“STREETS OF FIRE” (1984, r: Walter Hill)
Aşa cum a fost definită de către regizorul Walter Hill (48 Hrs, Last Man Standing, Bullet to the Head), pelicula Streets of Fire reprezintă o “fabulă Rock’n’Roll”, o poveste scrisă parcă special de controversatul autor SF Norman Spinrad pentru nepoţii săi.
Într-un viitor nu foarte îndepărtat – mai degrabă într-un univers paralel, având ca referinţă, după spusele cineastului, Umbrelele din Cherbourg al lui Jacques Demy, ca mod de construcţie a unei meta-realităţi -, un dur singuratic bântuit de fantomele trecutului, Tom Cody (Michael Paré, distribuit în rol după ce Hill l-a văzut în Eddie and the Cruisers), este rechemat de urgenţă în urbea natală de către sora lui, Reva (Deborah Van Valkenburg) datorita apariţiei unei situaţii de criză… personală.
Fosta iubire din adolescenţă a lui Cody, Ellen Aim (Diane Lane, lansată în filmele lui F.F. Coppola, The Outsiders şi Rumble Fish), ajunsă starletă de mare succes pe scenele de concert Rock, fusese răpită chiar din mijlocul unei cântări de o bandă de punk-rockeri motociclisti conduşi de Raven Shaddock (Willem Dafoe, care, datorită prestaţiei memorabile în Streets of Fire, a primit ulterior roluri suculente în filmele lui Friedkin, Scorsese, Stone şi Parker).
Cody, cu ajutorul unei femei-soldat (Amy Madigan, ce venea din televiziune, dar avea să fie nominalizată la Oscar un an mai târziu pentru rolul secundar din Twice in a Lifetime) şi cel îndoielnic a managerului trupei lui Ellen Aim (Rick Moranis – Ghostbusters, Spaceballs) trebuie să o salveze din bârlogul bad-guys-ilor şi să parcurgă nevătămat lungul drum spre casă… atât pe traseu cât şi la destinaţie, evident, beneficiind de întâlniri inedite dublate de multe confruntări (nu obligatoriu armate).
Întreaga poveste, clădită pe muzică, se desfăşoară într-o atmosferă de ghetou urban atemporal, decrepit, în care, estetic, sunt introduse vizual şi auditiv în malaxor simboluri ce acoperă aproape cinci decenii de cultură Pop: vestimentaţie, modele auto şi moto, design interior, coloană sonoră, signalistică, comportament, arhitectură.
Drept urmare, în opinia mea, Streets of Fire este un basm cinematografic încântător, indispensabil pentru colecţia oricărui pasionat de Pop culture, un film făcut cu cel puţin 25 de ani înainte de vremurile în care s-ar fi bucurat de un meritat succes planetar şi, ca atare, neînţeles sau puţin prizat la timpul său de către publicul larg.
Streets of Fire este una dintre puţinele bijuterii veritabile ale culturii Pop americane ai anilor ’80, un deschizător de drumuri în SF-ul de tip Retro-Future şi în modul în care cultura contemporană de masă poate asimila simbolistica şi modelele de sorginte clasică, deoarece filmul lui Walter Hill pare a fi opera unui Art VJ contemporan, care mixează “Odiseea” cu “Elena din Troia” pe un schelet de Western muzical într-o succesiune de cadre desprinse dintr-un comics care… nu s-a desenat.
Faptul că, pornind de la universul “Streets of Fire”, nu au apărut BD-uri cu aventurile lui Tom Cody, după care, eventual, să se facă ulterior şi alte filme, rămâne unul din regretele mele din anii ’80, dar viaţa.
La origini, muzica la Streets of Fire urma să fie compusă de Bruce Springsteen (Walter Hill a avut mereu în minte piesa cu acest titlu de pe LP-ul Darkness on the Edge of Town), dar ‘The Boss’ s-a dovedit prea costisitor pentru bugetul producţiei şi, mai mult, a refuzat să îşi dea acordul ca vreo melodie de-a sa să fie reinterpretată de alţi muzicieni pe soundtrack.
Ca atare, cineastul a avut inspiraţia să se reîntoarcă la fidelul său colaborator, unul dintre cei mai talentaţi chitarişti şi compozitori din istoria Rock-ului, Ry Cooder (cei doi au nouă filme lucrate împreună!), autorul, printre altele, ale excelentelor OST-uri pentru filmele lui Wim Wenders, Paris, Texas (1984) şi The End of Violence (1997). În plus, a fost adăugat un număr de piese compuse sau orchestrate special pentru scenele de concert.
Am avut nevoie de mai bine de două decenii de la prima vizionare a filmului, pe VHS, ca să reuşesc să am confirmarea că, deşi şi-a dorit cu ardoare, Diane Lane, magnetică în rolul lui Ellen Aim, nu cântă realmente piesele, ba, mai mult, la modul în care au fost concepute acestea de către producătorul şi aranjorul Jim Steinman, au trebuit mixate electronic patru voci(!) pentru a se obţine efectul melodic din film, iar proiectul de acompaniament “Fire Inc.” a fost construit pe structura grupului de New Wave din Boston Face to Face şi a vocalistei lor, Laurie Sargent.
În concluzie, Streets of Fire… rocks!
Text de IOAN BIG
