi-a dat sugestii prețioase, iar primul cititor al cărții publicate a fost mama mea. Eu simt că am făcut ce ținea de mine: am scris-o, am lansat-o, am trimis-o în lume. De aici încolo simt că misiunea mea s-a încheiat.
Făcând switch-ul de la distopie la utopie, care crezi că e superputerea pe care ne-o oferă cărțile? Îți poți imagina cum ar arăta o lume în care cărțile s-ar regăsi în activitățile de zi cu zi ale fiecăruia?
Între utopii și distopii există mai multe elemente comune decât diferențe, prin urmare nu sunt ușor de entuziasmat și nu cred în soluții miraculoase pentru problemele oamenilor. Cărțile nu ne oferă superputeri, ele potențează ceea ce se află deja în noi, în stare latentă. Există cărți în numele cărora s-au declanșat războaie sfinte, la fel cum au existat criminali culți, criminali cititori. Cred că trăim deja într-o lume în care lectura se regăsește în activitățile de zi cu zi ale oamenilor, doar că nu e lectura atentă, lentă, transformatoare, ci un soi de lectură superficială, febrilă, deformatoare – a postărilor de pe rețelele de socializare, a reclamelor, a burtierelor ș.a. Contează ce citim, cum citim, când citim și ce reverberații trezesc în noi cărțile.
Ai înființat cercul de lectură ”Peda citește”. De ce e importantă lectura de la vârste cât mai fragede?
“Peda citește” e un cerc de lectură pentru adolescenți, adică pentru cei mai creativi și mai sensibili dintre noi. L-am numit cerc de lectură și scriere creativă, dar pentru noi înseamnă mai mult decât atât. Anul trecut am alergat împreună, elevi și profesori, ca să ne amenajăm un sediu într-o sală neutilizată din școală. Am citit cărți din literatura contemporană, am avut întâlniri cu scriitori moderate de eleve care apoi au prelucrat și publicat interviurile. Importanța lecturii e deja un loc comun și s-au scris volume întregi pe tema aceasta. Pentru mine e important să-i motivez să citească, să fie interesați și implicați în societate, să gândească, să-și pună probleme, să țină un discurs, să scrie un proiect sau să modereze un interviu. Sunt antrenoare de cititori. Nu sunt singură în această aventură: o am alături de mine pe Mihaela Filip, directoarea Colegiului Național Pedagogic din Sibiu și cofondatoare a cercului de lectură, precum și pe Cristina Ivan, consilier școlar.
”Peda citește” are și o dimensiune de activism comunitar prin ”Peda Creativ”, unul dintre proiectele pentru care se aleargă în acest an la Maraton. Care sunt obiectivele proiectului?
Cu banii pe care îi vom strânge la maraton vom organiza activități extracurriculare pentru elevii noștri: cursuri de public speaking organizate în școală, ateliere de dezvoltare personală prin teatru, terapie prin jocuri de autocunoaștere ș.a. Vom picta împreună un perete al școlii. Avem nevoie de bani pentru cărți – în fiecare lună optăm pentru o carte pe care o discutăm în cadrul cercului, iar nu toți elevii au posibilitatea să-și cumpere volumul respectiv. Cel mai important obiectiv nu e însă unul material, e cel uman: acela de a ne coaliza în jurul unui proiect comun în care să credem cu adevărat. Cititorii alergători de astăzi vor fi cetățenii implicați de mâine – am această convingere.
Printre proiectele Maratonului se regăsesc mai multe care pun accentul pe dezvoltarea personală a elevilor sibieni prin artă, lectură, teatru etc. Cât de necesare sunt aceste activități pentru ca școala să poată explora întregul potențial al elevilor?
A fost o surpriză și pentru mine să văd că există, în acest an, atâtea proiecte dedicate educației. Îmi crește inima când văd atâția oameni implicați și sper să fie acesta unul din pașii necesari transformării din temelii a învățământului românesc. Cred că printre soluțiile pentru problemele noastre sistemice se numără și aceste proiecte propuse de profesori sau părinți și spriinite de microcomunități construite în jurul școlii. De când am citit cartea lui Ken Robinson despre școlile creative am început să cred că acesta e viitorul. Nu e o utopie, e o speranță întemeiată.
INTERVIU DE RĂZVAN SĂDEAN
