“LOVELACE” (2013, r: Rob Epstein & Jeffrey Friedman)
După cum sugerează titlul, avem de-a face cu un Biopic despre Linda Lovelace, actriţa porno ce a devenit port-drapelul revoluţiei sexuale în Statele Unite, din anii ’60-’70, prin rolul său în controversatul film destinat marilor ecrane, “Deep Throat”, prima producţie cinematografică ce a făcut ca, în mod oficial, pornografia să fie acceptată ca parte a culturii Pop prin formula porno chic.
Un episod pe care americanii puritani au încercat permanent să îl ignore sau măcar să îl minimizeze, conştienţi fiind însă că e, totuşi, imposibil de uitat, dat fiind faptul că a reprezentat cel mai notoriu vârf al Golden Age of Porn (1969-1984).
Povestea cinematografică debutează în 1970, cu epoca Nixon şi conservatorii revoltaţi de noile moravuri pe de-o parte şi libertăţile câştigate şi asumate în anii ’60 de noile generaţii, pe de altă parte… Motown meets Disco, ‘iarba’ se consumă mai mult decât cola, tineretul îşi savurează independenţa.
Actul 1.
La 21 de ani, naiva Linda Boreman (Amanda Seyfried – “Mamma Mia!”, “Les Miserables”, surprinzător de bună în rol!) este deja marcată de naşterea unui copil pe care părinţii ei, catolici fervenţi (interpretaţi de Robert Patrick – “Terminator 2”, “Gangster Squad” şi de o absolut irecognoscibilă Sharon Stone – “Basic Instinct”), îl făcuseră dispărut prin darea spre adopţie, şi, relocată din New York în Florida sub stricta tutelă a familiei, este reticentă la alte experienţe sexuale. Într-o seară, urcă însă din curiozitate, îndemnată de o prietenă la fel de naivă (Juno Temple – “Mr. Nobody”, “Killer Joe”), ca go-go dancer alături de o trupă de muzicieni pe scena unui patinoar de role şi astfel ajunge să îi atragă atenţia şmecheraşului Chuck Traynor (neconvingătorul Peter Sarsgaard – “Jarhead”, “Orphan”).
Îndrăgostită, fuge cu acesta de acasă şi, după doar câteva luni, este manipulată de proaspătul soţ, înglodat în datorii şi plin de belele cu Fiscul şi cu Poliţia de Moravuri din Miami, să joace în “Deep Throat”. În urma filmului care avea să aibă încasări de peste 600 de milioane de dolari, Linda a câştigat doar… 1250.
Actul 2:
Linda, devenită ‘Lovelace’, star instantaneu a filmelor porno, realizează că a ajuns pe un drum pe care nu şi l-a dorit niciodată, divorţează de Chuck, pe care îl acuză de multiple abuzuri maritale, fizice şi psihice, şi devine unul dintre cei mai vocali avocaţi împotriva industriei porno.
“Când vă uitaţi la “Deep Throat”, vă uitaţi la mine cum sunt violată. Este o crimă pe care filmul continuă să o arate…”.
Se recăsătoreşte, face pace cu părinţii săi şi îşi publică autobiografia (“Ordeal”) după ce se supune unui test de verificare cu… detectorul de minciuni. Linda Lovelace moare în urma unui grav accident de maşină în 2002, la vârsta de 53 de ani.
Realizatorii Biopic-ului “Lovelace” sunt doi documentarişti de mare clasă (Rob Epstein a câştigat două premii Oscar, din care unul împreună cu Jeffrey Friedman) ce lucrează în tandem încă din 1987, dar care, până la acesta, nu aveau la activ decât un singur film artistic, experimentalul “Howl” (2010), dedicat primei părţi din viaţa poetului Beat Allen Ginsberg (cu James Franco în rolul principal), iar problema de fond a lui “Lovelace” tocmai în asta rezidă… tratamentul mult prea sec, de documentar, a scenariului şi regiei, care duce la o abundenţă de clişee în definirea contextului şi portretizării personajelor.
Însumate, acestea dau impresia de schematic şi superficial, în pofida distribuţiei stelare.
Ca să îmi justific opinia, readuc aminte că povestea filmului se petrece într-un deceniu – anii ’70 – în care societatea occidentală, la nivel de majoritate, se îndreaptă spre extrema opusă valorilor comunitare şi de grup promovate în mod idealist în anii ’60… individualismul! Este deceniul “Eu” (“Me decade”, aşa cum l-a definit Tom Wolfe, cel care, de asemenea, susţinea că LSD-ul şi halucinogenele vor modifica climatul religios în Statele Unite), sunt anii celei mai importante crize economice din SUA de la Marea Recesiune încoace.
Aş fi nedrept să spun că aceste elemente sunt invizibile în “Lovelace”, dar li se acordă o importanţă/pondere atât de mică încât, deseori, comportamentul personajelor într-un anume context specific devine ne-inteligibil pentru spectatorul mai puţin familiarizat cu specificul anilor ‘70.
Portretizarea: în ciuda unui cast extraordinar (pe lângă cei deja menţionaţi deja, în “Lovelace” mai apar James Franco, Hank Azaria, Chloë Sevigny, Chris Noth, Eric Roberts, Debi Mazar şi Bobby Cannavale), personajele, în mare parte, ne apar schiţate mai degrabă de un caricaturist de provincie decât de un pictor de Capelă Sixtină, iar asta, din nefericire, se datorează exclusiv scenariului, care vrea să spună exagerat de multe într-un timp foarte scurt – în mod normal ar fi trebuit să fie o mini-serie de TV – şi, mai mult decât atât, să o facă în ritmul extrem de lent şi descriptiv caracteristic documentarului.
În concluzie, rezultatul, în ceea ce mă priveşte, este unul de o mediocritate onorabilă (salvată de câţiva dintre actori) şi în nici un caz unul de memorabilitate.
Trist, în cazul unui subiect de o asemenea suculenţă. Tare aş fi fost curios să văd cum ar fi arătat rivalul ”Inferno: A Linda Lovelace Story”, cu Malin Akerman în rolul principal, a cărui producţie ar fi trebuit să înceapă tot în 2011, dar pe care producătorii au renunţat să îl ducă mai departe pentru a evita competiţia directă.
Text de IOAN BIG | VIDEODOME
Sursă foto: IMDB
