Interviu cu NAOMI ACKIE, interpreta lui Whithey Houston în “I Wanna Dance with Somebody” (2022)
Biopic-ul dedicat lui Whitney Houston, I Wanna Dance with Somebody, unul dintre cele mai aşteptate filme de la finele lui 2022, an de comemorare a două decenii de la moartea artistei şi de aniversare a 30 de ani a discului său The Bodyguard, cel mai bine vândut soundtrack album din istorie, are la noi premiera pe 23 decembrie.
Filmul promite a fi o incursiune deopotrivă luminoasă și nostalgică în viața și cariera uneia dintre cele puternice voci din muzica pop și R&B, adulata Whitney Houston, de la începutul său timid în corul din New Jersey, la statutul de figură emblematică a culturii Pop.
Prin amabilitatea INTERCOMFILM, vă oferim în exclusivitate pentru România un interviu cu actriţa britanică NAOMI ACKIE (Lady Macbeth, Star Wars: Ep. IX-The Rise of Skywalker), aleasă pentru a o interpreta pe celebra cântăreaţă în I Wanna Dance with Somebody.
Ce te-a determinat să accepţi provocarea de a o interpreta pe iconica Whitney Houston?
Nu prea ştiu, fiindcă acum, privind în urmă, mă întreb dacă am fost sănătoasă la cap. E aceeaşi senzaţie ca atunci când erai adolescent şi făceai tot soiul de chestii riscante, pentru ca, mai târziu, să ajungi să îţi spui ca adult: “Doamne, n-am ştiut în ce mă bag [râde]!”.
“Cum am putut face asta?” Eu, niciodată, nu mai jucasem o persoană care să fi existat cu adevărat, dar am ştiut întotdeauna că mi-ar place să încerc să fac asta. Nu mi-am spus însă niciodată în mod specific: “Vreau să o joc pe Whitney Houston.” Cred că, în ce mă priveşte, atracţia pentru un anume rol ţine de abordarea pe care şi-o propune filmul.
Sunt filme aparţinând, evident, unor genuri foarte diferite, însă care este abordarea pe care şi-o propune un anume film în mod particular? În plus, niciodată eu nu mi-am adecvat stilul de lucru pentru a intra în pielea unei persoane cunoscute de toată lumea şi de asta, acum, am fost deopotrivă îngrozită şi atrasă de provocare: să-ţi dai seama cum să găseşti echilibrul dintre interpretarea unei persoane reale şi reprezentarea unui întreg univers emoţional, şi cum fluctuează raportul dintre cele două într-un anume moment, această negociere a fost în egală măsură ispititoare şi extrem de înfricoşătoare [râde].
Eram, de asemenea, conştientă de numărul mare de persoane care se vor prezenta la audiţii, de această uriaşă muncă de căutare, astfel că, atunci când s-a ajuns în punctul în care mi s-a spus, “Okay, îţi acordăm ţie onoarea de a o portretiza pe Whitney”, eu nu mai aveam cum să refuz. Cum să refuz eu, micuţa old Nay, oportunitatea de a-mi extinde aria de expresie în acest mod?
Îmi imaginez că audiţiile s-au constituit într-un veritabil proces, o călătorie de descoperire în sine?
A fost un drum lung! Care s-a întins pe aproape patru luni. Îmi amintesc de cum am început audiţiile în vară şi că am primit vestea că am fost aleasă pentru rol abia în iarnă. A fost ceva foarte frumos, pentru că, iniţial, m-am dus cu interes la prima audiţie spunându-mi doar “Ei bine, mă număr printre sute de alte femei, aşa că nu pot face altceva decât să îmi încerc şi eu norocul”, pentru ca, după câteva săptămâni, timp în care am filmat diferite alte proiecte, să primesc un telefon: “Oh, ai vrea să mai dai încă o probă?”.
Şi apoi, cercul a devenit din ce în ce mai mic, iar concentrarea mea pe Whitney tot mai intensă, până când am ajuns în runda finală a audiţiilor. Părţile pe care le-au ales pentru susţinerea acestora erau nu doar fragmente din scenariu, dar şi porţiuni din interviuri cu Whitney, existente pe YouTube, pe care am început să le disec mai atent, doar că, de la un anumit punct încolo, trebuie să te eliberezi de toate astea.
Era ceva atât de măreţ în ideea de a o interpreta pe Whitney încât nu puteam să privesc cu maximă seriozitate perspectiva că aş putea primi acest rol, aşa că puneam pe masă absolut tot ce aveam, fără vreun plan făcut de dinainte. Când l-am primit, am fost în al nouălea cer, dar, în acelaşi timp, am fost şi destul de surprinsă.
Presupun că research-ul a fost unul extensiv. Cum te-ai documentat ca să o joci şi să o înţelegi pe Whitney ca om?
Sunt atât de multe căi de urmat atunci când interpretezi pe cineva real, trebuie să aduni toate informaţiile, datele, video-urile şi cântecele ca să poţi construi povestea unei persoane din perspectiva mediilor diferite prin intermediul cărora a comunicat.
Am învăţat multe lucruri despre cum s-a prezentat ea în faţa publicului datorită concertelor sau interviurilor pe care le-a dat, iar lumea ei interioară se reflectă în cărţile pe care le-am citit despre ea şi, de asemenea, vorbind cu membrii familiei.
Apoi, am încercat să pun toate astea cap la cap, ca să o descopăr. Scopul meu era ca cel puţin să o portretizez pe Whitney cât mai nuanţat posibil, lăsând deoparte ideea de a mă comporta exact ca ea, de a mă mişca în acelaşi fel şi de a arăta identic, pentru a surprinde de fapt esenţa a cine a fost ea în realitate.
Dacă cercetezi îndeajuns de profund, ea începe să existe în corpul tău şi pot spune că, timp de un an, am mâncat, am dormit şi am respirat ca Whitney; a fost prima persoană la care m-am gândit când mă trezeam şi ultima cu care mă duceam în minte la culcare. Pe de altă parte, trebuie să te încadrezi în povestea pe care o spune scenariul.
Cred că poţi face 10 filme diferite despre Whitney iar Whitney va fi percepută altfel de fiecare dată, în funcţie de felul în care autorul scenariului se raportează la ea. Eu mi-am luat tot research-ul şi, cumva, am încercat să îl grefez pe povestea pe care acest film o spune, iar asta a fost, bineînţeles, o provocare frumoasă şi… mare, întrucât îi parcurgem întreaga existenţă.
Ai vorbit deci şi cu membrii familiei ei?
Da, mai ales cu Pat Houston. Am vorbit cu Gary Houston, dar am vorbit şi cu Clive Davis, precum şi cu Rickey Minor, cel care i-a dirijat toată muzica timp de o bună bucată de vreme. Este un geniu. Referitor la asta, am ţinut legătura cu destui oameni care şi-au intersectat drumul cu Whitney sau care au lucrat pentru ea, şi absolut toţi au fost foarte deschişi în a îmi împărtăşi experienţele legate de ea.
Cel mai important lucru pe care l-am descoperit, ceva care e şi în mine, este acela că era foarte glumeaţă şi veselă, ori şi eu sunt cunoscută drept o femeie întotdeauna pusă pe şotii [râde]. Am spus asta pentru că poate nu am vocea ei, poate că nu am atitudinea imperială a lui Whitney, dar sigur avem câteva trăsături în comun.
Sigur, ea vine din East Orange, New Jersey, iar eu din East London – ceva total diferit -, însă avem un background familial similar în termeni de sistem de clase sociale, aşa că au fost anumite aspecte la care am putut zice: “Oh, okay, asta-i nemaipomenit, mă simt apropiată de asta, mă recunosc în cealaltă” şi să-mi translatez câte ceva din experienţa personală în Whitney.
Vorbeşti de explorarea de dincolo de elementele fizice, dar ai, totuşi, un fel incredibil de a-i reda manierismele şi stilul, în special când te privim cum îi recreezi videoclipurile muzicale. Cum ţi-a reuşit asta, fiindcă, deşi a fost cu siguranţă distractiv să faci acele videoclipuri, pe alocuri au reprezentat provocări serioase?
A fost atât de distractiv încât acele zile în care am filmat performance-urile şi videoclipurile mi s-au părut ca o vacanţă, întrucât le pregătisem deja vreme îndelungată cu coach-ul meu de mişcare, Polly Bennett, cu care am început să lucrez încă de la Londra, înainte de a ajunge la Boston. Le-am repetat atât de mult încât acele chestii deveniseră deja o a doua natură, o banalitate, ca şi cum îmi făceam porţia zilnică de sport.
Am crescut cu Whitney, ascultându-i vocea, deci partea asta mi-a fost mult mai apropiată în mod natural decât unele scene dramatice din viaţa ei personală, cu care nu aveam cum să am o legătură mai profundă. Este ca un dans, odată ce îţi dai seama cum anume cineva adoră să performeze, constaţi că, deodată, simţi şi tu asta în propriul corp.
Îmi amintesc de acele zile în care exersam mişcările ei din umeri, fără muzică, când totul venea absolut firesc şi nici nu a trebuit să continui mai apoi să repet în mod constant, ci doar să exersez sporadic. Această parte a fost deci cu adevărat o bucurie, datorită pregătirii îndelungate şi a faptului că a ajuns să-mi fie o a doua natură.
Dincolo de bucuria din existenţa lui Whitney, vedem însă şi tragedia, care ne reaminteşte cât de scurtă a fost viata ei. Cu ce-ai rămas tu, personal, din povestea ei?
Este primul meu rol principal într-un film, este prima oară când filmez în Statele Unite şi tot pentru prima dată joc un om care a existat în realitate, deci am fost copleşită de presiunea uriaşă pe care am simţit-o şi nu atât în privinţa faptului că o jucam pe Whitney Houston, cât a responsabilităţii de a fi persoana care dă tonul pe platoul de filmare şi a eticii mele profesionale, al riscului pe care acei oameni şi-l asumaseră angajându-mă.
Citind însă despre experienţele lui Whitney şi despre ce a reprezentat ea pentru ceilalţi, n-am putut să nu simt un sentiment foarte puternic de empatie. M-am uitat prin viaţa ei, la mecanismele ei de coping, la modul în care se înţelegea cu oamenii şi la calitatea interpretărilor ei pe parcursul anilor, şi ceea ce mi-a reieşit a fost o reală nevoie de echilibru. Trebuie să existe echilibru în acest fel de job-uri, trebuie să fie o cale ca să te simţi mai bine în pielea ta, să-ţi mai diminuezi din povara responsabilităţii, întrucât mi se pare că cineva care naşte mari aşteptări din partea celor din jur poate ajunge într-un moment în care să cedeze.
Deci cu asta am rămas. Da, conservă-ţi etica de lucru. Da, ţinteşte să devii mai bună. Da, foloseşte acest har dumnezeiesc, însă, în acelaşi timp, cum îmi umplu şi eu paharul? Cum am grijă de mine însămi? Când am nevoie de o pauză?
E amuzant, deoarece chiar vorbeam cu taică-meu despre asta, de nevoia de un respiro şi cum aş putea face ca acesta să mi se întâmple. Bunătatea. Bunătatea faţă de tine însuţi şi bunătatea faţă de ceilalţi. E ciudat, nu-i asa? Pentru că mie, în fond, filmul mi se pare trist, că are o ironie dramatică. Ştim ce s-a întâmplat cu Whitney, care rămâne o eroină pentru mulţi dintre noi, iar asta nu îi ia arta şi ceea ce a lăsat în urmă, nu afectează povestea pe care ea ne-o spunea prin cântecele sale.
Asta va dăinui pentru eternitate. Şi ea conţine şi multă speranţă pentru mine, ca artist. Orice s-ar întâmpla cu mine – orice se poate întâmpla cu oricare dintre noi -, ceea ce facem şi creăm şi are efect asupra oamenilor va continua să trăiască. Asta e o altă lecţie frumoasă pe care am învăţat-o din acest proiect.
Acest film e o premieră pentru tine pe mai multe paliere, inclusiv ca primă expunere reală la publicul din SUA. Cât de utilă ţi-a fost, pentru a trece peste tracul acestor premiere, regizoarea Kasi Lemmons?
Femeia asta, practic, m-a ţinut de mână! Mai ales când nu se legau lucrurile, eu fiind cu nervii în pioneze şi, în destule situaţii, având o atitudine de tip “Nu pot să fac asta.” [râde] Nu intru acum în astrologie cu tine dar eu sunt Leoaică, născută în ultima zi a zodiei, la limită cu Fecioara, deci o combinaţie de ego gonflat cu spirit autocritic şi, la început, când am primit rolul, am fost terifiată de volumul de lucru de care e nevoie ca să ajung la calitatea pe care mi-o doream.
Erau acele mici chestii, precum zilele în care trebuia să cânt chiar eu pe set, care mă nelinişteau, fiindca una e să cânţi pentru tine însăţi şi alta e să o faci ştiind că Whitney e cu tine în spirit şi în muzică. În zilele acelea, [Kasi] s-a comportat cu mine ca o soră mai mare, eu chiar având nevoie de acel tip de sprijin.
A contat că şi ea este actriţă, deci ştie cum e să fii în primplan, cum te simţi când e lumina pe tine şi eşti nevoită să faci lucrurile aşa cum trebuie. Mi-a arătat întotdeauna o tough love, de felul “asta va trebui tu să faci, dar nu te îngrijora, te voi susţine” – de nenumărate ori, femeia asta mi-a zis “te susţin”. Şi încă o face.
A fost un nivel nemaipomenit de încredere şi iubire din partea ei şi o apreciez cu adevărat, fiindcă au fost unele momente realmente dificile, zile în care mă îndoiam de ceea ce sunt capabilă sau de ceea vreau să fac.
Acelea au fost zile frustrante, iar grija pe care ţi-o poartă regizorul, una de felul “Este totul okay, eşti pregătită să te întorci acolo?”, e maximum a ceea ce poţi spera, în special cu un proiect ca ăsta, când atât de mulţi ochi sunt aţintiţi asupra ta, iar tu nu vrei să dezamăgeşti pe nimeni.
Filmul ne permite să savurăm melodiile, aşa că vorbeşte-mi de proces, fiindcă uneori ai cântat chiar tu, iar alteori a trebuit să te sincronizezi cu vocea lui Whitney. Cum a fost?
Când am acceptat rolul, m-am gândit: “Whitney va cânta tot, nu-i aşa? Pentru că, real, aşa s-a întâmplat!” [râde] şi apoi, când am mers mai departe, am descoperit că eu nu sun ca Whitney aproape deloc, însă am o arie de acoperire vocală similară, aşa că am continuat prin a întreba: “Există şi o dublură pentru voce, corect?”. Iar John Warhurst [supervizorul procesării sunetului] a spus: “Ba nu, chiar tu vei fi aceea.”, iar eu am rămas mască: “Ce?”.
Drept urmare, am început să iau lecţii de cântat, am mers la studio de când am ajuns în Boston şi am baleiat toate piesele ce urmau să fie incluse în film – pe toate a trebuit să le cânt – iar asta ca să ne asigurăm că avem suficient material, dacă, cumva, John Warhurst şi-ar fi propus să se joace la mixaj cu vocile sau intonaţiile noastre.
Cred că am găsit în final o medie foarte bună, fiindcă eu cânt în scenele în care ea este mult mai tânără, iar vocea lui Whitney se aude apoi, de îndată ce este recunoscută ca personalitate şi pe ea ne-am dori să o ascultăm cu toţii [râde]. Din acele momente rămâne doar ea şi o urmărim datorită vocii, care devine o componentă a naraţiunii.
Partea cu cântatul a fost, probabil, unul dintre cel mai înspăimântătoare lucruri şi întotdeauna m-am simţit un pic mai bine când i-am auzit vocea tare, foarte tare, acoperind-o pe a mea. Mi-a fost mult mai simplu să interpretez decât să îmi ascult vocea subţirică, care nu aducea cu a ei.
Ai vreun cântec sau o experienţă pe care le preferi, lucrând toate aceste clipuri şi interpretări?
Am foarte multe favorite, dar în vârful topului sunt I Will Always Love You şi I Wanna Dance With Somebody. În plus, acelea au fost şi nişte zile în care m-am distrat de minune, pentru că am cântat cu o formaţie adevărată, iar publicul nu avea altă opţiune decât să mă aclame.
A fost minunat şi, din nou, am înţeles mai bine dependenţa pe care o creează sentimentul de a fi un muzician cu o voce capabilă să afecteze emoţional atât de mulţi oameni. Trebuie să fie ceva uimitor. Am tot respectul pentru muzicienii, mari şi mici, capabili să îşi captiveze auditoriul în felul acesta. De asta spun că zilele în care am interpretat au fost mai uşoare decât cele în care am jucat-o pe ea, întrucât am simţit multă bucurie văzându-mă capabilă să fiu entertaining pentru public.
Am văzut deja câteva producţii, cărţi şi seriale despre viaţa ei. Cum crezi că acest film contribuie la legacy-ul lui Whitney, cu ce vine în plus unic?
Dacă te gândeşti la câte picturi şi fotografii ale lui Marilyn Monroe s-au făcut, sau ale Reginei, fiecare este, de fapt, o versiune diferită al aceluiaşi subiect. Dar ea a fost deja imortalizată, şi ea însăşi a făcut asta. Ea va continua să trăiască, iar cei de-acum, artişti şi colaboratori din întreaga lume, nu o pot omagia decât în alte feluri. Eu cred că filmul este o celebrare, e vorba de a accesa ceea ce ne imaginăm noi că ar fi lumea ei interioară.
Totul se bazează pe presupuneri, fiindcă nimeni nu poate şti cum e să fii Whitney Houston, dar cred că e o explorare ce invită la un anumit nivel de empatie. Când mă gândesc că, mai degrabă, suntem înclinaţi să deificăm pe cineva atât de talentat ridicându-l sus pe un piedestal şi, astfel, amplificând aşteptările, căci presupunem că a cânta foarte bine sau a juca foarte bine aduce cu sine şi un comportament îngeresc în celalte aspecte ale vieţii, asta mi se pare, pur şi simplu, o abordare nerealistă. Cu toţii, suntem doar fiinţe umane.
Whitney Houston a fost o femeie extrem de talentată şi de frumoasă, pe dinăutru şi în exterior, dar era om, iar eu sunt convinsă că, şi dacă n-ar fi devenit cântăreaţă sau n-ar fi fost model, producătoare şi actriţă, tot ar fi fost valoroasă. Cred că e un mesaj pe care toţi trebuie să-l auzim: dincolo de ovaţii şi chestii de-astea, eşti om, şi asta e de-ajuns. Sper că acest film accesează ceva din vulnerabilitatea pe care ar trebui să o adaugăm, la loc, vieţii lui Whitney.
A trecut un deceniu de când am pierdut-o. După tot acest timp, ce reprezintă ea pentru tine?
Evident, când eram mai tânără, muzica ei se auzea în toată casa. Nu ştiam la vremea aceea că tot ea a produs şi Cinderella lui Rodgers şi Hammerstein, pe care l-am văzut pe când aveam 5 sau 6 ani – tata mi l-a înregistrat pe VCR – şi a fost una dintre primele dăţi când m-am îndrăgostit de musical-uri. A fost ăsta, dar şi Cats, şi Mulan, şi West Side Story, şi Grease, mă uitam la orice mă încuraja să devin performer, asta e parte din makeup-ul meu.
Am parcurs această călătorie, de la a fi un copil până la vârsta de 31 de ani şi încă iubesc asta şi încă vreau să spun poveşti şi încă vreau să îi fac pe oameni să se simtă bine, iar ea rămâne o parte din toate astea. Pentru mine, şansa de a o juca a fost închiderea unui cerc şi nu pot să sper decât că voi putea continua cu aceeaşi energie.
Whitney a fost un catalizator în diferite momente din viaţa mea, fără ca eu să realizez atunci pe deplin acest lucru şi, cu acest film, simt că am încă unul, ca să continui să spun poveşti, să continui să mă extind în felul în care pot crea o platformă pentru alţi oameni şi să continui să încerc să ofer, pe cât pot eu, cât mai multă bucurie şi emoţie lumii, mai ales în vremurile grele pe care le trăim.
Când vremurile sunt grele, poveştile reprezintă cel mai bun mod de a ne destinde pentru o clipă înainte de a ne întoarce la efortul de a repune lucrurile în ordine.
Intro & adaptare: IOAN BIG
Un răspuns
Minunata ființa, Naomi Ackie.Un suflet cald și bun pe care spiritul lui Whitney și l-a “ales” sa îi evidențieze întreaga ei ființa. Cred ca lucrurile care ni se întâmplă în viata nu sunt deloc intamplatoare, deci nici faptul ca Naomi a jucat în rolul lui Whitney Houston impecabil. Părerea mea.Sunt muzician la baza și rezonez cu tot ceea ce este frumos și creaza magie.Bravo ei!👏❤️