Meniu Zile și Nopți
Articole Zile si Nopti Zile si Nopti 28/02/2023
Artă & Cultură / Performing arts Clin D'oeil Festival

CLIN D’OEIL | REBECCA JOURNO: “Nu fac vreo delimitare între gest, mişcare şi dans”

Ioan Big De Ioan Big
Comentarii CLIN D’OEIL | REBECCA JOURNO: “Nu fac vreo delimitare între gest, mişcare şi dans” Share CLIN D’OEIL | REBECCA JOURNO: “Nu fac vreo delimitare între gest, mişcare şi dans”
REBECCA JOURNO


Născută în Suresnes, Île de France, tânăra coregrafă Rebecca Journo a studiat dansul contemporan la Londra, pentru a lucra apoi cu elveţienii de la compania de repertoriu Konzert Theater din Berna şi cu trupa de teatru fizic irlandeză Brokentalkers.

În paralel cu participarea la  diverse proiecte în Anglia, Olanda, Belgia şi Franţa, REBECCA JOURNO a început să îşi producă din 2017 propriile proiecte coregrafice, solo sau în cooperare cu Véronique Lemonnier, iar dipticul ei aflat la graniţa între compoziţie şi improvizaţie, L’Épouse/La Ménagère – alaturi de Whales, performance inspirat de cântecele balenelor -, a fost prezentat în 2022 în cadrul IRIDESCENT, festivalul internaţional de dans contemporan organizat de CNDB (Centrul Naţional al Dansului Bucureşti), al cărui nouă ediţie se va desfăşura anul acesta în toamnă.

Despre solo-urile ei care explorează gesturile mecanice plecând de la arhetipuri feminine şi despre căutarea temelor de cercetare coregrafică în apa oceanelor sau în filmele lui Tim Burton, am stat de vorbă cu Rebecca Journo într-o după-amiază… “iridescentă”.

REBECCA JOURNO
REBECCA JOURNO

Născută în Franţa, ai studiat în UK, pentru a lucra apoi cu companii din Elveţia şi Irlanda. Foarte cosmopolit. Cum îţi fixezi jaloanele de parcurs în această lume a dansului?

Este adevărat că am beneficiat de şansa acestui parcurs internaţional, care s-a construit pas cu pas, în mai multe etape. Şi chiar dacă, actualmente, m-am stabilit la Paris, încerc să îmi conserv identitatea europeană şi să leg între ele anumite lucruri. În clipa de faţă, că am reuşit să construim temelia propriei noastre companii şi aceasta e deja ceva mai bine aşezată, mi-am propus să îmi canalizez o parte din energie spre ce se întâmplă în universul nostru în plan internaţional. N-aş putea însă să menţionez ceva extrem de specific…

Rebecca Journo (L’Épouse). Foto: Alain Julien

Ca punct de plecare pe traseu, spune-mi în ce circumstanţe ai dobândit convingerea că ai putea deveni o bună dansatoare?

Asta da, e o întrebare la care pot răspunde mai concret. S-a întâmplat în copilărie, cred că aveam vreo 5 ani când am început să dansez puţin câte puţin, dar m-am apucat mai serios abia pe la 7 ani, deci, totuşi, de foarte devreme, când deja dansul devenise pentru mine o pasiune. Progresiv, aceasta s-a amplificat şi am intrat pe un traseu, să îi zicem, profesional, cu mers la şcoală dimineaţa şi la repetiţii de dans după-amiezile, pe durata întregii perioade mele de studii.

Ideea de a mă profesionaliza şi a face o carieră în dans în acea vreme s-a născut şi s-a cristalizat atunci cu limpezime în mintea mea, deşi eram conştientă că, dintr-o mulţime de motive, nu-mi va fi deloc uşor.

Ştiam însă încotro vreau să mă îndrept, iar eu sunt bun exemplu al clişeului cu omul decis să meargă până la capăt. Am practicat mai multe tipuri de dans, mult balet la început şi apoi ceva dans modern, pentru ca, apoi, să ajung la dansul contemporan. Pe care am sfârşit prin a-l practica cu foarte multă seriozitate în termeni de tehnică. Dar, până atunci, este adevărat că pe vremea când aveam 18 ani, am jucat un rol într-o comedie muzicală ca dansatoare începătoare şi am trăit o experienţă interesantă în acel mediu foarte comercial, foarte rock… un alt univers, completamente.

Datorită acesteia mi-a devenit clar că nu acolo e locul meu şi trebuie să mă redirecţionez spre ceva axat mult mai mult pe creaţie, pe scris, pe coregrafie, pe cercetare, şi că trebuie să îmi continui formarea în zona asta. Şi astfel am ajuns la Londra, deoarece conservatorul Trinity Laban, unde am studiat, este una dintre rarele şcoli europene în care se cultivă foarte mult aspectul coregrafic…. vreau să spun că acolo, spre deosebire de Franţa, nu vii doar ca să te formezi ca dansator sau ca interpret în sensul clasic al educaţiei, ci să te defineşti pe tine însuţi ca autor, ca scriitor, gânditor sau creator.

Iridescent 2022, Whales (CNDB). Foto: Claudiu Popescu

La doar trei ani de la absolvire şi după ce ai colaborat în diverse formule în Anglia, Olanda, Belgia şi Franţa, ai fondat compania La Pieuvre împreună cu Véronique Lemonnier. De ce ai simţit nevoia să îţi creezi propriul cadru de operare?

Încă din timpul studiilor din Anglia, începusem să-mi doresc să mă pot angaja într-un demers personal care să implice întreg procesul de creaţie, de la chestionare până la cercetare, în loc să cultiv o abordare a dansului şi mişcării axată mai mult pe formă decât pe execuţie. Vroiam să mă îndepărtez de asta şi, atunci când am fondat compania, eu deja amorsasem creaţia primului meu solo, L’Épouse. Aveam deci nevoie de o structură în cadrul căreia să pot să-mi dezvolt proiectul. De asemenea, începusem deja cu Véronique să ne gândim la Whales, ori şi în cazul acelui concept trebuia să putem avea o bază pe care să contăm şi care să ne permită să îl ducem mai departe.

Whales. Foto: Lena Pila

Pentru că ai alăturat adineaori cei doi termeni, unde se trasează în opinia ta linia de demarcaţie între dans şi mişcare?

Între dans şi mişcare nu există prea multe frontiere. Pentru mine înseamnă aproape acelaşi lucru. Totul poate fi dansat. Fiecare mişcare poate fi abordată ca un dans şi eu nu fac nicio delimitare între gest, mişcare şi dans. Până la urmă, este o chestiune ce ţine de modul în care vede şi abordează fiecare gestul sau mişcarea, precum şi de destinaţia pe care o dă corpului, iar asta se conturează în urma cercetării, în decursul căreia îţi pui întrebări şi cauţi să găseşti calea ce ţi se pare potrivită.

Răspunsurile pe care le afli nu sunt eterne, cel puţin nu în privinţa corpului, aşa că procesul de căutare poate fi considerat unul permanent, ca în orice domeniu de altfel, în care avansezi pas cu pas acumulând cunoaştere cu fiecare element pe care îl studiezi. Acumulezi date care pot să ducă, eventual, la o compoziţie coregrafică sau doar la un material brut şi nişte ustensile de lucru suplimentare. În fond, asta înseamnă cercetarea. Revenind, pentru mine nu există deci nicio diferenţă… dansăm aşa cum vorbim.

E o chestiune de conştientizare. Şi de ritm, asta e adevărat, însă nu doar atunci când începem să ne distrăm şi apare ritmul putem vorbi de o formă recognoscibilă de dans, fiindcă în dans nu se pune problema unui început sau sfârşit, ci mai degrabă e o poveste care ţine de momentul când ţi se aprinde becul în minte, cum se spune.

Whales. Foto: Mehdi Baki

Dată fiind importanţa cercetării, vorbeşte-mi un pic de Whales, pentru că, din câte am înţeles, conceptul coregrafic se bazează pe o cercetare a voastră a… sunetelor balenelor.

Da, acesta a fost punctul de plecare. Pentru mine acest proiect e interesant nu atât pentru forma în care poate fi văzut în prezent, care s-a definit în baza coloanei sonore, o partitură sonoră destul de precisă, cât prin tot drumul pe care l-am parcurs pentru a ajunge cu el aici, pe parcursul căruia a suferit numeroase modificări în proces. Experienţa expunerii la sunetul balenelor, mai ales la început, a fost una extrem de subiectivă. ‘Ce simt, ce resimt? Ce îmi aduce şi unde mă duce acest sunet?

Acea experienţă m-a transportat în imaginar şi m-a pus realmente pe gânduri. Binomul meu Véronique, partenera mea de lucru, s-a lăsat la rândul ei repede fermecată de balene şi ideea proiectului a apărut – doar între noi două – ca un fel de curiozitate plecată din fascinaţia comună pentru aceste animale şi pentru sunetele pe care le produc.

În prima fază, pur şi simplu, ne-am propus doar să utilizăm sunetele în repetiţii ca să vedem ce ar putea ieşi din asta, însă, ulterior, procesul a devenit mai analitic, fiindcă am putut obţine mai multe înregistrări de la un biofizician specialist în balene care ne-a pus apoi în legătură cu un coleg de-al lui, ce lucra în mod specific cu balenele boreale.

Mulţumită celor doi, am ajuns să avem un adevărat repertoriu de sunete, pe care le-am ascultat în repetate rânduri cu multă atenţie, le-am asimilat bine, şi dintre ele am ajuns să selectăm unele pentru a fi translatate în coloana sonoră a proiectului nostru. Care a devenit, într-un fel, o expresie a memoriei colective reprezentate de aceste sunete şi s-a constituit în temelia pe care am clădit apoi ritmul şi i-am dat personalitate. Muzica, creaţia sonoră, este în mod evident o traducere indirectă a toate acestea. Dincolo de componenta analitică a cercetării, nu trebuie uitat însă că esenţa procesului în sine rămâne acea experienţă senzitivă care s-a consumat – foarte instinctiv – la un anume nivel spiritual.

Să vorbim un pic de dipticul L’Épouse/La Ménagère, mai exact de alegerea personajelor. De ce “soţie/menajeră” şi nu ai optat ca tipologie, să zicem, pentru o văduvă şi o femeie de afaceri?

E foarte clar şi foarte simplu. Chiar dacă sunt două capitole şi două procese diferite, sursa de inspiraţie este aceeaşi, adică soţia – sau mireasa, cum vrei să-i spui -, iar aceasta a apărut într-o vreme, prin 2017, cred, când eram preocupată de o marionetă. Era pentru întâia oară când lucram cu o păpuşă şi încercam să îi construiesc o identitate, în timp ce, în paralel, mă familiarizam cu modul de manipulare a ei.

Felurite imagini au început să mi se strângă atunci în minte în tentativa de a înţelege cine va fi această marionetă, până în punctul în care am decis că o voi cola pe mine însămi şi atunci au apărut organic diverse referinţe, precum Melacholia lui Lars von Trier sau Corpse Bride, al lui Tim Burton, referinţe foarte puternice pentru mine, care au creat imediat contextul: urma să fie o mireasă cu o identitate vizuală care să trimită la acestea şi care urma să prindă viaţă.

REBECCA JOURNO în L’Épouse, Festivalul Iridescent (CNDB, 2022). Foto: Claudiu Popescu

Ăsta a fost punctul de plecare pentru soţie… the Bride. După aceea, a mai fost şi sensul cuvântului épouse [căsătorită], fiindcă am fost atrasă de sensul verbului épouser [“a se uni prin căsătorie cu cineva”, DEX – n.r.], de a intra de bună voie într-o anume formă, iar asta s-a decantat pe parcurs, în timpul procesului, întrucât am început să lucrez plecând de la vechi fotografii de căsătorie. Am remarcat că mare parte dintre ele nu exprimau deloc bucurie în epocă, chipurile fiind mai degrabă triste şi sumbre, iar asta mă atrăgea foarte mult, dat fiind faptul că, gândindu-mă la Melancholia, se releva în ele mai degrabă latura “anti-climax”.

În plus, ce mă interesa fizic în performance era ideea de încarnare, modul în care un corp mecanic, un corp-marionetă, se animă gradual şi capătă din ce în ce mai multă viaţă. La Ménagère a venit apoi firesc, întrucât îmi devenise limpede încă de când pregăteam L’Épouse că e o provocare interesantă să fac o urmare, mai ales că, în dans, serializarea nu prea se practică. Întâlneşti serii în cinema, în fotografie, în pictură, dar în dans nu prea, şi cu atât mai puţin unele care să nu aibă un titlu care să le unească din perspectivă conceptuală, poate şi pentru faptul că procesul implică multe resurse şi timp, fiindcă nu poţi aborda creaţia a două performance-uri în mod similar.

În ce mă priveşte, cred că funcţionat până la urmă datorită faptului că eu privesc actul creativ de o manieră mai generală şi nu aveam cum să rezist ideii de a gândi o serie dedicată unor figuri arhetipale, pentru care să găsesc – pentru fiecare în parte – un proces specific de încarnare, dar care să se supună aceluiaşi principiu, aceleiaşi linii de manifestare corporală prin care corpul-obiect devine corp-viu.

REBECCA JOURNO în La Ménagère, Festivalul Iridescent (CNDB, 2022). Foto: Claudiu Popescu

Nu mi-ai spus, totuşi, de ce ai ales acest tip de personaj…

De ce-am ales menajera? Pentru că simţeam de ceva vreme dorinţa de a lucra cu gesturile asociate activităţii de curăţenie, pentru că mişcările din zona asta casnică pot fi abordate cu uşurinţă de o manieră ritmică şi muzicală şi, drept urmare, pot fi făcute dansabile. Când cureţi ceva, te bazezi în general pe repetarea mişcării, plus că, de obicei, se produce şi un sunet aparte, care şi el se repetă… uneori îmi transmite o senzaţie un pic transcedentală. În fine, ştiam că voi avea mai multă inspiraţie în crearea mişcării dacă plec de la acele gesturi.

M-a interesat să lucrez cu obiecte foarte concrete precum buretele sau aspiratorul şi, de asemenea, acţiunea de resorbire a petelor menajere ca elemente ajutătoare pentru a explora psihologia femeii de serviciu, ca ecouri ale limitelor sale şi a condiţiei feminine. Dincolo de asta, conceptul a fost, iniţial, unul extrem de personal.

Nu vroiam să vorbesc de menajeră în general, de toate menajerele, ci de menajerele mele, doar că, pe parcurs, m-am hotărât să plec de la arhetip, precum cel al soţiei-mireasă, şi să continui procesul pe linia asta… în felul ăsta am ajuns să înglobez referinţe colective din spaţiul publicităţii la electrocasnice, precum sunt cele, foarte evidente, la Moulinex.

Am citit, de asemenea, mult din ce s-a scris despre apărarea condiţiei acelor femei în anii ’60-’70, deci n-a mai fost vorba de referinţe la mine şi la propria-mi familie, ci la o întreagă epocă şi la o categorie de femei importantă ca pondere.

La Ménagère. Foto: Remo Ubezio

Foarte interesant mi se pare că ambele solo-uri sunt construite ca GIF-uri vivante, iar influenţele par a trece dincolo de cele pe care le-ai menţionat, ele ducând chiar spre Expresionism…

Într-adevăr, am adorat ideea şi la bază le-am conceput ca GIF-uri, pe modelul colajului de imagini care, cel puţin în cazul Menajerei, este decupat foarte sacadat, e aproape ca o fotografie mişcată, mai bine zis o succesiune de fotografii decupate ca în montajul de film, doar că, în loc de secvenţe, sunt poze. Am construit pe imagini arhetipale, ce rămân tipice, dincolo de supraexpunerea femeii de serviciu “publicitare”, precum cea cu menajera care priveşte absentă pe fereastră, pierdută în gândurile ei.

Am impresia că, în prezent, personajul simbolizează cumva şi o formă de solitudine ce ne afectează pe mulţi dintre noi, mai ales că a fost un film care m-a inspirat foarte puternic – nu de la bun început, ci pe parcurs, în proces – şi anume filmul lui Chantal Akerman, Jeanne Dielman, 23, quai du Commerce, 1080 Bruxelles.

Noi deja începusesm să lucrăm la La Ménagère pe ideea repetiţiei cotidianului şi am descoperit că ea [casnica singuratică interpretată de Delphine Seyrig în drama lui Akerman, din 1975 – n.r.] repetă trei “călătorii”, timp în care putem urmări degradarea, linie pe care în mod clar doream şi noi să o urmăm… o succesiune de mici transformări care conduce la un moment dat, în cazul protagonistei, ca ea să dea literalmente pe-afară.

Ce poti să îmi spui despre noul tău proiect, fiindcă nu mai este centrat exclusiv, cel puţin conceptual, pe figuri feminine?

Se numeşte Portrait şi este o creaţie colectivă. Suntem cele patru care am lucrat, mai mult sau mai puţin, la toate proiectele mele precedente [Rebecca Journo a creat coregrafia si performează alături de Véronique Lemmonier, Véra Gorbatcheva şi Lauren Lecrique – n.r.], fiindcă s-a cimentat între noi o formă aparte de colaborare şi avem deja un limbaj comun. Proiectul Portrait este interesant pentru că pleacă la rândul său de la ideea unei serii, cea a unor portrete, precum dipticul pe marginea căruia am vorbit.

Am lucrat practic pe două planuri. Véro, Véronique, partenera mea din La Pieuvre, s-a ocupat de fotografie în paralel cu dansul şi s-a concentrat pe realizarea unor autoportrete, studiind întreg jocul, de la a poza în faţa obiectivului până la surprinderea expresiei pe fotografie, iar pe de altă parte eu am încercat să aprofundez şi să dezvolt procesul pe care îl iniţiasem pentru L’Épouse şi La Ménagère.

Imaginea este foarte prezentă în felul acesta în creaţia mişcării deoarece este atât imagine mentală, gândită special pentru aceasta, cât şi imagine de referinţă, fiindcă trebuie să ne amintim că, pentru L’Épouse sau La Ménagère, îmi propusesem să merg până acolo în a transpune identic unele imagini, încât vedeam imaginea şi o copiam… practic, mimam imaginea.

Provocarea pentru mine a fost să încerc în continuare să înţeleg cum se poate crea un limbaj coregrafic capabil să vorbească despre fotografie, imagine statică versus mişcare, în fond, cum se poate crea mişcare în baza unui colaj foto. Sigur, este în linia a ce făcusem şi mai înainte, doar că, acum, m-a interesat să mă apropii de conceptul de identităţi multiple şi de ‘demultiplicarea’ propriului sine prin intermediul unei serii. Pot poza la infinit şi pot părea de fiecare dată o altă persoană, întrebarea însă fiind cum aş putea să arăt performativ ce anume leagă toate acele poze.

Am fost inspirată într-o foarte mare măsură de lucrările lui Cindy Sherman [artistă contemporană americană, celebră pentru autoportretele sale foto – n.r.], realmente foarte importante pentru mine, fiindcă definesc perfect încotro îmi doresc să mă îndrept cu acest proiect, Portrait. Ideea era de a ajunge să construiesc prin intermediul formei – fiindcă vorbim de ceva integral fabricat – un mic repertoriu de personalităţi, un soi de “multipolaritate”, numai că, în procesul lucrului cu pozele, începi să îţi pui şi alte întrebări ca artist.

Cum mă anim, cum prind viaţă – sau nu – în interiorul unei poze? Cum tratez timpul din această perspectivă, ca cel al Instagramului, în care clipa e cea valoroasă, sau de memorizare, asociat, cumva, eternităţii? Este incitant să lucrezi cu ambii timpi, cel lung, etern, static, în care corpul suferă o dispariţie lentă, şi cel rapid, de mare viteză, cu bulimia sa de imagini, ce reflectă o saturaţie de multiplicări. N-a mai fost mult din acest punct până la final, întrucât mai trebuiau testate doar nişte idei şi concepte, şi asta fiindcă ambianţa care s-a definit până în clipa de faţă e un pic cam prea sumbră şi prea stranie.

Spun asta pentru că aduce niţel cu teatrul de păpuşi, în sensul că suntem într-o cutie neagră, constrânse să privim exclusiv în faţă şi atunci trebuie să încercăm să explorăm cu adevărat în profunzime acest raport frontal, de tip oglindă. Deci asta mă preocupă în perioada asta…

Pentru 2023 pregătesc un duo cu Véronique, ce se va numi Les amours de la pieuvre [avanpremiera e programată pe 26 mai, la Le Colombier – n.r.], prin care mă interesează să creez o entitate-caracatiţă oarecum ‘alien’, formată din corpurile noastre, al meu şi al lui Véro… un corp cu opt membre. Mă atrage şi ideea de a lucra cu limba, ca o tentaculă, ceva ce vrea să iasă din corp spre exterior, prin microgesturi care ne perturbă fiindcă nu le înţelegem şi ne fac să alternăm între plăcere şi dezgust, şi aş vrea să explorez asta dincolo de reprezentările hipersexualizate.

Chiar dacă nu ne gândim expres la mimicile din pornografie sau publicitate, vedem că există şi în afara acestora tone de referinţe, de gesturi făcute cu gura, ce au conotaţii sexuale implicite, ori mi se pare tentant să încerc să perturb şi să alienez un pic acest tip de percepţii. Îl văd ca pe un proces în care, utilizând diverse referinţe, recompui prin distorsionare imagini ce-ţi par la început limpezi doar datorită obişnuinţei. Nu cred că pot să-ţi explic mai bine de-atat. 🙂

Interviu de IOAN BIG

Foto © ArhivaCNDB, Iridescent – Festival Internațional de dans și alte reconfingurări ale sensibilului / foto : Claudiu Popescu


NOTĂ: Iridescent – Festivalul internațional de dans contemporan și alte reconfigurări ale sensibilului revine în 2023 cu tema  I R E V E R S I B I L  și se va desfășura în toamnă. În cadrul acestuia va avea loc premiera noii producții CNDB, PatoSfera – manifestări patetice (titlu în lucru), un spectacol în coregrafia Mădălinei Dan, care va aduce împreună performeri din generații și stilistici diferite. Această a doua ediție a festivalului aduce ca noutate o secțiune de filme realizate de artiști vizuali locali și internaționali.

Programul, curatoriat de Anca Rujoiu, va prezenta lucrări în care narațiunea este o structură deschisă ce stabilește conexiuni oblice și interacționale între istorii, geografii, discipline și specii.

Newletter zn png
Newsletter-ZN-2025-300x250

Galerie imagini

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Caută