SAMANTHA FISH: “Povestesc prin cântece, iar look-ul meu e parte din poveste”
Una dintre surprizele realmente plăcute oferite de ediţia trecută a Open Air Blues Festival Brezoi, care se va întâmpla anul acesta între 18 şi 23 iulie, cu Walter Trout, Sugar Blue, Eric Gales şi nelipsita Beth Hart capete de afiş, a constituit-o revenirea după un deceniu în faţa publicului român amator de Blues, cu un look radical schimbat, a tinerei cantautoare din Kansas City, SAMANTHA FISH, doar o debutantă promiţătoare – lansată de Ruf Records în Girls with Guitars, alături de Cassie Taylor şi Dani Wilde – atunci când a performat cu trupa ei pe scena festivalului de la Sighişoara, în 2012.
Cu trecerea timpului, Samantha Fish s-a impus ca una dintre figurile emblematice din spaţiul Indie, cu şapte albume de Blues-Rock în discografie şi numeroase trofee (Blues Music Awards, Independent Blues Awards) care i-au certificat maturizarea artistică, deopotrivă ca interpretă, compozitoare şi producătoare, prin label-ul său, Wild Heart Records.
În particular, Fish rămâne o mare admiratoare a lui David Bowie şi Iggy Pop, a Punk-Rock-ului în general, iar această influenţă s-a simţit inclusiv în colaborarea pentru cel mai recent album al ei solo, Faster, cu producătorul Martin Kierszenbaum (Lady Gaga, Sting, Madonna), ce a adus un plus de intensitate stilului ei deja electrizant de storytelling muzical… în studio şi pe scenele lumii.
Pe 19 mai, Samantha Fish va lansa un nou album, Death Wish Blues, de această dată în colaborare cu apreciatul chitarist texan Jesse Dayton, care, dincolo de contribuţia adusă la discurile unor legende precum Johnny Cash sau Willie Nelson, are la rândul său o pasiune pentru includerea în formulele de Americana/Blues ale sonorităţilor Punk-Rock.
Despre Death Wish Blues, pe care îl aşteptăm cu interes, mai ales că este produs de Jon Spencer (Jon Spencer Blues Explosion) şi este un follow-up la EP-ul Stardust Sessions, înregistrat anul trecut cu Dayton, SAMANTHA FISH spune că e rezultatul unei călătorii începute cu două decenii în urmă în Kansas City şi încheiată în New Orleans.
Tot o călătorie de rememorare, dar ceva mai scurtă, ne-am propus să facem şi prin intermediul dialogului prilejuit de Open Air Blues Festival Brezoi.
Open Air Blues Festival Brezoi | foto © Bogdan Popa
Samantha, cu circa 10 ani în urmă, ai debutat cu Runaway, produs de Mike Zito, care ţi-a adus un Blues Music Award pentru ‘Best New Artist’. De atunci, confirmările talentului tău au venit constant. Cât mai reprezintă ele ceva pentru tine în clipa de faţă?
Premiile sunt binevenite, încurajează, îţi dau dovada că mergi în direcţia bună. Ţi se oferă recunoaştere pentru munca ta şi oricine, cred, îşi doreşte să primească aprecieri de felul ăsta.
Premiile sunt însă ceva efemer, primeşti azi unul, timpul trece şi anul următor e rândul altcuiva, iar asta înseamnă că nu te poţi opri, nu poţi rămâne pe loc, trebuie să evoluezi permanent.
Eu aşa le privesc, ca pe o apreciere trecătoare, le înregistrez în minte ca atare şi imediat mă concentrez pe următorul proiect, mai ales că industria muzicală se mişcă într-un tempo foarte rapid în zilele noastre.
Samantha Fish (2022) | foto © Alberto Davila
De la Runaway până la Faster, cel mai recent album al tău, uşor-uşor, toate compoziţiile de pe discuri au ajuns să îţi aparţină. Cum ţi s-a consolidat credinţa că ai putea crea o muzică apreciată de public?
În prima fază, n-am crezut despre mine că pot compune sau că aş putea fi bună la treaba asta. Am început să scriu cântece în perioada în care dobândisem o anume popularitate interpretând aproape numai cover-uri… mi-am dat însă repede seama că, dacă vreau să am propria mea voce, sound-ul meu inconfundabil, dacă îmi propun să ies în evidenţă ca artistă, atunci trebuie să încep să compun.
Sau dacă, eventual, nu mă voi dovedi capabilă să compun chiar eu, măcar să lucrez cu producători şi compozitori care să mă ajute să-mi cultiv un stil şi un sound unice. Eu eram, încă de pe-atunci, fană Tom Waits şi Tom Petty, mari compozitori amandoi, deci am început să ascult şi să îi studiez, alături de mulţi alţi autori de Americana, încă de la sfârşitul adolescenţei.
Mă refer la compozitori contemporani precum John Prine sau Jason Isbell, de a căror abilitate de a spune poveşti prin muzică am fost copleşită. Sau John Hiatt, un alt mare storyteller. Asta îmi doream şi eu de fapt, să pot spune poveşti, să comunic mai uşor cu oamenii prin muzică.
Una dintre marile calităţi ale lui Tom Petty, după părerea mea, e aceea că el comunică extraordinar de multe lucruri către foarte mulţi oameni printr-un singur cântec. Are un fel fantastic de a se conecta cu publicul lui, iar asta vreau şi eu să reuşesc, să îi încânt pe oameni cu muzica mea.
foto © SamanthaFish.com
Cum apar însă embrioanele de idei melodice în mintea ta? Ai un anume alogoritm creativ sau te laşi călăuzită exclusiv de inspiraţie?
Dacă vorbim de procesul meu creativ, cred că am reuşit într-un final să îmi găsesc rutina pe care-o urmez de obicei, de care mă simt ataşată, un parcurs preferat şi pe care îl consider de succes. Altfel, sunt extraordinar de multe căi pe care poţi escalada muntele proverbial şi oricare din ele poate fi potrivită… altcuiva.
Dacă rezultatul este un cântec frumos, oricare dintre metodele pe care le alegi e cea bună, trebuie doar să nu te abaţi de la drum, atâta tot. În ce mă priveşte, am constatat că sunt metode pe care le prefer şi cel mai uşor îmi este atunci când încep de la o frază muzicală sau de la un refren, astea fiind cele mai importante elemente ale unei melodii, după părerea mea.
Aşa îţi cucereşti publicul, dacă ai o nadă bună poţi spune o poveste pornind de la ea. Sunt şi perioade când am adunate pagini întregi de versuri scrise, dar niciun ‘cârlig’, niciun refren de care să le agăţ şi, în situaţiile astea, ştiu că, deşi am o poveste grozavă, n-am găsit încă forma potrivită pentru a o spune şi-atunci aştept să îmi vină inspiraţia.
Aş vrea eu să existe o metodă precisă, dar n-am găsit-o până acum. Uneori îmi vine în minte ideea unei melodii, dar nu am cum să ştiu de la bun început dacă e o frază pentru chitară, sau pentru voce, sau poate pentru bas… sunt foarte multe feluri de a compune.
Samantha Fish & Mike Zito (2014) | foto © Philip Verhaege
Se ştie că Mike Zito, faimosul muzician şi producător de Blues, ţi-a fost mentor la start de carieră. Cât de important a fost, în realitate, aportul său la alegerea drumului pe care ai perseverat?
Ei bine, l-am cunoscut pe Mike când aveam vreo 17 ani, cred. Venea la noi în Kansas City, cânta cu trupa lui, iar eu mergeam să-l ascult aproape de fiecare dată. Era foarte de treabă, ne dădea voie să stăm în preajma formaţiei, noi fiind, practic, nişte copii pe atunci. Avea multe conexiuni, era deja în industria muzicală de mulţi ani, şi, la un moment dat, după ce trecuse ceva vreme, aflând că Thomas Ruf, de la Ruf Records, căuta un al treilea membru pentru Blues Caravan, mi-a propus mie să merg.
El era conştient de anvergura proiectului, însă eu, deşi aveam deja cam 20 de ani, eram destul de speriată de perspectiva de a semna cu un label, pentru că toată lumea din jurul meu îmi spunea să nu-mi vând sufletul către casa de discuri ”cea rea”, ştii ce zic. Mi-era teamă că o să cresc prea repede şi că o să pierd controlul asupra carierei mele, dar Mike mi-a spulberat teama explicându-mi ce implicaţii erau.
Deci el a fost cel care m-a încurajat să fac pasul cel mare. Mai mult, după aceea, când a fost să intru în proiectul Girls with Guitars, mi-a fost şi atunci teamă, căci mă gândeam că sunt atâtea feluri în care un proiect de felul ăsta o poate lua pe un drum greşit, iar eu nu voiam să fac ceva în care nu credeam şi tot Mike a fost cel care mi-a zis că o să fie totul bine, că va fi ce vreau eu să fie şi că îmi va servi în carieră. A fost, efectiv, lângă mine la fiecare pas, a stat alături de mine şi a avut dreptate… a fost o şansă pe care n-am ratat-o doar datorită lui. Mike îmi rămâne un prieten foarte, foarte bun.
Pentru că ai menţionat momentele în care ţi-a fost teamă, spune-mi, te rog, care sunt acum cele mai mari frici ale Samanthei Fish?
De ce mi-e frică? De foarte multe lucruri, de tot şi de toate, dar cred că totuşi am un echilibru în fricile astea. Ultimii ani au fost foarte plini de frici, îngrijorări şi anxietăţi pentru toată lumea, pentru că ne-a fost tuturor teamă de ce va urma, legat de ce se întâmplă în jurul nostru sau cu noi, şi încă ne mai este, nu-i aşa?
Când ne-a lovit pandemia, în 2020, am fost toţi debusolaţi, toată industria a intrat uşor în vrie, pentru că întrebarea era aceeaşi în mintea tuturor… ce facem noi acum? Nu ştiam ce avea să urmeze, nu ştiam când va reveni lumea la normal, asta e o frică pe care o avem toţi, cred, una care a rămas acolo… cumva, acea teamă că îţi fuge pământul de sub picioare şi te trezeşti pur şi simplu în aer. În acelaşi timp, sunt însă conştientă că nu putem opri ceva de felul ăsta, că suntem cu toţii neputincioşi.
Aşa că, cel puţin eu, nu îmi mai pierd vremea gândindu-mă la lucrurile pe care nu le pot controla şi am descoperit că îmi este din ce în ce mai simplu să fac asta… în ultimii ani am trecut prin atâtea situaţii pe care nu aveam cum să le controlez şi, drept urmare, nu am putut face altceva decât să le accept, să mă las dusă de val, să mă împac resemnată cu ideea, deşi continuă să îmi dea frisoane, ca să zic aşa.
Samantha Fish (2022) | foto © Karel Uyttendaele Photography
Ce o poate face însă pe Samantha Fish să zâmbească?
Cred că ceea ce mă întristează mă face şi fericită, depinde de moment. Mă întristează faptul că uneori mă cufund în muncă, în muzica mea, într-atât de adânc, încât devin absentă şi brusc realizez că mi se face foarte dor de cei de-acasă, de familie, de prieteni.
Dar simplul fapt de a-i suna, de a vorbi cu ei, mă face fericită. Toţi cei dragi ai mei mă susţin şi sunt mândri de mine. Zâmbesc atunci când pot împărtăşi cu ei tot ceea ce fac eu în viaţa mea.
Apropo de proiectul Girls with Guitars, ai nostalgii? Mai ţii legătura cu fostele tale colege?
Ţin legătura cu Cassie [Taylor], dar, între timp, eu m-am mutat din Missouri. Cu ceva vreme în urmă, ea era în Colorado, iar eu eram în Kansas City, iar când m-am mutat în New Orleans… ea s-a dus în Missouri, cred că în Overland Park. Cumva, n-am reuşit niciodată să fim în aceeaşi zonă, în acelaşi timp, dar o urmăresc online, îmi place ce face, are proiecte de succes… compune muzică, e mamă, e antreprenoare, e minunată!
Fiindcă ai menţionat mutarea în New Orleans, dacă e să glumesc, ne putem aştepta ca muzica ta să capete în curând accente jazzy?
New Orleans e mult mai mult decât un oraş al Jazz-ului. Sigur, Jazz-ul are un rol masiv în identitatea oraşului, dar New Orleans e un loc care mă inspiră un pic altfel. E unul din locurile în care s-a născut Rock’n’Roll-ul.
M-am mutat acolo pentru că foarte mulţi dintre eroii mei personali din lumea Rock-ului vin aici, stau aici şi absorb esenţa oraşului, pentru că New Orleans e un loc special, plin de inspiraţie.
Îmi place ideea asta, e romantic, e poetic şi mi-am dorit să fac şi eu parte din magia asta.
În condiţiile în care multi artişti nu şi-au făcut publice noile piese în aşteptarea unor vremuri mai prielnice, tu ai lansat albumul Faster chiar în timpul pandemiei, o decizie absolut “necomercială”, fiindcă nu ai putut să îl promovezi printr-un turneu. De ce ai făcut-o?
Alegerea asta a venit fiindcă atunci când muzica ta există doar pe Internet şi nu e disponibilă în nicio altă formă tangibilă, concretă, trebuie să fii extrem de dinamic, deoarece atenţia publicului este foarte fragmentată, capacitatea de concentrare este mică şi nimeni nu zăboveşte mult asupra clipurilor vizionate online.
Pentru mine personal, asta a însemnat o mişcare continuă, o evoluţie constantă, aveam nevoie să fac asta pentru sufletul meu, pentru sănătatea mea, pentru starea mea de bine… trebuia să compun, să înregistrez, să progresez.
Când am înregistrat albumul nu aveam idee când va reveni lumea la normal, speram doar că va reveni, dar nu ştiam când sau cum se va întâmpla asta. A fost o diferenţă enormă între aprilie 2020 şi septembrie 2021, fiindcă atunci, în aprilie 2020, nu mi-ar fi dat prin cap că în septembrie 2021 mă va preocupa să definitivez un album, întrucât turneele nu erau deloc posibile în acea vreme.
Ne-am descurcat cumva, am făcut paşi mici, dar constanţi, în fiecare zi, şi am lansat albumul către public. Am vrut să compun, să mă exprim prin arta mea, să dau muzica mea lumii, publicului. Albumul ăsta este luminos, melodios, dar şi puternic în acelaşi timp.
Când am început să compun piesele de pe Faster eram într-o stare aproape depresivă, vedeam lumea în întuneric, cumva, dar apoi mi-am revizuit perspectiva şi am hotărât că vreau să le aduc bucurie oamenilor… şi uite-aşa s-a născut albumul, pe care am vrut să-l lansez fără să am vreo preferinţă anume când să se întâmple asta.
Să vorbim un pic de cum ai lucrat albumul Faster deoarece inclusiv trupa, remarcabilă de altfel, este diferită ca background de cea cu care ai înregistrat în 2019 precedentul Kill or Be Kind…
După cum bine ştii, am început să lucrez efectiv la Faster în iarna lui 2020, după ce l-am cunoscut în Los Angeles pe Martin Kierszenbaum, producătorul albumului… ne-am cunoscut la telefon, de fapt, pentru că deja nu se mai putea vedea nimeni cu nimeni faţă în faţă. Am descoperit că amândoi suntem legaţi de Kansas City, iar asta ne-a făcut să ne înţelegem foarte bine din prima.
Martin e cel care a alcătuit trupa cu care am demarat înregistrările şi l-a adus mai întâi pe Josh Freese, care e un baterist incredibil, a cântat cu Nine Inch Nails, cu Devo, cu Danny Elfman, cu Guns N’Roses, cu o grămadă de nume mari. Apoi a fost cooptat basistul Diego Navaira din The Lost Bandoleros, una din trupele pe care Martin le impresariază.
Asta a fost practic echipa cu care am înregistrat, fiindcă Martin a fost la clape, eu la chitară, iar fiica lui Martin, Hannah Brier, a făcut backing vocals. Întreaga viziune a fost a lui, de la bun început, el i-a cooptat pe ceilalţi şi i-a ales perfect, ne-am înţeles de minune, am lucrat grozav împreună.
Sigur că, atunci când a venit vremea să plecăm în turneu cu Faster, am vrut să am o formaţie mai numeroasă decât în pandemie, pentru că în perioada de restricţii nu prea era posibil să fie mulţi oameni pe scenă şi eram doar trei muzicieni în trupă. Mai ales că, în alte turnee, din anii de dinainte, avusesem multe alte instrumente diferite, vioară, claviaturi, de toate.
Deci mi-am dorit acum să pot oferi un show plin de energie, mai spre Rock, însă tot n-am ajuns la formula pe care aş visa-o ca număr de muzicieni.
Pentru moment, la baterie o am pe Sarah Tomek din Nashville, îl am pe Matt Wade la clape, el vine din New Jersey, şi din New Orleans îmi este alături Aaron Johnston, care e basistul formaţiei. Dincolo de asta, vom vedea ce ne rezervă viitorul.
Nu doar muzical, dar şi din punct de vedere al look-ului tău, Faster a venit cu o schimbare, în sensul imaginii unei artiste din ce în ce mai stăpâne pe sine…
Întotdeauna lucrul la un nou album reprezintă un moment perfect de re-inventare estetică.
Cântecele spun poveştile lor, iar look-ul meu e parte din poveste… aşa e în showbiz. Lucrez cu stilişti şi, înainte de sesiunile foto, de exemplu, vorbesc cu ei, le dau idei, le trimit albumul, iar ei îmi propun accesorii şi piese de îmbrăcăminte şi, pe baza lor, construim un look.
Dar ne limităm strict la partea de fotografie, deoarece componenta de look pentru concerte este exclusiv treaba mea… nu lucrez cu vreun stilist pentru asta, fiindcă ţine de cum simt eu că trebuie să povestesc live publicului.
Un pic m-a inspirat, poate, filosofia lui David Bowie, fiindcă îl iubesc pe David Bowie. A fost pentru mine un idol, deopotrivă în muzică şi în modă, un personaj iconic.
Dacă am ajuns aici, spune-mi… ce muzici asculţi?
Dincolo de Blues, ascult mult Proto-Punk din New York, ascult Soul, din Detroit, Motown, caut să ascult trupe obscure, necunoscute, îmi place muzica din Mississippi, din nordul statului… dar muzica din New York, Punk Rock-ul de acolo, mă atrage în mod deosebit, mai ales cum se îmbină cu Blues-ul care îmi place mie.
Împreună, generează o energie cumva necizelată, brută, agresivă. Sigur, Blues ascult tot timpul şi sunt pe finalul fazei în care am lăsat puţin la o parte chitariştii şi m-am întors către partea melodică, către cantautori… am luat deci o pauză o bucată de vreme de la solo-urile de chitară, dar, în ultimul timp, am început să le introduc din nou în dieta mea muzicală zilnică.
SAMANTHA FISH (2023) | foto © Anima Nigra Photography / Rockline Promotion UG
Cum îti drămuieşti timpul ca să compui, să performezi, dar şi să absorbi alte feluri de muzică?
Singurul mod în care poţi găsi timp e să ţi-l faci singur, pentru că, altfel, nu există, poţi să nu ai niciodată timp pentru nimic… trebuie să-ţi doreşti foarte tare să-l găseşti.
Uite, chiar dacă suntem în Europa, în turneu, trebuie să-mi găsesc timp să şi compun, cu toate că e tare greu, mai ales când te afli în locuri atât de frumoase unde n-ajungi prea des.
Pentru mine, locurile astea sunt exotice şi când ajung într-un oraş vreau să explorez puţin zona, să merg la un restaurant, să mă plimb, să vizitez, or câteodată e greu să-mi justific faţă de mine însămi faptul că, în loc să ies ca să văd un loc în care n-am mai fost, eu stau în camera de hotel şi compun… dar trebuie să îţi impui disciplina de a face ce ţi-ai propus!
În clipa asta, eu mă concentrez pe compus şi pe susţinerea turneului, iar următorul proiect este să intru în studio şi să înregistrez un set întreg de piese noi.
Interviu de IOAN BIG | Dialoguri fără note
Sursa foto header: FB Open Air Blues Festival Brezoi
