Meniu Zile și Nopți
Articole Zile si Nopti Zile si Nopti 18/02/2023
Festival Muzică / Dialoguri fără note

DIALOGURI FĂRĂ NOTE | Cu DANA FUCHS… ‘across the Universe’

Ioan Big De Ioan Big
Comentarii DIALOGURI FĂRĂ NOTE | Cu DANA FUCHS… ‘across the Universe’ Share DIALOGURI FĂRĂ NOTE | Cu DANA FUCHS… ‘across the Universe’
Dana Fuchs


Cu DANA FUCHS… ‘across the Universe’

Americanii au avut revelaţia calităţilor uneia dintre cele mai remarcabile personalităţi feminine ale Blues-Rock-ului contemporan, DANA FUCHS, în rolul lui Janis Joplin din Musical-ul Love, Janis, de pe Off-Broadway, însă restul lumii a descoperit-o abia începând din 2007, odată cu premiera jukebox-ului cinematografic conceput de Julie Taymor, Across the Universe, foarte probabil cel mai reuşit film inspirat de multiversul Beatles realizat până în clipa de faţă, în care multipremiata regizoare ne livrează o efervescentă frescă a Statelor Unite în anii ’60, prin reinterpretarea – în spiritul şi nu în litera Fab Four – a peste 30 de cântece din repertoriul iconicului grup.

În rolul fictivei (Sexy) Sadie, Dana Fuchs oferă nu doar o uimitoare versiune a piesei Helter Skelter, ci are o contribuţie semnificativă la întreg OST-ul, pe Dear Prudence, Why Don’t We Do It in the Road?, Because, Oh! Darling, Don’t Let Me Down şi, nu în ultimul rând, All You Need Is Love, alături de ceilalţi protagonişti, fie aceştia actori sau muzicieni.

Într-un fel, “across the universe” s-a desfăşurat şi dialogul cu Dana Fuchs, început cu un ocean între noi, prin Zoom, şi continuat faţă în faţă după mii de kilometri parcurşi de ea din Big Apple pentru a susţine un concert memorabil în cadrul Open Air Blues Festival Brezoi 2022… şi, după cum era firesc dată fiind importanţa filmului pentru cariera de 25 de ani a artistei, relaţia ei cu muzica Beatles a fost una din principalele teme de rememorare.

De acolo însă, la fel de firesc, am ajuns să vorbim despre Blues, gen muzical pe care Dana îl asezonează cu sonorităţi revigorante, născute din eclecticele sale influenţe din Classic-Rock, Americana şi Soul, aşa cum o arată inclusiv Borrowed Time, cel mai recent album al artistei, lansat anul trecut.

Dana Fuchs
DANA FUCHS, Open Air Blues Festival Brezoi 2022  (foto: Bogdan Popa)

Dana, primul tău contact cu muzica Beatles a fost în copilărie, fiindcă sora ta Donna obişnuia să-ţi cânte melodii de-ale lor înainte de culcare. Îţi mai aminteşti ce piese anume îţi plăceau?

Într-adevăr, întotdeauna îmi cânta seara şi piese de Beatles. Cel mai mult îmi plăcea Hey Jude, îi ceream asta de fiecare dată. Viaţa noastră de familie era cam zbuciumată, să îi spun aşa, astfel încât atunci când Donna mă întreba ce vreau să ascult, mereu alegeam Hey Jude. Iar ea îmi cânta până adormeam… mă emoţionez de fiecare dată când îmi aduc aminte de asta. Mai cântam A Day in the Life. O cântam împreună cu toţi fraţii mei, ne făcusem un set de tobe din nişte cutii de tablă şi băteam în ele şi în tot ce altceva vedeam în jur.

The Beatles au fost o parte foarte importantă a copilăriei mele, au fost prima mea mare dragoste în muzică. Când eram mică ştiam toate versurile, din toate cântecele, de pe toate albumele, în special de pe Sgt. Pepper’s. Ah, Being for the Benefit of Mr. Kite!… toate mă făceau să mă detaşez de viata mea, să evadez. Albumul acela a fost literalmente portiţa mea de ieşire din viaţa de zi cu zi.

Eram micuţă şi îmi aduc aminte că luam maşina de scris a bunicii mele, care avea o carcasă asemănătoare cu o valiză, o luam şi mă prefăceam că-mi fac bagajele şi fug de-acasă pe She’s Leaving Home. Cum începe piesa, cu ‘Wednesday morning at five o’clock…’, eu “fugeam” de-acasă în mod dramatic, aşa, pe muzica Beatles-ilor. Practic, fiecare emoţie din copilăria mea e legată de un cântec de-al lor.

Dana Fuchs
Foto: Margriet Cloudt

În filmul Across the Universe interpretezi năucitor Helter Skelter… practic îl faci să fie cântecul tău. Cum a fost experienţa înregistrării sale?

Regizoarea filmului, Julie Taymor, şi producătorul muzical, T-Bone Burnett, îmi cunoşteau vocea cred că mai bine decât o ştiam chiar eu însămi. Ei mi-au sugerat să cânt Helter Skelter în tonalitatea aceea, cu toate că eu am zis că e prea înaltă şi mi-a fost teamă să încerc. Dar Julie mi-a spus: ‘Nu, asta e vocea ta de Rock’n’Roll, Dana, trebuie să atingi notele acelea!’. Parcă zburam!

Da, îmi aduc aminte că, pe urmă, când am înregistrat, parcă zburam, atât de bine m-am simţit, iar ei erau extrem de multumiţi, fiindcă era exact ceea ce căutau. Mă uitam la ceilalţi muzicieni, care îşi terminaseră deja înregistrările şi aşteptau afară, şi cu toţii, producătorul, sunetiştii, toţi dansau şi îşi manifestau entuziasmul.

A fost o experienţă extraordinară, mi-a deschis noi orizonturi, chiar şi pentru Borrowed Time [noul album, din 2022, al Danei Fuchs – n.r.]. Acum cânt multe piese într-un registru mai Rock, mai intens, care îmi place foarte mult. E muzica mea de suflet, pe care o ador… Soulful nasty Rock and Roll.

Ai ajuns în Across the Universe din musical-ul Love, Janis dar, între ele, s-a mai consumat un episod, cel al OST-ului filmului Sherrybaby, din 2006, care a luat o mulţime de premii…

E o istorioară interesantă. Un prieten de-al meu din New York, care lucrează la un studio unde se compun cântece pentru reclame şi pentru diverse filme, m-a sunat să-mi spună că regizoarea unui film cu Maggie Gyllenhaal îmi ştie vocea, îi place cum cânt şi ar vrea să înregistrez o piesă de Marianne Faithful pentru coloana sonoră a filmului ei.

M-am dus şi m-am întâlnit cu compozitorul şi, după ce-am vorbit puţin, mi-a zis şi el că îi place foarte mult vocea mea, şi m-a întrebat dacă n-aş putea să compun cântece despre religie şi despre dependenţa de droguri. Moment în care i-am spus… ‘Păi, despre asta e întreaga mea viaţă, sigur că pot!’. M-am apucat deci de lucru cu tipul ăsta, Jack Livesey – Susan Jacobs era regizor muzical -, şi am scris câteva cântece pentru soundtrack-ul filmului, pe care, apoi, le-am şi interpretat.

Atunci a fost prima oară când mi-am auzit vocea într-un film, era înainte de Across the Universe, şi am fost super-bucuroasă să îmi văd numele pe genericul unui film. Sigur că, de atunci, am mai apărut şi pe altele, dar acel prim film a fost cu totul special.

Dana Fuchs

Fiindcă ai menţionat religia, să vorbim un pic de spiritualitate, deoarece în Across the Universe joci personajul Sadie, inspirat de Sexy Sadie de pe White Album-ul Beatlesilor, ce are cumva legătură cu filosofia indiană. Am auzit că şi tu practici Buddhismul…

Am descoperit religia buddhistă acum vreo 20 de ani… de fapt, am descoperit-o mult mai înainte, dar în momentul acela nu am găsit un loc în Manhattan unde să o şi pot practica. Pe la 23 de ani am ajuns deci într-o tabără de meditaţie, într-un moment greu din viaţa mea, după ce sora mea se sinucisese – familia mea are o poveste tragică -, şi un prieten mi-a sugerat să merg la o mănăstire pentru o bucată de vreme. Acolo nu trebuia să plătesc nimic, trebuia doar să păstrez tăcerea timp de zece zile, să mănânc doar legume şi fructe, n-aveam voie să citesc, să scriu, să ascult muzică, nimic din toate astea… în schimb, aveam să învăţ să meditez.

Aveam numai 23 de ani şi am fost imediat de acord, am completat o grămadă de hârtii ca să fiu acceptată acolo, am luat un autobuz şi am ajuns în locul acela, care… mi-a schimbat viaţa.

A fost pentru prima oară în existenţa mea când cineva mi-a spus: ‘Toate răspusurile sunt deja în mintea ta. Toate soluţiile pe care le cauţi sunt deja acolo. Schimbă-ţi starea de spirit şi astfel îţi vei schimba lumea.’ Asta m-a bulversat, mi-a deschis complet mintea, într-atât de mult încât, atunci când am revenit în oraş, am căutat mult timp un loc în care să pot medita în continuare şi care să nu aibă legătură cu banii sau cu celebritatea, sau cu dominaţia sexuală, pentru că, actualmente, cele mai multe religii sunt de fapt strâns legate de toate astea. Erau, într-adevăr, câteva centre buddhiste în New York, însă erau toate înconjurate de scandaluri legate de abuzuri de putere, de bani, de lăcomie.

Până la urmă, am găsit acest loc, Kadampa Meditation Center, şi, după prima şedintă, am ştiut că e un loc autentic, spiritual, că… this is the real shit! De peste 15 ani merg acolo şi meditez. Atâta fac acolo, meditez şi mă gândesc la ceilalţi, pentru că ei sunt la fel de importanţi ca mine şi trebuie să înţelegem cu toţii că fericirea noastră personală nu e cu nimic mai importantă decât fericirea celorlalţi.

Dana Fuchs
Foto: danafuchs.com

Eşti foarte convingătoare în modul în care expui, ca şi cum ai fi împărtăşit frecvent din lecţiile primite de tine celorlalţi…

Păi… am făcut-o. Eu locuiesc în Harlem, New York City, iar centrul nostru buddhist este în Chelsea. La un moment dat, cei de la centru şi-au dorit să ajungă şi la oameni din alte cartiere, nu neapărat cu populaţie albă şi bogată ca acolo… efectiv şi-au dorit să trimită învăţători şi în alte părţi din New York, iar eu m-am oferit voluntară să predau în Harlem. Am făcut asta timp de patru ani, până a venit pandemia.

Tot ce făceam era să vin la centru, doar cu micile mele lumânări, şi să împărtăşesc tot ce învăţasem şi eu la rândul meu de la profesorii mei, care mi-au adus învăţăturile lui Buddha, toate ideile nobile, pure, altruismul şi puritatea pe care le propovăduiesc religia şi tradiţiile noastre. Give your heart! Asta am făcut eu în fiecare luni seara în Harlem, până a venit pandemia. Veneau oameni, iar eu îi ascultam şi apoi le împărtăşeam ce aflasem şi eu de la învăţătorul meu de 20 de ani. Mi-a plăcut.

Dana Fuchs
Foto: danafuchs.com

Îmi aduc aminte că, atunci când ai venit la New York, îţi doreai să ajungi fie o vedetă Rock, fie învăţătoare. Constat că ai devenit şi una şi alta, deci e un vis mai mult decât împlinit…

Aşa e, le fac pe amândouă! Ţin minte că, înainte să descopăr Buddhismul, am fost mai întâi la o psihoterapeută, care era foarte drăguţă, dar discuţiile cu ea erau… psihanalitice, şi îmi amintesc cum ea îmi tot spunea că nu le pot avea pe toate. Şi uite că acum pot, fac şi muzică şi îi şi învăţ pe alţii. Îmi place la nebunie. Le fac pe amândouă cu atâta plăcere! Simt că muzica îmi dă ocazia asta fantastică, atunci când sunt pe scenă… nu de a învăţa pe cineva ceva, fiindcă asta ar însemna că ştiu eu ceva ce alţii nu ştiu, nu, e oportunitatea mea de a spune: ‘Haideţi să fim cu totii prezenţi, aici, acum, pentru că ne aflăm aici dorindu-ne să fim fericiţi. Vrem cu toţii să nu suferim, vrem ca toţi cei dragi nouă să fie fericiţi, aşa că haideţi să ne bucurăm de momentele acestea când suntem împreună!’. Asta este ceea ce încerc să transmit eu, este învăţătura pe care eu o dau mai departe către ceilalţi.

Fac aici o paranteză non-artistică legată de latura ta de activistă ferventă în grupurile preocupate de cei cu boli mintale. Cât de importante sunt aceste eforturi pentru o problemă socială de care nu auzim des vorbindu-se?

Pentru mine e foarte important să lupt pentru o cauză în care să cred, iar sănătatea mentală e o astfel de cauză. Când vedem pe cineva care are o suferinţă fizică, dacă cineva e într-un scaun cu rotile, de exemplu, îi deschidem uşa, nu-i aşa?, îl ajutăm… dar, uneori, oamenii au suferinţe interioare, mintea lor e cea în scaunul cu rotile, dacă vrei, iar noi nu înţelegem pe deplin cum putem să îi sprijinim şi să oferim acelaşi fel de ajutor acestor oameni, a căror minte funcţionează diferit de a noastră. Lumea lor interioară e diferită, iar noi trebuie să îi ajutăm. Eu cred că fiecare din noi îşi dă silinţa să facă cât mai bine tot ce poate face şi, cu toate că printre noi sunt şi dintr-aceia care nu dau doi bani pe ceilalţi, eu continui să cred că oamenii sunt fundamental buni şi vor să ajute, şi trebuie doar să ştim şi să fim conştienţi de faptul că printre noi sunt semeni ai noştri care suferă în tăcere. Trebuie să dăm la o parte stigmatul pe care ei îl poartă şi să le spunem că au doar nevoie de ajutor, că dacă au o problemă mentală nu sunt nebuni, că dacă sunt dependenţi de anumite substanţe nu sunt criminali, ci au nevoie de tratament, de terapie, de susţinerea noastră ca societate pentru a ieşi la lumină.

Dana Fuchs
“Across the Universe” (regia: Julie Taymor)

Revenind acum la muzică, în Across the Universe, ai cântat împreună cu actorii, cu Jim Sturgess, Joe Anderson şi Evan Rachel Wood, care nu sunt însă muzicieni antrenaţi. Cum a funcţionat colaborarea cu ei?

A fost fantastic, pentru că toţi sunt extrem de talentaţi… realmente ei le pot face pe toate. Sunt deopotrivă actori şi cântăreţi senzaţionali şi am lucrat extraordinar împreună. Mai ales că a fost o perioadă foarte intensă, foarte încărcată, se filma ziua iar soundtrack-ul se înregistra noaptea, deci ei trebuiau să vorbească, să îşi spună replicile în timpul zilei şi să cânte mult noaptea, iar asta e greu pentru cineva care nu are antrenamentul necesar. Norocul a fost că aveam eu un profesor minunat, Jim Carson, pe care îl cunoscusem la 23 de ani, în New York, şi, după ce am vorbit cu producătorul, l-am adus să lucreze cu actorii, iar el, la cei 80 şi ceva de ani ai lui, a fost cel care le-a salvat vocile… a salvat practic filmul.

O altă curiozitate e legată de Joe Cocker. Nu aveţi scene filmate împreună în Across the Universe dar, după ceva vreme, aţi ajuns totuşi pe aceeaşi… scenă. Există vreo legătură între film şi faptul că aţi rămas în contact?

Asta a fost chiar o poveste interesantă. Iniţial, el trebuia să interpreteze o parte din Come Together. Mai exact, personajul meu, Sadie, trebuia să cânte primele versuri într-un bar şi apoi Joe Cocker urma să-l cânte până la final. În ultima clipă, şi-au dat seama că celălalt cântec pe care ar fi trebuit să-l interpreteze Joe Cocker nu mai putea fi păstrat în montajul final, dar Joe trebuia să aibă totuşi măcar o piesă completă pe soundtrack. Şi atunci, bineînţeles, am fost de acord să interpreteze el piesa întreagă.

În ziua când trebuia să se facă înregistrarea, avionul lui Joe Cocker a avut întârziere, iar noi eram în situaţia în care trupa trebuia să tragă cântecul şi nu putea sta toată noaptea să aştepte degeaba în studio. T-Bone Burnett, producătorul muzical, mi-a spus atunci să trag eu vocea, pentru ca formaţia să poată înregistra muzica, urmând ca Joe Cocker să înlocuiască vocea mea în ziua următoare.

Am tras cântecul la ora 1 noaptea, cu un microfon de live, ţin şi acum minte cum cântam “Here come old flat top, he come…”, a fost fantastic. A doua zi m-a sunat producătorul şi mi-a spus că lui Joe Cocker îi place foarte mult vocea mea şi ar vrea să mă cunoască!

Aşa că ne-am întâlnit la studio şi a fost grozav, el fiind unul dintre idolii mei. Atunci m-a invitat să cânt în deschiderea concertului lui de la Bonn, în Germania… a fost un vis devenit realitate.

Dana Fuchs

Una peste alta, privind retrospectiv, cât de mult ţi-a folosit ca artist oportunitatea participării la Across the Universe?

Cele două mari experienţe performative din viaţa mea au fost, fără îndoială, Love, Janis, pe Broadway, şi filmul acesta, Across the Universe, pentru că m-au ajutat să îmi dau seama că în existenţa de artist ajungi uneori să lucrezi cu idolii tai şi tot ce te desparte de aceştia este o fărâmă de experienţă care face să nu fiţi la acelaşi nivel… dar că poţi ajunge acolo cu multă muncă şi cu devotament faţă de ceea ce faci.

Pentru mine, acestea au fost momentele in care mi-am dat seama că spectacolul despre Janis Joplin şi Across the Universe sunt momente aproape de apogeu şi, chiar dacă nu mai apuc să ajung pe culmile acelea niciodată, totuşi pot spune că le-am atins, că am fost acolo!

Mă îndoiesc însă că acestea sunt cu adevărat cele mai ‘mari’ experienţe din viata ta. Ca artistă, poate, dar ca mamă…

Copiii mei sunt cele mai extraordinare fiinţe din viata mea! Chiar în dimineaţa asta, m-am trezit, iar ei erau cu mine în pat – încă suntem pe fusul orar de-acasă, din Statele Unite, aşa că ne culcăm şi ne trezim împreună. Timpul petrecut cu ei e ca un vis pentru mine… azi am fost la râu şi ne-am petrecut timpul căutând pietre, iar băiatul meu cel mare, Aidan – are aproape 6 ani – a găsit o piatră în formă de inimă pe care mi-a dăruit-o… asta a fost tot ce-a vrut el să facă azi, să caute pietricele în râu. Experienţele astea de mamă sunt mai valoroase decât orice comori!

Hai să vorbim de muzica ta, în special de cel mai recent album, Borrowed Time, din 2022, care sună foarte Southern Rock, sensibil diferit faţă de tonalitatea Soul al precedentului tău Love Lives On din 2018, o schimbare ce presupun că are legătură cu eventuale schimbări în perspectiva ta asupra vieţii intervenite în pandemie.

Absolut! Când eşti de atâta timp în acest business, e aproape imposibil să nu intri într-un pattern al introspecţiilor… nu e vorba neapărat de egoism dar, vrei-nu vrei, îţi pui foarte des întrebarea: ‘Cum mă prezint în faţa publicului?’. Indiferent că azi trebuie să urci pe scenă pentru o cântare sau că mâine te gândeşti să postezi un promo pe social media, tu trebuie să te arăţi, iar asta ocupă un loc în mintea ta şi eu nu sunt o excepţie, mai ales că, în plus de asta, îmi scriu propriile versuri la cântece, simţind nevoia să îmi spun prin muzică poveştile mele personale şi mai puţin pe cele ale de altor oameni. Și cred că pandemia, prin faptul că m-a obligat să ies de pe radarul publicului prin suspendarea concertelor, mi-a oferit spaţiul şi răgazul de a reflecta asupra vieţii, ceea ce a fost realmente important… de fapt, m-a determinat literalmente să mă întorc la şcoală. Habar n-am la ce-o să-mi folosească masteratul luat, însă am simţit nevoia să învăţ mai mult… am avut sentimentul că nu cunosc destule despre lumea asta mare în care trăiesc, dar despre care nu ştiu decât ce mi-e prin preajmă. Studiul intens mi-a deschis ochii într-un mod extraordinar spre o imagine mult mai vastă a umanităţii, iar asta a dus la schimbarea tonului pe Borrowed Time.

Dana Fuchs
DANA FUCHS Foto: Bobby Harlow

Aşa cum îţi ziceam, întotdeauna îmi povestesc propriile experienţe prin cântece sau cel mult pe ale unor apropiaţi care mi-au mărturisit întâmplări petrecute în vieţile lor, dar, de această dată, optica mea a fost complet alta: ‘Ce se petrece de fapt acolo, în exteriorul micii mele lumi?’. Și am îmbinat aceste planuri diferite tocmai prin acele trăsături pe care le avem cu toţii în comun ca fiinţe umane… care ne definesc umanitatea. Uite, de exemplu, în Cape Town, Africa de Sud, o femeie suferă atât de mult încât ajunge să-şi propună să se arunce în faţa trenului.

Este o poveste care a inspirat piesa Nothing You Own, dar pe care nu o voi împărtăşi niciodată în detaliu pe scenă pentru că e mult prea deprimantă… femeia îşi luase copilul cu ea! Ceea ce am vrut eu să extrag din acea istorie reală au fost durerea şi suferinţa, aspecte ale umanităţii care ne caracterizează pe fiecare dintre noi, la fel ca dragostea ori bucuria. Chiar dacă pentru acea femeie sfârşitul a fost unul sumbru, există în poveste, totuşi, o anume frumuseţe născută din dorinţa de a supravieţui, pusă în balanţă cu bravura ei, cu voinţa de care a putut da dovadă ca să-şi curme suferinţa pe şinele de cale ferată.

Ce vroiam de fapt să spun cu povestea asta tristă e că, pe măsură ce înaintez în vârstă, încep să fiu din ce în ce mai atentă la ce-mi povestesc oamenii, deopotrivă despre momentele de fericire şi despre impasurile lor… şi cum încearcă să răzbească. Da, ador să ascult poveştile altor oameni.

Dana Fuchs
Foto: danafuchs.com

Oricum, mi-e greu în continuare să mi te închipui participând la lecţii de istorie globală… aşa că lăsăm şcoala. Spune-mi mai bine în ce stadiu te afli cu Musical-ul pe care l-ai compus tot în aceşti ultimi ani întunecaţi.

Wow, acela chiar că a ieşit întunecat! Trebuie să revin asupra lui şi să îl mai ajustez. Studiam literatura şi dramaturgia din diferite părţi ale lumii fiindcă aveam, ca proiect, de scris un fragment dintr-o piesă de teatru şi m-am hotărât să scriu una întreagă… dar să nu fie o piesă, ci un Musical. Profesorul meu m-a încurajat chiar cu perspectiva punerii sale în scenă, cu toate că i-am cam şocat cu ideea asta pe apropiaţii mei, care ştiau bine că eu nu mai făcusem asta vreodată.

Pe de altă parte, eram obişnuită să spun poveşti muzicale, fiindcă asta fac dintotdeauna prin intermediul cântecelor mele şi, într-o “fereastră” de şase săptămâni, am scris pentru muzică – aveam deja compuse o serie de melodii potrivite pentru narativ – un soi de tragedie comică, fiindcă viaţa e în fond o tragicomedie, şi de asta se numeşte Love to Beg… care, până la urmă, mi-a plăcut cum a ieşit în condiţiile timpului scurt avut la dispoziţie.

E povestea foarte sumbră a unei tinere fete abuzate sexual în familie, spusă din perspectiva fratelui ei şi al prietenului său cel mai bun, ce ne arată o familie disfuncţională cu o dinamică ciudată, o lume complet întoarsă pe dos, care le face dificilă navigarea prin viată, odată ieşiţi în exteriorul său, nu atât de întunecat ca mediul pe care îl părăsesc…

Dana, ai fost hărăzită cu o voce absolut unică, deci cu un talent performativ remarcabil, dar cum, sau mai exact, în ce circumstanţe ai dobândit credinţa că poţi fi şi o bună compozitoare?

Asta e, într-adevăr, o întrebare bună. La început, eu şi partenerul meu, cel alături de care compun, Jon Diamond, susţineam concerte în cluburile din New York cu un repertoriu de cover-uri din toţi marii artişti de Blues. A venit însă o vreme când am realizat că sunt o femeie albă ce cântă despre… cum e să creşti pe Tobacco Road! Nu are sens! Eu n-am suferit acel tip de opresiune, nu am trăit acea viaţă, dar îmi plac aceste cântece, asta e. De fapt, ce mă atrage la Blues? În afara vocilor, iubesc umanitatea bantuitoare ce îl caracterizează, iar dragostea asta nu va dispărea niciodată.

În vremea aceea, printre numeroşii muzicieni cu care am cântat în gig-uri, am cunoscut un basist ce avea de două ori vârsta mea, care, auzind că vreau să-mi scriu singură piesele, m-a sfătuit să-mi cumpăr cartea lui Bob Dylan, Lyrics, şi să citesc din ea în fiecare zi ca să mă familiarizez cu poezia din textele lui. Mi-a zis că nici măcar nu trebuie să ascult cântecele… iar eu am făcut întocmai.

Acea carte gigantică a devenit Biblia mea, din care citeam în fiecare seară înainte de culcare, până când am ajuns să cunosc fiecare vers… pe care Dylan îl scrisese până atunci, fiindcă era vorba de ediţia publicată în anii ’90 [actualmente, în circulaţie, se află volumul updatat, The Lyrics: 1961-2020 – n.r.]. M-a dat peste cap acea carte, întrucât mi-a arătat un mod de storytelling, de a face poezie, la care eu aspiram… sau, cel puţin, îmi propuneam să încerc o apropiere.

Dana Fuchs
DANA FUCHS & JON DIAMOND, Open Air Blues Festival Brezoi 2022  (foto: Bogdan Popa)

Primul cântec pe care l-am compus, eu şi Jon, se găseşte acum pe albumul meu de debut, Lonely for a Lifetime [din 2003], şi se intitulează Hiding from Your Love, şi îmi aduc aminte că am împrumutat pentru el ceva din Isis [de pe albumul Desire, din 1976 – n.r.] al lui Bob Dylan.

Am început deci prin a scrie propriul meu adevăr, însă influenţată şi împrumutând din marii compozitori de dinaintea mea, fiind perfect conştientă că nu reinventez roata. În cazul pe care l-am menţionat mi-am propus să îl omagiez pe Dylan pentru modul în care a spus acea poveste şi am compus patru versuri înainte de fiecare refren… am şi acum în memorie cum am interpretat acel cântec pentru întâia oară într-un club de Blues înţesat de turişti – cei mai mulţi erau din Germania în acea seară – care se holbau la noi plini de curiozitate. Am strecurat piesa în repertoriul nostru de cover-uri, alături de o alta, Drive [ce avea să apară abia pe albumul Love to Beg din 2011 – n.r.], iar sala a erupt cu aplauze.

În acele momente am realizat cu adevărat că sunt capabilă să fac asta, să compun… datorită acelor două cântece pe care le-am inserat într-un program ce ţinea aproape 10 ore. Fiindcă, pe atunci, începeai să cânţi pe la 9 seara şi terminai abia pe la 3-4 dimineaţa. Iar aia a fost o noapte chiar foarte lungă, cu pauze ca să ne mai tragem sufletul, însă din ea îmi mai amintesc doar cât de emoţionată eram înainte să cânt acele două piese ale mele şi cât de fericită am fost auzind aplauzele furtunoase. Pe care poate nu le primisem fiindcă melodiile ar fi fost cine ştie ce, ci pentru pasiunea pe care am pus-o în interpretarea lor, dar, dat fiind că erau ale mele… mai conta motivul?

Cu siguranţă, acela a fost momentul în care am ştiut… nu că aş putea să fac asta, ci că trebuie s-o fac! Iar asta se întâmpla datorită legăturii atât de personale pe care o aveam cu poveştile cântecelor, toate trăite de mine direct sau la care fusesem martoră.

Pe de altă parte, te bucurai deja de un mare succes interpretând-o pe Janis Joplin off-Broadway în Musical-ul Love, Janis, ori a ieşi în faţa publicului într-un rol e o experienţă diferită în comparaţie cu un concert, care îţi permite să te pui în valoare pe tine însăţi.

Foarte adevărat. Am început să-mi compun muzica cam în perioada în care jucam în Love, Janis… în timpul zilei lucram la ale mele, iar serile intram în pielea lui Janis. În decursul unei săptămâni aveam şi spectacole ca Janis Joplin şi concerte în cluburi ca… Dana, dar asta nu mi se părea nimic ciudat şi, în cazul celor dintâi, nu aveam vreo stare de nervozitate sau emoţie, fiindcă, în fond, totul era foarte simplu, trebuia doar să îmi pun pe mine un costum, ca orice alt interpret. Ajungeam cu bicicleta la teatru cu vreo o oră înainte de show, mă costumam şi apoi, relaxată, stăteam la taclale cu colegii până să intru în scenă. La cântările mele, în schimb, aveam nevoie să mă odihnesc înainte, să-mi fac siesta, să meditez, pentru că simţeam o presiune mai mare.

La teatru, toată lumea venea pentru Janis şi era suficient să mă menţin vocal în formă şi să mă arăt capabilă să o interpretez în mod atractiv, pe când la show-urile mele exista apăsarea că trebuie să conving publicul să-mi asculte muzica, iar această provocare venea însoţită şi de un pic de teamă… iar asta m-a impulsionat în permanenţă.

Am realizat într-un timp nu foarte lung că îmi doresc să fiu eu însămi pe scenă şi mai puţin altcineva, să fiu cât mai mult în turnee şi că, pentru a avea energia necesară, singura sursă o reprezintă pasiunea pe care o pun in ceea ce fac. Iar această pasiune este întreţinută în primul rând prin scrierea de cântece de care să fiu profund legată, în afară de cover-urile pentru care, de asemenea, simt un anume ataşament, datorită celor care le-au compus, artişti ce rămân cu adevărat importanţi pentru mine.

Spune-mi câteva cuvinte despre cum l-ai cunoscut pe Jon Diamond la New York, alături de care te-ai impus repede în cercurile de Blues, odată ce ai depăşit şocul morţii surorii tale. Formaţi un tandem creativ formidabil care, iată, nu s-a erodat cu trecerea timpului.

Jon a fost primul muzician pe care l-am cunoscut în circuitul de Blues, probabil şi pentru că era deosebit de activ. E amuzant că mai întâi l-am auzit şi abia apoi am ajuns să îl întâlnesc. Nu e o figură de stil, pentru că, literalmente, i-am auzit accidental chitara prin cartierul în care locuiam, în Lower East Side. Mă mutasem recent acolo şi căutam un loc unde să-mi petrec seara, pentru că venise fratele meu din Florida şi vroiam să îl duc într-un club. Hoinărind, am auzit de-afară solo-ul lui Jon şi am hotărât să intrăm… o trupă cânta pe scenă piesa despre care, puţin mai târziu, aveam să aflu că se intitulează I’d Rather Go Blind [clasicul Blues făcut celebru de Etta James în 1967 – n.r.]. Jon o cânta cu un tip, parte indian Cherokee şi parte negru, care îşi zicea ‘The Moose’ şi avea o voce absolut incredibilă… n-auzisem live aşa ceva niciodată în viaţă. Am rămas cu gura căscată!

M-am întrebat cum se poate să intri fără să dai vreun ban într-o cârciumioară de cartier şi să auzi o asemenea interpretare. Ajungând să schimb cu Jon câteva vorbe în seara aceea, i-am zis de planurile mele iar el, pe loc, m-a invitat să cânt. ‘Știi să cânţi Blues?’ ‘Da, sigur!’ Și m-am urcat pe scenă… unde am făcut harcea-parcea Stormy Monday. A fost, pur şi simplu, jenant! Habar n-aveam să cânt Blues! El mi-a zis apoi că am o voce foarte bună, dar că n-am legătură cu Blues-ul şi m-a întrebat ce ascult. I-am înşirat toţi artiştii mei favoriţi din zona Classic Rock, dar Jon mi-a dictat o listă cu alte nume, sugerându-mi să le ascult muzica… şi dacă apoi aveam să îmi menţin hotărârea, să îl sun, întrucât era dispus să colaboreze cu mine.

Mi-au trebuit mai multe luni pentru a-mi face curaj să îl caut, dar am ascultat tot ce-mi notasem pe şerveţelul ăla. Din puţinii bani de care dispuneam, mi-am cumpărat albumele şi le-am ascultat, până s-au uzat, de la Bobby Bland la Etta James şi al ei Seven Year Itch. După ce am exersat şi am învăţat cum să interpretez acele fraze de Blues, l-am anunţat pe Jon că sunt pregătită, iar el m-a pus atunci să aleg trei cântece pe care mi-aş dori să le învăţ.

Pe unul nu mi-l mai amintesc, dar celelalte au fost How Strong My Love Is, al lui Otis Redding, şi I Pity the Fool, al lui Bobby Bland. Ne-am întâlnit, am început să repetăm, dar din prima a recunoscut că îmi făcusem bine temele, aşa că a ţinut să îi telefoneze aproape imediat unui foarte bun prieten, Popa Chubby [la acea dată, superchitaristul şi producătorul Indie newyorkez Popa Chubby avea deja peste 200 de concerte susţinute în Big Apple – n.r.], anunţându-l că are o tânără pe care vrea să o aducă în studio să înregistreze.

Aşa am făcut acel prim demo, cu ajutorul lui Jon, pe care am început să îl împart apoi pe la cei care se ocupau cu organizarea de concerte în cluburi şi, drept urmare, a venit şi primul angajament. Îmi dădusem însă deja seama că eu şi Jon suntem făcuţi din acelaşi aluat, lucru care s-a confirmat de îndată ce am început să compunem împreună. Mi-a spus el ce să ascult şi influenţele lui majore au devenit şi influenţele mele majore, dar am pus şi eu ceva pe masă, la care nu fusese expus, acea aromă de Soul şi Country tradiţional, cu care eu crescusem şi de care el nu ştia.

Mai mult, amândoi ne întâlneam pe terenul comun al pasiunii pentru Classic Rock. Am început deci să compunem şi a fost foarte cool, pentru că în proces fiecare a venit cu propriile tuşe, un pic de Country aici, niţel Rock and Roll mai vioi acolo, ceva R’n’B sau Soul de tip Otis Redding dincolo, şi tot aşa… şi am funcţionat bine încă de la început întrucât vorbeam aceeaşi limbă, iar acum lucrăm împreună fără absolut niciun efort.

Dana, când erai mică visai să fii Donna Summer. Peste ani, la New York, ai visat să devii “Mick Jagger in a female form”. A mai trecut ceva vreme, aşa că sunt curios… cine visezi să fii în clipa de faţă, evident, dacă asta ar fi posibil?

Ce întrebare bună… m-ai luat complet prin surprindere! Aş prefera să rămân eu însămi, în totalitate, dar asta nu înseamnă că nu continui să privesc în sus, spre toţi aceşti artişti iconici, pentru că nu te poţi împiedica să nu-ţi doreşti, măcar un pic, să fii în pielea lor, să trăieşti experienţele lor şi să ai pe scenă acea putere nemaipomenită de a mişca publicul. Deci eu mi-aş dori să fiu o întrupare a toţi cei care au fost înainte de mine şi care mi-au netezit calea, într-un fel sau altul, spre sufletul celor care-mi ascultă muzica.

Cel mai important lucru pe care l-am înţeles, mi s-a întâmplat deseori şi îl caut de fiecare dată, în toţi aceşti mulţi ani de când fac ceea ce fac, este conexiunea cu publicul… îmi doresc să mă vadă cu adevărat, nu doar să mă privească, mă-nţelegi?

Dana Fuchs
Foto: Facebook Dana Fuchs

Sunt preocupată de cum sun şi cum arăt din punctul de vedere al oamenilor din public şi dacă legătura care se creează timp de două ore şi ceva între noi va rezista în continuare, măcar pentru o bucată de vreme. Pentru că avem ceva în comun, vrem cu toţii, în fond, cam aceleaşi lucruri de la viaţă, indiferent de amănuntele exterioare care ne diferenţiază… vrem să fim fericiţi, să simţim emoţie, să fim în siguranţă.

Toate aceste sentimente, la un loc, încerc eu să le ofer într-un spectacol, pentru că îmi doresc să ajungem să ne bucurăm împreună. Voi daţi-mi ce simţiţi, eu vă dau ceea ce simt şi împreună ajungem să ne simţim bine pe parcursul show-ului.

Interviu de IOAN BIG

Foto header: danafuchs.com

Galerie imagini

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

NEWSLETTER ZILE ȘI NOPȚI

Abonează-te la newsletter și fii la curent cu cele mai noi evenimente sau știri din Artă & Cultură, Film, Lifestyle, Muzică, Eat & Drink.

Caută