ART hiSTORIES | O călătorie prin nostalgia pariziană a anilor ’80
Atunci când ne gândim la colorații ani ’80, ne pot veni în minte o multitudine de lucruri. Ne putem aminti de debutul MTV din 1981, de filmele semnate de Steven Spielberg (precum Indiana Jones, care va fi continuat anul acesta), John Hughes (The Breakfast Club, Sixteen Candles) sau Robert Zemeckis (Back to the Future), de artiști ca Michael Jackson și Madonna, de începuturile lumii digitale, alături de Pac-Man, Super Mario Bros. și Steve Jobs (primul Mac și-a făcut apariția în ’84), de Andy Warhol, Jean-Michel Basquiat sau Keith Haring, alături de arta lor radicală, și, nu în ultimul rând, de moda caracterizată prin blugi cu talie înaltă, umeri structurați, culori puternice și pattern-uri inedite, reprezentate de personalități precum Prințesa Diana.
Dacă produsele culturale enumerate mai sus pot forma o imagine de ansamblu asupra sufletului anilor ’80, făcând parte din trendurile simțite extrem de puternic în era contemporană, atunci când ne mutăm atenția spre spațiul francez, anii ’80 au reprezentat un puternic moment de transformare socială, marcat prin modă, design și artă grafică.
Musée des Arts Décoratifs
Astfel, în cadrul Musée des Arts Décoratifs, din Paris, curatorii expoziției „Années 80, Mode, design et graphisme en France”, care poate fi vizitată până pe 16 aprilie 2023, și-au propus să prezinte publicului, prin intermediul a trei secțiuni, ce conțin peste 700 de exponate dedicate anilor ’80 (obiecte, mobilier, fotografii, instalații video, opere de artă, creații de modă), de ce perioada a devenit, în cultura franceză, un simbol al schimbării.
Începând pe scena politică, în 1981, cu învestirea lui François Mitterrand, reprezentantul Partidului Socialist Francez, vizitatorii pot vedea, în deschidere, posterul campaniei sale (alături de cunoscutul slogan „La Force Tranquille”), care ilustrează cum tensiunile și schimbările culturale ale momentului (mandatul lui, de 14 ani, a inclus extinderea programelor artistice din sistemul de învățământ și liberalizarea entităților mass-media) au dus la o dorință amplificată de exprimare a artiștilor.
În acest context politic, viața de noapte efervescentă a Parisului a început să fie transformată în artă, locuri precum faimoasele cluburi Le Palace (unde Grace Jones putea fi auzită cântând La Vie En Rose, iar Yves Saint Laurent se plimba la brațul muzei sale, Loulou de la Falaise) și Les Bains Douches (frecventat de duo-ul Les Rita Mitsouko) devenind indispensabile pentru noile entități creative.
Musée des Arts Décoratifs
Această eliberare a fost exprimată, pentru început, prin intermediul modei, fiind perioada în care și-au făcut apariția superstarurile considerate astăzi legende în domeniu. De exemplu, Thierry Mugler a intrat în atenția publicului când a conceput un costum pentru Jack Lang (atunci ministru al Culturii), huiduit, la momentul acela, pentru că a purtat „radicala” piesă fără guler a designerului, care nu se alinia cu costumele convenționale din Adunarea Națională Franceză. Apoi, Jean Paul Gaultier a creat, pentru Catherine Ringer, faimoasa rochie Cone Bra (popularizată, mai târziu, de Madonna), purtată în videoclipul pentru piesa „Marcia Baila” în ’85.
Perioada a adus în prim-plan și nume precum Vivienne Westwood (cu a sa Pirate Collection), Azzedine Alaïa (care se baza pe siluetele supermodelelor), Issey Miyake (care se folosea de forme geometrice ample), Christian Lacroix (specializat în moda couture) și Martin Margiela (care a încercat o deconstrucție a conceptului de îmbrăcăminte).
foto © David Corio
Mai departe, artiștii s-au exprimat cu ajutorul designului și artelor vizuale. De exemplu, în timpul epidemiei de SIDA, Jean-Paul Goude s-a alăturat campaniei Act Up-Paris, încercând, prin afișele sale, să atragă atenția asupra subiectului considerat atunci tabu, în timp ce Philippe Starck a fost ales de Jack Lang pentru a decora apartamentele prezidențiale din Palatul Élysée. Tot în perioada anilor ’80, odată cu arhitectul italian Ettore Sottsass, și-a făcut apariția și Grupul Memphis, artiștii săi folosindu-se, în lucrările lor, de caracteristici specifice postmodernismului, precum antiforma, performance-ul și ironia, pentru a exprima dorința de a respinge valorile vremii.
Jean-Paul Goude, pentru Bicentenarul Revoluției Franeze (1989)
Expoziția se încheie, simbolic, cu anul 1989, concentrându-se pe Căderea Zidului Berlinului, pentru că, așa cum spune directoarea muzeului, Christine Macel, „anii ’80 au marcat sosirea eclectismului și momentul în care norma impusă a fost înlocuită de oameni îndreptați spre lucruri care îi atrag, dând naștere unei mentalități ce predomină și în prezent.”
