“METALLICA: THROUGH THE NEVER” (2013, r: Nimród Antal)
Ca prefaţă la noul album, 72 Seasons, ce urmează a fi lansat în aprilie, începem anul cu un remember muzical, filmul 3D produs de Metallica lansat cu 10 ani în urmă, în avanpremieră, în IMAX-urile din SUA, în ziua comemorării morţii lui Cliff Burton.
Mai mult, producţia cinematografică îi este dedicată legendarului stage designer Mark Fisher, decedat în 2013 pe 25 iunie, arhitectul care a conceput vizual ceremoniile de deschidere şi de închidere ale Olimpiadelor de la Torino şi Beijing, care a creat designul original la “The Wall” al grupului Pink Floyd (versiunea live din ’80 cu Roger Waters şi Gerald Scarfe) şi care, apoi, printre mulţi alţii, a lucrat cu The Rolling Stones (vreo 15 ani, de la “Steel Wheels” la “A Bigger Bang”!), Madonna (MDNA Tour 2012), Mylene Farmer, Peter Gabriel, Lady Gaga, Cirque du Soleil şi U2 (faimoasa structură cu ‘gheare’, “The Claw”, este, integral, designul său).
Mark Fisher s-a ocupat de punerea vizuală în scenă a seriei de concerte Metallica din Canada (Edmoton) destinate filmărilor 3D şi a făcut-o într-un mod realmente impresionant din punct de vedere al re-inventării prezenţei unei trupe percepută ca simplistă în apariţiile live (nu o spun în niciun caz cu sarcasm, ci ca simplă constatare a unei tip de ‘construcţie’ cu care suntem deja obişnuiţi, bazate pe o simbolistică şi tehnologie uzitată în Heavy-Metal-Rock, de la AC/DC şi Iron Maiden la Sepultura şi Rammstein, versus una surprinzător de elaborată, menită a transmite şi altceva decât ideea de susţinere ‘bigger, better, louder’ a cântării propriu-zise).
Regretatul designer britanic a plasat scena (pentru amplificarea efectului 3D, utilizabilă integral ca suprafaţă de proiecţie video… inaccesibilă însă vizual publicului din sală, deci destinată exclusiv filmului) în centru (nici nu vă gândiţi însă că e circulară!) şi a înconjurat-o de ‘cercuri’ concentrice tehnologice care se manifestă solo sau în combinaţii tehno-scenografice în funcţie de set-list (lasere, panouri video, ‘sicrie’ scenografice ca suport pentru mapare de proiecţii, braţe mecano-robotice purtătoare de lumini şi de camere video etc, etc).
Pentru un concert de arenă de mari dimensiuni, în acest moment, combinaţia creată pentru 3D este imbatabilă! Atât artistic (creaţie vizuală), cât şi ca inovativitate generată de combinarea inedită a elementelor. Acesta este cel mai distinct… mare plus.
Filmul mai prezintă două plusuri incontestabile… evident, muzica (şi muzicienii) în sine, mai bine spus confecţionarea repertoriului inclus în film, şi, în egală măsură, povestea care face din acest concert mai mult decât o simplă vizualizare a unor cântări live Metallica, ambele excelent împletite de către realtiv tânărul regizor american de origine maghiară Nimród Antal (“Kontroll”, “Predators”) care l-a înlocuit la ‘pupitru’ pe Anton Corbijn, anunţat de producători ca opţune iniţială.
Let’s Rock… după intro-ul obişnuit Ennio Morricone (“The Ecstasy of Gold” din “Bunul, răul şi urâtul”) suntem introduşi într-o retrospectivă de 30 de ani, un Best of impecabil interpretat, care ne trece (nu neapărat cronologic) de la “Creeping Death” şi “For Whom the Bells Tolls” din ‘era Burton’ prin clasicele “…And Justice For All” şi “Master of Puppets” până la (mai noile) “Hit the Lights” şi “Cyanide”.
Conceptul care susţine concertul nu are un fir narativ în sensul propriu, fiind mai degrabă o suită suprarealistă de ilustrări de stări ale cărui protagonist formal este un june roadie a trupei trimis într-un straniu quest Punk-Horror, al cărui final nu îl vom şti niciodată (gândiţi-vă ca inspiraţie la “Heartless”, filmul lui Philip Ridley din 2009, cu Jim Sturgess).
Remarcat în interesantul SF “Chronicle” (2012), tânărul de numai 27 de ani Dane DeHaan a arătat inclusiv prin rolurile consistente din “Lawless” al lui John Hillcoat, “The Place Beyond the Pines” al lui Derek Cianfrance şi “Lincoln” al lui Steven Spielberg, că este una dintre cele mai promiţătoare viitoare stele ale Hollywood-ului.
DeHaan ţine sus tensiunea nebuniei vizuale anarhice, practic, doar prin expresivitatea mimicii şi a limbajului corpului, ceea ce nu este deloc puţin lucru.
A înţeles că misiunea sa este nu de a explica muzica prin prezenţa fizică ci, dimpotrivă, de a deschide noi căi de interpretare şi de a ridica semne suplimentare de întrebare… de a complica mesaje ce pot, la prima vedere, să fie lecturate în elementarul sistem binar.
Ca să rezum, pentru pasionaţii de Rock amatori de vizionări home cinema 3D, “Metallica: Through the Never” este în mod cert un must have, dar, dincolo de asta, mai e o concluzie de tras, una cu caracter analitic.
Demersul trupei, dacă îl privim prin prisma marketingului, frizează genialitatea şi e improbabil ca proiectul să fi fost… inspirat şi nu atent calculat: nouă tehnologie emergentă în industria muzicală (3D), recrutarea unei vedete din rândul Milenialilor ce reprezintă un model pentru generaţia Z (Dane DeHaan) şi, nu în ultimul rând, mesajul anarhic-punk urban – relativ insubstanţial şi fără obiective palpabile – asimilabil uşor de către publicul juvenil în condiţiile superficialităţii din comunicarea definită de social media… toate acestea reuşesc împreună să reîntinerească muzica făcută de trei decenii de o trupă interesată de perpetuarea fandomului său.
Cu alte cuvinte, nu doar artistic, ci şi din perspectiva business-ului (pop) cultural, “Metallica: Through the Never” este un produs absolut remarcabil.
Apropo, în ciuda titlului… nu vă aşteptati să regăsiţi în film piesa “Through The Never”.
Text de IOAN BIG
Sursa foto: Metallica Movie Twitter
