Meniu Zile și Nopți
Articole Zile si Nopti Zile si Nopti 20/03/2023
Artă & Cultură / Teatru Viața Orașului / Jurnal de bucureștean

Jurnal de bucureștean | Un caz de sihăstrie

Horia Ghibuțiu De Horia Ghibuțiu
Comentarii Jurnal de bucureștean | Un caz de sihăstrie Share Jurnal de bucureștean | Un caz de sihăstrie
sihăstrie


Un caz de sihăstrie

Actorul Ioan Andrei Ionescu e răscolitor în „Zorro”, de Margaret Mazzantini, spectacolul admirabil regizat, tradus, adaptat și ilustrat sonor de Toma Dănilă, la TNB

M-am dus cu interes și curiozitate la „Zorro”, deoarece nu mai prinsesem dramaturgie italiană contemporană pe scenele românești. Așteptările mi-au fost răsplătite: textul dens al scriitoarei, fostă actriță, Margaret Mazzantini, scris pentru soțul său, Sergio Castellitto, actor și regizor, se bucură de o montare fără cusur la Teatrul Național din București.

E meritul regizorului Toma Dănilă, care a imprimat un ritm ce nu tulbură curgerea naturală a dramaticului monolog, și al protagonistului, Ioan Andrei Ionescu, cel care a interpretat inteligent spiritul și litera textului, lipsindu-l de patosul pe care unii actori ajunși să țină un „One-Man-Show” simt nevoia să-l adauge, de teamă că nu vor umple scena.

Campion al firescului și al verosimilului, Ioan Andrei Ionescu e un actor insuficient exploatat de teatru și descoperit târziu de publicul larg. Când e pur și simplu așezat, când își ține mâinile pe lângă trup, când își împreunează palmele italienește, când scrutează fatalitatea cu privirea sa albastră neîncărcată de patimă, actorul se achită cu asupra de măsură de sarcina de a transmite această narațiune fără ochi dați peste cap, rostire afectată, acrobații fizionomice și grimase de efect.

sihăstrie

Cel mai cunoscut vagabond din lumea artelor, Charlie Chaplin, a povestit, după „O viață de câine” (1918), că a încercat să stabilească o paralelă între viața unui animal de pripas și aceea de vagabond. Dar cum a ajuns personajul său vagabond? Ce volute ale destinului l-au transformat în om al străzii? Nu știm. Într-un fel, „Zorro” ne dezvăluie cum putem ajunge să pierdem tot.

Montarea românească a textului italian ilustrează mănunchiul de evenimente neașteptate care pot schimba un destin aparent banal și care pot aduce pe cineva la marginea societății, devenind „Un eremita sul marciapiede” – un pustnic stradal. Dar, în cazul de față, vorbim despre o auto-excluziune socială. O sihăstrie, ca unic răspuns, și singurul rezonabil – textul lui Margaret Mazzantini pune accentul pe demnitate – la vicisitudinile vieții.

„Zorro” e reconstituirea, din crâmpeiele unei existențe normale, a unei alunecări. O meditație despre alienare. Ne spune că pe această foarte subțire pojghiță pe care glisăm suntem vulnerabili. Ne menținem echilibrul, până când acesta se va vădi prea fragil în fața palelor de vânt ale destinului. Vom cădea.

Putem să cădem, însă, fără să ne dăm de ceasul morții? Se poate numi viață ceea ce trăiesc oamenii străzii? Câte lucruri aparent neîndurabile ne pot aduce în situația de a o lua pe drumul sihăstriei? Sunt tot atâtea întrebări pe care acest spectacol le ridică, în timp ce ne insuflă o certitudine: numai în demnitate se pot găsi germenii ridicării.

Alte Articole, Știri din ARTĂ & CULTURĂ.

Galerie imagini

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

NEWSLETTER ZILE ȘI NOPȚI

Abonează-te la newsletter și fii la curent cu cele mai noi evenimente sau știri din Artă & Cultură, Film, Lifestyle, Muzică, Eat & Drink.

Caută