Meniu Zile și Nopți
Articole Zile si Nopti Zile si Nopti 21/01/2023
Clin D'oeil

CLIN D’OEIL | LAURA ARIS: “Ziua când nu voi mai practica dansul va fi şi ziua în care nu îi voi mai învăţa pe alţii”

Ioan Big De Ioan Big
Comentarii CLIN D’OEIL | LAURA ARIS: “Ziua când nu voi mai practica dansul va fi şi ziua în care nu îi voi mai învăţa pe alţii” Share CLIN D’OEIL | LAURA ARIS: “Ziua când nu voi mai practica dansul va fi şi ziua în care nu îi voi mai învăţa pe alţii”


LAURA ARIS: “Ziua când nu voi mai practica dansul va fi şi ziua în care nu îi voi mai învăţa pe alţii”

Reputată la nivel internaţional ca performer, coregrafă şi profesoară de dans contemporan, LAURA ARIS şi-a început cariera artistică în anii ’90 în compania spaniolă de dans Lanònima Imperial şi în colectivul General Elèctrica, înainte de a face parte, timp de mai bine de un deceniu, din Ultima Vez, compania belgiană condusă de Wim Vandekeybus, celebră pentru performance-urile teatrale de dans ce reflectă aproape obsesiv preocuparea pentru modul în care omul reacţionează în situaţii limită.

Acelaşi apetit pentru crearea de discursuri teatrale ilustrate prin mişcare, pentru ‘dramaturgia mişcării’, se regăseşte în practica solo a artistei spaniole, dar şi în participarea ei în proiectele colaborative, precum intervenţiile coregrafice concepute în cadrul platformei artistice EMBER. Dată fiind remarcabila sa experienţă pedagogică, complementară celei performative, acumulate pe parcursul timpului în întreaga lume, Laura Aris a fost prezentă în această iarnă în România pentru a susţine un workshop în cadrul Academiei de Dans şi Performance, editia 2022-2023, programul intensiv de educaţie şi formare iniţiat de Centrul Naţional al Dansului (CNDB).

Am profitat de şansa unui dialog pentru a ne satisface curiozitatea, măcar fragmentar, despre cum funcţionează transferul de know-how în dansul contemporan, care este alfabetul de comunicare şi cum pot convieţui neconflictual principiile care îi definesc propria practică artistică cu cele relevante pentru un public tânăr interesat, dar încă neformat pe deplin.

LAURA ARIS
LAURA ARIS. Foto: Danny Willems

Laura, aş vrea să plecăm de la o frază a ta: “Folosesc dansul ca o unealtă şi nu ca un scop, şi chiar dacă nu asta e intenţia mea, dansul îmi modelează spiritualitatea.”. Spuneai asta în calitate de performer, însă ca dascăl mi se pare că, pentru studenţi, dansul reprezintă totuşi un scop, iar unealta e învăţarea.

Tocmai de asta mă întreb mereu de ce predau arta dansului şi dacă mai vreau să fac asta în continuare, plus că, uneori, mă bântuie şi întrebarea… pe cine învăţ eu să danseze şi de ce? Cine se apucă de dans contemporan o poate face din multe şi felurite motive, dar a identifica scopul pentru care dansează e o misiune importantă. Filtrul pe care eu îl aplic este interesul pentru performanţa pe scenă, iar asta mă face să îi evaluez pe cei pe care-i învăţ din perspectiva unei viitoare cariere profesionale, dar neştiind dacă ei vor deveni vreodată dansatori, dacă vor crea dans pentru alte corpuri sau dacă vor continua să îşi rafineze tehnica.

Aspectele de tehnică ale dansului pot varia ca importanţă pentru diferitele companii, fiindcă în ziua de azi vedem şi multe performance-uri aproape de non-dans, în care dansul conceptual sau conceptul din spatele dansului este mai important decât tehnica dansatorilor. Şi când spun că dansul e o unealtă chiar aşa este, pentru că eu nu mă pot diviza, sunt în acelaşi timp dansatoare, formatoare, creatoare şi profesoară. Mereu mi-am spus că, dacă va veni o zi când nu voi mai practica dansul, aceea va fi şi ziua în care nu îi voi mai învăţa pe alţii.

Echilibrul între cele două activităţi este foarte important pentru mine, pentru că mereu îmi vin idei noi, pe care le transform, le înţeleg… mereu chestionez, caut răspunsuri, soluţii, mă adaptez continuu la nou. Eu călătoresc mult, lucrez cu grupuri foarte diferite şi trebuie să fiu adaptabilă.

Dacă într-un anumit grup există manierisme pronunţate sau dacă rutina este rigidă, înseamnă că ei au nevoie de explicaţii tehnice şi atunci lucrez cu ei în direcţia asta, dar, în acelaşi timp, încerc să le lărgesc înţelegerea mişcării şi a folosirii corpului… vreau să îi fac să iasă din tipare. Pe măsură ce înaintez în vârstă îmi dau voie mie însămi să fiu mai jucăuşă, mai flexibilă. Când am început să predau îmi structuram foarte precis cursurile, mă concentram pe tehnică, însă am realizat repede că, din clipa în care tehnicile sunt stăpânite, fiecare îşi poate formula liber discursul artistic.

CLIN D’OEIL | LAURA ARIS: “Ziua când nu voi mai practica dansul va fi şi ziua în care nu îi voi mai învăţa pe alţii”
Laura Aris la CNDB, 2022. Foto: Mihai Ivaşcu

La Academia de Dans şi Performance a CNDB, te adresezi unor viitori performeri sau aspiranţilor la a deveni coregrafi?

Ambelor categorii, cred. Nu pot să fiu mai exactă fiindcă nu ştiu de dinainte cine vor fi studenţii. Pot fi la niveluri intelectuale diferite sau pot avea interese diferite. În grupa cu care lucrez acum cei mai mulţi sunt din România, plus câţiva din Bulgaria şi Ungaria, iar asta înseamnă că e un grup destul de omogen cultural, aspect un pic inedit pentru mine, fiindcă am avut situaţii în care nu aveam nici măcar doi studenţi din aceeaşi ţară într-un grup, iar asta creşte de obicei dificultatea predării.

Chiar dacă dansul este un limbaj universal, eu folosesc multe cuvinte atunci când predau, le vorbesc mult. Pentru mine, dansul este o activitate intelectuală… ca să mişti un muşchi trebuie să plece o comandă de la creier, aceasta e baza de plecare pentru înţelegere atunci când ne antrenăm corpul şi când exersăm controlul mişcărilor. Mintea şi corpul nu sunt separate, ce se întâmplă în corpul nostru influenţează şi este, la rândul său, influenţat de ce se întâmplă în afara lui.

Ipotetic, dacă aş deveni student al tău, ce m-ai putea învăţa? De fapt, nu ce m-ai putea învăţa, ci mai degrabă ce… nu m-ai putea învăţa în privinţa dansului?

Nu ştiu încotro se îndreaptă dansul în zilele noastre. Evoluţia este continuă şi se împleteşte din ce în ce mai mult cu alte discipline artistice. Văd tot mai mult dans în teatru, de exemplu. În producţiile clasice actorii se mişcă din ce în ce mai mult pe scenă şi fac astfel să evolueze teatrul ca formă de expresie, chiar dacă multe companii rămân fidele teatrului pur, să-i spun aşa. La fel, în film, există din ce în ce mai multă mişcare. Cu ani în urmă cascadorii erau de bază pentru scenele mai solicitante din punct de vedere fizic, dar acum văd tot mai mulţi actori care îşi fac singuri cascadoriile, se pregătesc, se antrenează, sunt mult mai capabili de mişcare.

Uneori, nici nu ştiu ce să le spun studenţilor mei despre ce au nevoie să înveţe pentru viitor. Nu le pot spune studenţilor unde îi va duce viaţa, aşa că stau cumva în banca mea şi fac eu însămi ce le spun altora să facă, îmi urmez propriile sfaturi, iar asta m-a ajutat întotdeauna şi îmi este de folos în continuare. Şi cred că, datorită acestui principiu, metoda mea de predare evoluează odată cu mine. Deseori mă întorc la fundamentele dansului, la elementele de bază, care sunt ca temelia unei case, trebuie deprinse şi învăţate bine.

CLIN D’OEIL | LAURA ARIS: “Ziua când nu voi mai practica dansul va fi şi ziua în care nu îi voi mai învăţa pe alţii”
Laura Aris, “Open Wound”. Foto: Tristán Pérez Martín

Le mai spun studenţilor că nu am de unde să ştiu ce se va întâmpla în viitor, dar ştiu că tot ceea ce se predă în dans s-a făcut şi se practică deja în mediul performativ, că nimic nu e nou. Dacă ajunge în programa unei şcoli de coregrafie înseamnă că tehnica sau elementul respectiv s-a instituţionalizat, că este disecat, desfăcut în componente, deci e deja cunoscut. Cum a fost, de exemplu, în muzică, cu Sărbătoarea primăverii a lui Igor Stravinski.

La premieră, recepţia publicului a fost catastrofală, jumătate din sală a aplaudat excitată şi cealaltă jumătate n-a înţeles nimic, zgâriată pe urechi fiind de o muzică cu totul nouă şi neobişnuită pentru vremea aceea… şi uite, dacă atunci era revoluţionară, acum e o lucrare clasică şi orice coregraf care se respectă a pus-o deja în scenă. Ei bine, cu dansul a fost la fel, dacă te gândeşti la perioada când au venit la modă dansurile frenetice, cu mişcări bruşte, nu tocmai în armonie cu canoanele fizicalităţii sau frumuseţii dansului clasic… părea că nici nu e dans ce se întâmplă.

Deci dacă mă uit la ce înseamnă dansul în prezent, îmi dau seama că sunt nişte noţiuni de bază care formează o fundaţie solidă pe care se poate construi, fie o vilă, fie un castel, fie o căsuţă într-un copac… poate fi chiar şi un bunker, deci o construcţie care merge în jos în loc să se înalţe. Practic, poţi construi orice îţi doreşti, dar eu nu pot şti cu exactitate sau în profunzime ce îţi doreşti tu cu adevărat sau ce aştepţi de la dans.

CLIN D’OEIL | LAURA ARIS: “Ziua când nu voi mai practica dansul va fi şi ziua în care nu îi voi mai învăţa pe alţii”
Foto: Elias Aguirre

Sigur că pot visa să-mi construiesc un castel, dar habar n-am de unde să încep şi cât pot să mă aventurez. Mă poţi învăţa, de exemplu, limitările propriului corp?

Aici vorbim de noţiunile elementare din dans… asta încerc eu să ofer, dar e un demers ambiţios. Chiar dacă un curs ar dura câteva săptămâni, nu pot face minuni. Sunt foarte multe de învăţat în dans, însă atunci când predau aşa-numitele tehnici de dans contemporan mă gândesc uneori că, deşi e adevărat că există o mare diversitate de stiluri în coregrafia din zilele noastre, totuşi, controlul corpului reprezintă în fond numitorul comun.

Felul în care respirăm, cum dorim să respirăm, cum ne controlăm mişcările sau vocea, totul face parte din cum ne strunim corpul. Da, chiar şi vocea, indiferent că o foloseşti sau nu, este asociată corpului. În unele performance-uri, dansatorii vorbesc sau strigă pe scenă – astfel îşi exprimă emoţiile -, aşa cum, la fel de bine, pot sta nemişcaţi… şi e foarte greu să rămâi imobil fiindcă sunt solicitate foarte multe grupe musculare şi e dificil să menţii o poziţie anume mult timp. Din punctul meu de vedere, toate acestea sunt elemente ale tehnicii, sunt parte a dansului.

Dar divaghez… ca să mă întorc la întrebarea ta, sigur că depinde foarte mult de persoanele din faţa mea, pentru că unii ajung mai repede la un rezultat, iar alţii mai greu, dar scopul meu e acela să-i fac pe studenţi să îşi cunoască şi să-şi atingă limitele fără a-şi face rău corporal, respectând corectitudinea execuţiei mişcărilor din punct de vedere anatomic şi a legilor de bază ale fizicii, începând cu efectul gravitaţiei asupra corpului. Aici nu vorbesc de limitele oamenilor obişnuiţi, care pot fi diferite de ale mele, fiindcă aceştia nu se folosesc de podea sau de pereţi, de exemplu, pentru a-şi defini mişcările, pentru a opri ori a limita amplitudinea lor.

E greu de imaginat din afară cât de greu este pentru dansatori să îşi limiteze mişcările, să se concentreze pe un singur gest. Uneori trebuie să îi învăţ cum să îşi protejeze corpul de mişcări extreme, iar asta duce şi la subestimarea dansatorilor contemporani, pentru că, deseori, nu îi vedem în performance-uri făcând atât de multe mişcări “nebuneşti” cu corpurile lor.

Sunt foarte multe stiluri, foarte multe metode… de exemplu, unii dansatori ţin ritmul numărând, în dans acesta fiind diferit faţă de muzică. Ritmul uzual pentru muzicieni este 1-2-3-4, dar în dans numărăm până la 8, avem nevoie de mai mult timp, iar pregătirea e diferită. Dansul şi muzica sunt întrepătrunse, un dansator trebuie să simtă ritmurile, accentele, să înţeleagă dacă tonul e ascendent sau descendent.

Muzica e foarte importantă, iar eu sunt foarte atentă cu cea pe care o folosesc, am chiar rolul de DJ pentru studenţii mei, le pun muzică special aleasă pentru anumite exerciţii, caut piese care pot trezi emoţiile pe care vreau să le folosesc. Câteodată le schimb muzica şi le spun că trebuie să se împotrivească noii muzici prin dans. Nu trebuie să dansezi tot timpul în ritmul muzicii… ca dansator, ai ritmul tău interior, ai ceva de exprimat prin dans.

Îi provoc pe studenţi schimbând muzica, iar ei trebuie să nu se abată de la misiunea lor interioară. Din punctul meu de vedere e o lecţie foarte importantă, trebuie să deprindem cum să ne interpretăm emoţiile şi să ştim că suntem parte din muzică uneori… iar alteori nu.

Pentru tine, dansul este o activitate intelectuală, pleacă din comanda creierului. Unde se termină însă mişcarea şi unde începe dansul? Chiar şi acum, cât vorbim, corpul meu execută natural diverse mişcări… în ce condiţii am putea spune că el dansează?

Da, aceasta e o temă care a fost explorată şi dezbătută îndelung, aşa cum o altă întrebare ar fi ce este dansul şi ce este coregrafia? Pentru că şi în acest caz e vorba de graniţa între două noţiuni. Dacă vorbim de coregrafie, există o tendinţă contemporană de a nu concepe coregrafii elaborate şi care se bazează pe compoziţii spontane, ce înseamnă de fapt coregrafii create în acel moment… e un concept tricky, unde linia de demarcaţie e neclară şi pe care eu încă nu l-am explorat în întregime.

CLIN D’OEIL | LAURA ARIS: “Ziua când nu voi mai practica dansul va fi şi ziua în care nu îi voi mai învăţa pe alţii”
Laura Aris, “EMBER MicroAcciones”. Foto: Noemi Bascunada, Quintas

Un alt trend e această dualitate între teorie şi practică în dans. Sigur că şi eu sunt familiarizată cu conceptele teoretice, cu toate că sunt eminamente o practicantă a dansului, dar dacă tu nu practici dansul, dacă nu dansezi tu însuţi, cum ai putea să îi înveţi pe alţii? În ziua de azi avem şi masterate în dans şi doctorate în dans… cum vine asta? Nu prea înţeleg conceptul, ca să fiu sinceră. Cum poţi să îţi iei o diplomă în dans? Cum poţi să predai “teoretic” dansul sau mişcarea?

Ştiu, lucrările se fac pe anumite proiecte, dar uneori îmi vine să râd pentru că, dacă studiem prea mult la universitate dansul şi nu dansăm efectiv, rămânem de fapt pe loc, nemişcaţi… stăm efectiv pe loc! Îţi spun serios că, deseori, mă gândesc că nu mai ştiu nici eu cum ar trebui să reacţionez, întrucât oamenii ăştia care îşi iau doctorate şi masterate ies din universităţi cu mai multe diplome şi grade decât mine şi dau aparenţa că sunt mai calificaţi în a preda.

În opinia mea, această profesie rămâne însă bazată pe disciplina născută prin practică… lucrul intens este cel care te învaţă şi am destule exemple ce dovedesc faptul că nu există metode universale care să te facă să fii un dansator sau un coregraf bun.

Aş vrea să existe metodele astea, dar eu încă nu le-am descoperit. Cred că oamenii învaţă prin exerciţii, iar asta fac eu la cursurile mele, inventez exerciţii… nici măcar nu le spun cursuri, ci sesiuni de pregătire. Sunt experienţe educaţionale în care mă concentrez pe diferite exerciţii pe care le alternez cu perioade de repaus.

Ce te face fericită şi zâmbitoare atunci când o asemenea sesiune se încheie şi îţi priveşti studenţii?

Mă străduiesc să fac în aşa fel încât fiecare oră de curs să fie magică, memorabilă, dar, evident, nu pot controla ce se petrece chiar tot timpul cu absolut fiecare dintre ei. Uneori se întâmplă ca cineva să aibă o anume dificultate legate de tehnică, ca să zic aşa, şi atunci fac tot posibilul ca prin ceea ce îi spun să îl fac să o surmonteze, dar nu există un buton magic pe care să-l apeşi şi totul să fie OK.

Când intuiesc însă de unde vine problema, de obicei aştept un moment ca să văd cum îl pot sprijini, astfel încât totul să se poată corecta oarecum natural… e ca atunci când mergi pe stradă şi vezi pe cineva care stă să cadă, dar în ultimul moment îşi recapătă singur echilibrul şi se salvează.

Iar asta îmi dă acelaşi sentiment pe care l-aş avea rezolvând o ecuaţie complicată, să zicem, e o stare de fericire pe care e minunat s-o vezi pe chipurile cursanţilor! Azi, de exemplu, am făcut exerciţii emoţionale, le-am dat o temă mai dramaturgică despre iubire, un concept filosofic de care nu te poţi desprinde cu uşurinţă, eu provocându-i cu întrebarea: care este opusul iubirii? Primul cuvânt care-ţi vine în minte e ura, pentru că ura e un sentiment puternic, tăios, înflăcărat, dar oare aşa să fie? Nu. Am căzut cu toţii de acord pe parcurs că opusul iubirii e indiferenţa.

În exerciţiul acesta am descoperit multă emoţie, sentimente care se înfiripă între doi oameni, expresii naturale ce devin vizibile fără efort… lucruri mici, dar deloc lipsite de importanţă. Mai ales când văd oameni chinuindu-se să rezolve exerciţiile pe care le dau, frustrante şi foarte dificile pentru cei aflaţi la început. Procesul de învăţare nu este niciodată liniar, e mult mai complicat, dar îţi poţi da seama cum evoluează, iar învăţarea nu se termină, de fapt, niciodată. Eu îmi caut mereu lucruri noi de asimilat, fiindcă atunci când voi constata că nu mai am ce învăţa, probabil că viaţa mea nu va mai avea sens.

Când întâlnesc cursanţi care nu stăpânesc corporal elementele de tehnică a dansului atât de bine, dar văd că au sensibilitatea care îi duce la rezultate şi la învăţare… asta îmi aduce o mare mulţumire. Un spectacol de dans nou poate porni de la o idee, de la o poveste, poate de la o carte, dar nu avem aproape niciodată un scenariu, nu scriem chiar tot. Repetăm la masa de lucru deseori, dar ce se întâmplă în studioul de dans, deciziile pe care le luăm când creăm spectacolul, acelea construiesc show-ul final.

Într-un fel, pescuim idei, ca să zic aşa. Uneori ideile apar mai uşor, iar alteori trebuie doar să ai deschiderea sufletească şi mentală ca să înţelegi că ai găsit o perlă! În destule cazuri, tinerii sunt atât de preocupaţi să se descopere pe ei înşişi, încât mă întreb dacă are rost să lucrăm în grup şi le spun să încerce să vadă cu adevărat ce e în jurul lor, pentru că poţi învăţa realmente din tot ce vezi, din ce trăieşti sau simţi în contact cu ceilalţi.

Câteodată, se întâmplă ca cineva mai puţin elocvent, care nu s-a acordat atât de bine cu grupul, să aibă o revelaţie şi să provoace o emoţie deosebită… pentru că interpretarea unei idei este, de asemenea, de natură intelectuală.

Legat de concepţia unui spectacol de dans, spuneai: “Îmi place să creez discursuri teatrale susţinute prin mişcare”. Te refereai la dramaturgia mişcării. M-ar bucura dacă mi-ai împărtăşi viziunea ta asupra acestui concept şi propria abordare a procesului creativ din această perspectivă.

Eu nu sunt scenaristă, nu sunt dramaturg, dar am lucrat cu multe companii care au pe cineva, nu neapărat un performer, ce îndeplinea rolul acesta… deci nu vreau să spun că scenaristul nu îşi are locul lui. E important să ai o persoană care să ofere mereu o perspectivă din afară, un ochi proaspăt, dar, totuşi, nu e nevoie de feedback legat de structura spectacolului absolut tot timpul, mai cu seamă în dans. Probabil însă că la teatru e altă poveste, mă refer la black box, în general, la artele performative.

Indiferent unde aş dansa – pe scenă, în aer liber, într-un muzeu –, eu consider că aduc la viaţă o problemă, pe care, uneori, o pot decontextualiza, o pot scoate şi în afara scenei, dar sunt cazuri în care am nevoie de toate elementele scenografice, de lumini, de multimedia, de tehnicieni, de toate astea, ca produsul să fie expus aşa cum îmi doresc, ceea ce îl apropie de ideea de stage performance. Din experienţa mea, un spectacol de dans are nevoie de dramaturgie, în sensul că mişcările sunt esenţiale, dar ele nu sunt totul.

De exemplu, uneori am obiecte pe scenă şi e important unde sunt plasate şi cât timp rămân fiecare prezente, iar în funcţie de rolul lor în spectacol hotărăsc dacă le păstrez sau nu. E vorba de dramaturgia unui obiect sau al altuia. Sau de dramaturgia mişcării acelui obiect.

La fel e şi în cazul performerilor. În compania în care am lucrat foarte mulţi ani, Ultima Vez, a lui Wim Vandekeybus, absolut tot ce se întâmpla pe scenă era bazat pe intenţie. Te mişti pentru că ai nevoie să te mişti, deci ai un motiv. A fost şi un spectacol celebru a lor, prin ’85 sau aşa ceva, în care performerii aruncau cărămizi, iar tu trebuia să te fereşti, pentru că dacă te lovea o cărămidă, chiar dacă nu era foarte grea – erau butaforie -, totuşi, nu era prea plăcut. Trebuie deci să arunc o cărămidă?

Trebuie atunci să conştientizez că vor exista consecinţe. Loveşti pe cineva care nu e atent sau, poate, altcineva prinde din zbor cărămida şi îl salvează pe celălalt, nu ştiu, e vorba de asumarea responsabilităţii pentru rolul pe care îl joci. Uneori, persoana care nu e atentă la ce se petrece în jurul său pare să acorde încredere totală celorlalţi, iar în spectacolul acesta [Ultima Vez: What the Body Does Not Remember, 1987 – n.r.] aşa se întâmpla, totul ajunsese instinct, mişcare pură, negândită, stânga-dreapta. Nu mai calculezi paşii, nu mai numeri nimic, este ritm şi mişcare… şi atât. E un exemplu dus la extrem, pentru că în spectacolul acela pericolul era real.

Privind în urmă, cum evaluezi experienţa anilor petrecuţi cu Ultima Vez, în ansamblul său?

Belgia e ţara în care am locuit şi lucrat multă vreme, începând din ’99, iar scena performativă este foarte vie acolo. Alain Platel e o legendă, precursorii lui de asemenea, iar acum sunt active companii din noua generaţie, cum e Peeping Tom, cunoscute în toată lumea. Ultima Vez a fost un experiment social, la început cel puţin. Acum dansul e pe primul loc… după 35 de ani de la fondarea companiei, Wim Vandekeybus a închis cercul.

Am învăţat mult din experienţa de atunci, am învăţat să dansez, am învăţat să mă pregătesc pentru scenă, stretching, toate astea. Asumarea responsabilităţii pentru propriile mişcări, consecinţele mişcării, atenţia, intenţia. În consecinţă, pot să mimez gestul şi, desigur, să îmi folosesc şi imaginaţia. De aceea, în cursurile mele nu vorbesc neapărat despre teatru, ci încerc să extrapolez mişcarea, dansul. Trebuie să ne întindem, să fim ca un portar de fotbal care se întinde la extrem ca să-şi apere poarta. Apoi învăţăm să ne retragem, ca atunci când te întinzi după ceva şi te frigi. Am învăţat să folosesc intenţia din spatele mişcării, foarte multă expresivitate vine din asta.

Dacă nu îţi iese… probabil că nu e suficient de dramatică ori intenţia nu e neapărat ce-şi doreşte publicul să vadă. Deseori acesta are nevoie să-i dai numai mişcare bine executată, însă intenţia, această dramaturgie de care vorbesc, ridică într-o mare măsură calitatea mişcării. Şi dacă vorbim de dramaturgie pe scenă, ne întoarcem la ce ziceam, la dans ca unealtă de comunicare.

Câteodată am nevoie de mai mult dans, alteori de mai puţin, pentru a exprima o idee. Vorbim deci mai întâi despre idei, apoi ajung la studio şi încep să dansez. Şi prin dans îmi găsesc de obicei inspiraţia pentru un performance. De multe ori mi se întâmplă să am deja şi un cuvant cheie, de exemplu… dragoste. Spun ‘Dragoste’ şi dansez Dragoste. Alteori mă gândesc la Democraţie sau la cine ştie ce altă idee, imaginaţia nu are limite… pot porni de la ceva concret sau de la o idee abstractă, chiar dacă e confuză la început.

Dramaturgia mişcării – înţeleasă mai literal sau mai abstract – îmi conturează intenţia din spatele necesităţii de a mă mişca, motivul pentru care dansez, pentru care pun în scenă un spectacol. Reprezintă o expandare a imaginaţiei… fiindcă, până la urmă, va trebui să ajung la un show de o oră şi jumătate, ori nu e chiar simplu să găseşti o idee nouă pentru un spectacol, dar procesul de a ajunge acolo, cercetarea, este incitant şi foarte interesant pentru coregraf.

Dialogul nostru a demarat cu faptul că te întrebi încă de ce continui să predai dansul. Ca să închidem cercul retrospectiv, povesteşte-mi de începutul tău ca dascăl. Care au fost circumstanţele în care, în paralel cu cariera ta internaţională de succes ca dansatoare şi coregrafă, ai decis să-ţi sacrifici din timp pentru a-i învăţa şi pe alţii dansul contemporan?

Sunt o activistă, cred că aş putea spune. Foarte mulţi oameni mi-au sugerat de-a lungul timpului că predatul orelor de dans mă plasează într-o categorie “inferioară” şi că ar trebui să mă concentrez exclusiv pe scenă, pe spectacolele mele, dar eu cred că job-ul ăsta complementar de profesoară mă face să mă dezvolt, să fiu mai bună, pentru că mă sileşte să ştiu foarte bine cum să explic studenţilor modul de a-şi folosi corpurile şi atunci inclusiv eu devin mai conştientă de tehnica mea, de corpul meu, de mişcările sale, de tot ceea ce fac.

Ştiu că sunt o dansatoare mai bună tocmai pentru că predau, pentru că fac asta de foarte mult timp. Experienţa de profesor şi cea de dansator se întrepătrund, ideile vin dintr-una pentru cealaltă, se deschid drumuri noi şi totul devine mai simplu, deşi, de fapt, e destul de dificil. Tot ce fac în dans are valoare pedagogică şi eu sunt foarte conştientă de asta, folosesc întreaga mea experienţă în ambele activităţi.

CLIN D’OEIL | LAURA ARIS: “Ziua când nu voi mai practica dansul va fi şi ziua în care nu îi voi mai învăţa pe alţii”
Laura Aris. Foto: Albert Vidal / Vèrtex

Am început să predau de foarte tânără, am intrat în [compania de dans] Ultima Vez la 21 de ani şi, aproape imediat, Wim Vandekeybus m-a rugat să îl ajut la un workshop în Italia, după ce lipsisem câteva săptămâni, fiindcă fusesem în Spania cu compania de acolo. Aşa am debutat în pedagogia dansului. Am continuat apoi şi, foarte curând, Wim mi-a spus că sunt o foarte bună profesoară şi a început să mă ia regulat cu el la workshop-uri.

El mi-a deschis uşa asta şi am evoluat, cu toate că nu aveam foarte mult timp pentru predat întrucât aveam multe spectacole. Am început prin a preda tehnici de dans – făceam încălzirea cu cursanţii – şi, uşor-uşor, am preluat tot mai mult din orele de curs. Uneori Wim explica ceva, dar nu era foarte clar, iar eu întotdeauna puteam ‘traduce’ ceea ce dorea el să transmită… în fapt, Wim este dansator mai mult decât profesor, aşa că el lucra, dansa, propunea exerciţii, iar eu le explicam studenţilor.

CLIN D’OEIL | LAURA ARIS: “Ziua când nu voi mai practica dansul va fi şi ziua în care nu îi voi mai învăţa pe alţii”
LAURA ARIS. Foto: Thibault Gregoire

Laura, nu era însă obligatoriu să perseverezi. Predatul dansului ar fi putut rămâne un episod din tinereţea ta, sacrificat pe parcurs în favoarea altor proiecte…

Totul a venit natural, Wim mi-a deschis uşa către predat, a văzut că sunt bună şi că îmi place, dar şi eu mi-am dat seama de ceva… prin faptul că am început să dansez de foarte tânără, mi-am dat seama că e un dar, un har dacă vrei, iar senzaţia de fericire pe care o aveam când dansam era ca euforia dată de droguri, dar fără droguri. Şi am ştiut atunci că e o binecuvântare să fiu pe scenă şi să mă simt în felul ăsta, dar am ştiut şi că trebuie să dau, la rândul meu, acest dar mai departe.

Am ştiut că voi putea să le explic altora cum să ajungă la extazul acesta, la senzaţia de fericire pe care o ai atunci când tehnica şi dansul instinctual se leagă fără cusur.

Pe măsură ce înaintez în vârstă sunt tot mai convinsă că dau ceva înapoi societăţii prin faptul că le deschid studenţilor calea spre dans, le arăt drumul, îi învăţ cum să găsească breşa pe care o caută ca să dea sens energiei acumulate în interiorul lor. Unii dintre ei sunt însă firavi, fizic sau mental, şi trebuie să se întărească dacă vor să continue în profesia asta, pentru că e una care te consumă, e foarte dură, aşa că nu am cum să mă supăr dacă unii nu vor persevera, căci nu toată lumea e făcută pentru dans.

Eu vreau doar ca studenţii mei să se deschidă, să îşi găsească propriul drum, să-l distingă, chiar dacă, poate, unii din ei vor rămâne doar spectatori şi nu devin dansatori profesionişti… nu e absolut nimic rău în asta, dansul câştigă!

Interviu de IOAN BIG

Foto: Albert Vidal / Vèrtex

» Vezi alte articole din capitolul CLIN D’OEIL.

Galerie imagini

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

NEWSLETTER ZILE ȘI NOPȚI

Abonează-te la newsletter și fii la curent cu cele mai noi evenimente sau știri din Artă & Cultură, Film, Lifestyle, Muzică, Eat & Drink.

Caută