Numeroșii împătimiți ai muzicii își amintesc nostalgici de primul concert la care au mers vreodată, pe vremea când fie erau ținuți de mână pentru a nu se pierde, fie erau tipul de preadolescenți rebeli. Chiar dacă eu nu mai dețin acest moment zero, pot relata perfect primul concert după izolarea pandemică, când am dat fuguța la Sibiu, să îi vedem pe SUBCARPAȚI, din dor de unul dintre cele mai fine momente live care există pe meleagurile noastre, cu platane, instrumente tradiționale și voci cu povești multe.
Pentru cine nu trăiește totuși aceleași asocieri ca mine, spun că Subcarpați este grupul ce a reprezentat, recent, România la târgul de turism de la Londra și e trupa care a adus folclorul aproape de cele mai tinere generații, printr-un mix curat de muzică tradițional românească și hip-hop. Și dacă Folcloru-i oxigen pentru un popor astmatic, așa cum spune mantra lor, atunci toate colaborările cu voci autentice și toate atelierele de caval, care au dus la conturarea Centrului Cultural Subcarpați, nu au fost niciodată în zadar.
Dar cred că mai bine auziți unde, cum și de ce merge Subcarpați, de la MC BEAN (Alexe Marius Andrei) sau Taica Bean, cum e știut în brigadă, fondatorul și liantul tuturor proiectelor trupei.
Hai să o luăm un pic cu începutul. Din ce am înțeles, Subcarpați a plecat de fapt de la hip-hop.
Ai înțeles bine. Noi inițial am plecat total din background-ul de hip-hop. Încă din 2000, am avut o trupă, Apocalipss, n-am mișcat noi foarte multe atunci, dar era cea mai drăguță trupă funky-rap ca să zic așa, cum ne numeam noi. Dar concretizarea inițială…de fapt am și uitat povestea inițială. Știi, când vii din background-ul de hip-hop și te îndrăgostești de folclor, e egal Subcarpați, cam asta a fost, de fapt, inițierea și gândul primar. M-am îndrăgostit ușor, ușor de folclor.
Tot căutam motive pentru care să ne mândrim cu țara noastră și nu-mi venea să cred că doina era ținută așa pe ascuns, cum ar veni, de parcă nu era un motiv, mi se părea că lumea căuta în altă parte, nu unde trebuie. Îndrăgostit de folclor fiind, am încercat să cânt într-un cor de flăcăi, ceva, Liviu Vasilică, în zona aia. Dumnezeu să-l ierte! N-am găsit și apoi frustrarea mama necesității, m-a dus la soluția asta, de ce să nu pun mâna eu pe calculator, dacă tot fac instrumentale de atâția ani?
O dată. Și doi, de ce să nu încep să rup și cu vocea, că sunt MC? Am văzut că îmi iese un refren, pasiune să ai cum ar veni, și cred că a fost cel mai sincer și drăguț mod de a te îndrăgosti de folclorul românesc. Cam ăsta a fost gândul Subcarpați, două platane și un microfon, plus folclor, cu Limun, cu Power pe Vinil, cu Andri la început.
Deci, practic, a plecat de la clasica tehnică hip-hop de sampling.
Fix, fix! Când eși copil, ultima chestie la care te gândești e să te duci să samplezi din folclorul țării tale. Și evident că atunci a fost mare uimirea să vedem cât de bine se potrivește o linie de țambal pe beat-ul de rap. Pare povestea așa, exact ca seriosul ăla de New York ’95, am zis wow, nu-mi vine să cred! Dar până la urmă, și producătorii de hip-hop din New York și nu neapărat, care samplau tot cu corzi, tot cu string-uri lucrau. Dacă stai să te gândești, tot soiul de țambal, tot felul de instrumente, corzi, sitarul de exemplu. Și a fost foarte ușor să fac o paralelă între astea.
Știu că tu de loc ești din București, a fost pentru tine și un proces de autocunoaștere să descoperi folclorul?
Clar. Nu vin dintr-o lume muzicală, nu vin dintr-o lume folclorică, nu-s obișnuit cu tradițiile, nu am avut nici măcar un costum popular în casă, un costum de-al locului din Moldova sau din zona Bărăganului, nu am avut niciun instrument muzical, doar un radio. Dar ușor, ușor, exact cum descopereau oamenii care ascultau Subcarpați tradiții, așa descopeream și eu, odată cu ei, dansuri, descopeream pasiuni, legături, pasiuni legate de arta populară, de sculptatul în lemn, broderia. Da, cu siguranță mai mulți am avut un proces de autocunoaștere prin folclor, am început să devenim un pic mai mândri de noi.
Orice chestie care ne face să ne simțim bine, te face să te întorci la ea, și mai aflam un pic despre cât respect poartă folclorul nostru pe afară, mai aflam un pic ce premii luau trupe de dans prin ’90, mai aflam un pic despre Radu Haiducu’ cu Speranța Rădulescu, cum făceau turul lumii prin ’90, în timp ce noi dormeam pe noi, habar n-aveam, eventual poate și interziceam pe la ceva club cultural. Și foarte mulți oameni p-afară, de care habar n-aveam noi, că ei de pe vremea comuniștilor stau și promovează asta. Oricum era și circuitul ăla instituționalizat un pic, bomba așa cu țara, poporul, muncitorul.
Dar mai pe scurt, cu siguranță m-a făcut să citesc un pic mai mult despre mine, să am încredere mai multă în mine și în român, să se formeze un pic curajul ăsta de a schimba eticheta asta de român nu știu cum. Hai s-o schimbăm în român egal caval sau fluier sau mască folclorică! Și cumva, miza e foarte mare, pe lângă succesul muzical, și m-a făcut într-adevăr să-mi dau seama cine sunt eu, cine suntem noi, și asta și cu bune, și cu rele.
Crezi că putem să ajungem să ne cunoaștem cu adevărat dacă nu ne cunoaștem rădăcinile?
Nu, pentru că vei fi mereu manipulat de informații greșite și proaste. De exemplu, pe timpul comuniștilor, dacă îi lăsai pe ăia, mai aveau puțin și spuneau că noi am inventat oxigenul. Bine, să nu cădem nici în partea cealaltă, să nu știrbim din aportul unor români.
Dar în același timp, e foarte important, pentru că altfel te ia istoria la mișto și oamenii. Dacă îți cunoști istoria, îți cunoști și locul și nu te poate minți nimeni despre cât de slab ești, sau la polul opus, cât de tare, care e și mai rău, să fii pupat constant în ego, și să treacă anii și să nu stai pe nimic. Cultura poate fi elementul comun al națiunii de care avem nevoie, de multe ori.
Nu ai stăpânire de sine practic, ești foarte ușor influențabil.
Da, exact, devii o țintă ușoară pentru manipulare, pentru oameni care vor să facă din tine orice, pentru oameni care vor să folosească naționalismul sau comuniștii, care au deturnat într-adevăr mișcarea sinceră a țăranilor, a săracilor, a oamenilor care nu mai suportau presiunea, nu mai suportau să fie subjugați și iată că, au deturnat exact un exemplu de ce spuneam că poate fi folosită lipsa de cunoștințe ca să-ți fie deturnată toată energia sufletului.
Mă rog, am dat-o un pic în politică, dar e foarte important, să știi, aspectul ăsta, pe lângă evident, cel de mândrie, că ai pe ce să stai, că ai cu ce să te mândrești când ești în altă țară, zici uite, ascultă cavalu’ ăsta de la Grigore Leșe sau de la Călin. Și aia e mândria, oricum ai da-o, face parte din cultură și din identitatea națională adevărată. Poți să stai cu istoria, cu cartea în mână 10 ore și o piesă poate să spună o poveste mai bine decât acea carte, clar.
După 12 ani de activitate, cum se mai văd prejudecățile oamenilor legate de tot ce înseamnă muzică românească în general? De câțiva ani mi se pare că e în continuă ascensiune, auzim prin diferite locuri și muzică lăutărească, și jazz românesc, și folclor.
A luat-o, e bine, e sus. Asta e simptomatologia unui stil când se simte bine, începe să se ramifice, îl vezi peste tot, și în combinații jazz, luat în serios în instituții, în cursuri, băgat mai mult sau mai puțin într-o zonă didactică. A căzut prejudecata, mai sunt două-trei, dar sunt vizavi de orice stil muzical. Prejudecăți, noi o să începem să avem, vizavi de riscul de a uita cum să ne protejăm folclorul.
După ce descoperim noua culoare din sufletul nostru românesc, folclorul, important e să îl și înțelegem, să nu ne batem joc de el, mai pe scurt, să-l protejăm. Am înțeles, e normal să fie și publicitate, dar în același timp dacă e publicitate, îl găsești și la pol opus, în underground. E frumos că el inspiră, dar riscul… Cum e și muzica, hai ia o turcească și fă-o hit la radio, ia o grecească, dar un pic de grijă cu folclorul românesc, un pic de inimă, atâta tot.
Hai să nu ne luăm în serios, naționaliști, bomă atomică, ok, dar un pic de respect față de muzica care definește zona asta. Nu încerca să îi tragi încă o caroserie d-aia pop și spune gata, am făcut ceva nou. Asta e cumva ca un apel către studiourile unde se face strict muzică comercială la radio, un soi de rugăminte să aibă grijă de folclor și de muzica folclorică, nu e strict la fel ca orice muzică pe care au întâlnit-o în drum și prin studio.
Apropo de asta, spuneai și într-un alt interviu că sunteți mereu în căutarea combinației perfecte, pentru a nu strica sunetul autentic. Sunt foarte curioasă care e procesul creativ în momentul în care se face o piesă.
Poate dura o piesă o zi, 4 ore, cum a fost Rege pe deal, sau poate să dureze 10 ani, o piesă cum e Colind, cu surorile Osoianu. Procesul e total diferit. Chiar era o discuție la un moment dat cu piesa Rabdă inimă. A fost folosită la o emisiune și a fost furată, înscrisă la organele de înscriere, de copyright, UCMR, iTunes, au urcat-o pe platforme, și când am semnalat asta lumea a început să zică, bă dar, tu nu te-ai inspirat din folclor? Și apropo de modul de a extrage piese, zic băi, da, dar eu culeg și stau și 10 ani pe un proiect, pe o piesă, și în sine actul ăla este actul meu, arta mea.
Cum stau și pun un refren de la… că am ascultat Codrule, mărite domn, piesă exact cum am făcut-o eu, lipită din 3 piese, la altă trupă și am zis ah, așa am făcut și noi cum ar veni, nu? Dar e asta de 7 ani, este potrivită ca un puzzle drăguț. Ai 10 mii de forme și doar 3 se potrivesc, și le cauți, ca să nu strici, că altfel sună exact combinația de nou și vechi urâtă de care ne ferim.
Ca să mă întorc, s-au stat și 5 ani, și 7 ani, 10 ani, ca să sune corect, deci iată cum, de fapt, la noi, dacă nu avem virtuozitate muzicală, începem să compensăm cu altceva, cu structuri bune și de fapt cu răbdare, cu ureche, și cu frica asta de a nu strica folclorul.
El e foarte bun cum e, cumva este așa un fel de răsfăț al nostru să îl luăm, să îl refacem. Dacă tot îl refacem, avem responsabilitatea să nu stricăm, și de aici este și panica mea, în a sta așa și a bibili câte 7-8 ani la o piesă și d-aia mă și ,,oftic” când vine altcineva și ia piesa de-a gata și zice Bean dar, tu te-ai inspirat din folclor și zic da, așa este, dar ai trecut de un pas mare, care se numește cercetare, cules și îmbinare într-un final. Na, să nu mai zic suflet și consacrare, gândul inițial. Așa mi-o zic și mie, cât ne ține, bun, cât nu, la radio cu noi.
Ce este creativitatea pentru tine, o sclipire sau un proces, un mușchi ce trebuie antrenat?
Băi nu-i ca un mușchi, fiindcă eu m-am întors după o pauză de un an jumătate și am făcut, cred că, una dintre cele mai frumoase piese de la Subcarpați. Știu că în sport nu e așa, acolo nu ai cum să faci pauză și să te întorci să rupi, să ajungi pe primul loc, dar există scânteia asta. Se leagă cu ce am vorbit mai devreme, există scânteia care te lovește, cum m-a lovit de exmeplu Rege pe deal sau Pankăreală și am scris-o într-o zi. Curge de la sine odată ce ai conceptul în cap și înțelegi despre lumea pe care o descrii, scrii tu versurile.
E important să ai și experiență, să identifici momentul, să bați fierul cât e cald, să fii obișnuit să faci piese, cu procese lungi. E foarte important să ai și puțină experiență, să zici băi, ăsta e genul de piesă la care azi îi fac masterul, diseară o pun pe internet. Cum a fost Rege pe deal, dimineață m-am apucat, seara era urcată, sau Dă-i Foale, și acolo s-a lucrat repede. Dar în același timp pot recunoaște că, în momentul în care mă apuc de un album, intru într-o anumită formă, ca la sport, intru într-o formă și sunt așa, hai băieți, care mai aveți acuma versuri, că sunt proaspăt, simt că pot să fac.
Într-adevăr, este acest proces și această dualitate bine cunoscută de artiști, dar foarte puțini vor să vorbească despre ea, de frica sau blocajul artistic, rațional, creativ. Când vine primul val, e ca o piatră de gât, când ești în mare, în larg, și simți că te scufunzi, ajungi la fund, te proptești bine, ajungi iar la suprafață. Vorbesc foarte metaforic dar așa e, iarna de obicei se asociază cu asta, cu frigul, după vine primăvara și încep așa să vină păsărelele, parcă vine și speranța că ești muzician iar, că ești MC iar și începi iar să te miști, ca toamna să fii forjat, să spui hai, mai dați-mi două albume.
Sunt chestii ciclice, e bine să ai încredere în tine, să știi să te întorci, să lași sentimentele astea să curgă. Dar să nu le lași prea mult că, ochii care nu se văd se uită, dacă nu te vezi prea des cu actul în sine de a face muzică, anumite aptitudini se pierd.
Crezi că trebuie să fii și un povestitor bun ca să-ți iasă o piesă de calitate? Mi se pare că se îmbină cumva cele două lumi, că poveștile pot fi considerate și o trăsătură a hip-hop-ului.
Da, cu siguranță. Nu pot să spun că e poezie rapul, dar oricât n-ai vrea să fie așa, un MC, fără să știe, el patinează și folosește tot felul de tehnici. Piesele de care ne-am îndrăgotit cel mai tare când eram copii erau balade, „balade etnice”, vorbim în rap acum, unde aveai povestită viața unui om, unui om popular în cartier, ca să nu-i spun gangster. Pe partea cealaltă, ai balada conducătorilor, a boierilor, sau balada cântăreților, mă refer în folclor, în muzica lăutărească. E o paralelă drăguță, cel puțin pentru mine, care scriu în zona asta folclorică, tradițională, hip-hop.
Mi-a picat bine să văd o paralelă între folclor și hip-hop pe partea asta de text, mai ales că am descoperit că off the dome-ul sau battle MC-ul, cum se spune, e mult mai vechi decât crede lumea și a început din Anglia, dacă nu mă înșel. Pur și simplu erau punch-uri, dar nu erau beat-uri. Și la români chiar, trebuia să ții cum ar veni piept discuției când erai la șezătoare, luat în centru la mișto cum ar veni, dacă veneai din alt sat.
Trebuia să ai cuvintele la tine, dacă aveai și o fată în alt sat, păi te luau feciorii de acolo…trebuia să ai punch-urile la tine. Eu zic că lumea hip-hop-ului a livrat atâta poezie, încât a convins și cei mai adânci iubitori de poezie că hip-hop-ul necesită o doză mare de suflet. Vorbim aici de Vexxatu Vexx care le face și pe amândouă, e singurul MC pe care îl confunzi cu un poet. Trebuie să fiu umil când vorbesc de Vexxatu, clar. Orice poet și orice MC poate să spună da frate, cu el ne mândrim.
Să vorbim puțin și despre Centrul Cultural Subcarpați. Ce este, ce face și ce își dorește să ajungă?
A pornit de la ideea de a face totul sub aceeași umbrelă, același acoperiș. Ideea a venit din trecut, de la cursurile de caval, șezători, și cântări la țambal, după concert, în backstage, ca și cum aveam și o trupă de folclor autentic. Adică aveam multe elemente care gravitau în jurul nostru și erau libere cumva. Bine, când pornești la drum, visezi, Călin trebuia să fie director de creație, „șef de catedră”, dar nu e, începi să aberezi.
Dar ca să fii realist, să poți să realizezi ceva, trebuie să ieși din zona de visare, cu directorul de centru. Nu, pur și simplu ești tot tu, care pui mâna, scrii proiecte, tot tu care plătești chiriile alea, tot tu care trebuie să te gândești la un mod drăguț, până la urmă, de a ajunge folclorul la tineri și la oameni. Cam asta e Centrul Cultural Subcarpați.
Nu neapărat își propune să vină cu idei noi, care sunt menite să schimbe paradigma folclorică sau să ia să facă un melanj între nou și vechi și numai ăsta e conceptul, atât. Nu, pur și simplu suntem aici ca să dăm înapoi oamenilor și să dăm înapoi muzicii tradiționale, fiindcă noi mergem de 10-12 ani cu ea. Nu venim într-o zonă didactică să știm o structură, dar știm exact ce l-a făcut pe om să vină lână Subcarpați, respectiv un caval, un fluier, o șezătoare, să vină omu’ să spună două, trei cuvinte la un foc.
E interesant că aveți și reprezentații cu trupe care nu sunt în sfera folclorului românesc, cu Tumbe de exemplu, care cântă muzică cu rădăcini din folclorul aromânilor.
Da, pur și simplu, ăsta a fost mereu hobby-ul nostru. Evident stăm pe internet, ascultăm alte popoare, alte muzici, le samplăm. Cel mai tare bineînțeles că ne-am îndrăgostit de filonul ăsta etnic, și practic visul nostru s-a transformat în realitate, să ajungem să intrăm în contact cu folclorul altor țări, să vedem acolo cum se trage de-o coardă, cum se dansează, pe lângă, evident, scopul principl al centrului, de a promova folclorul românesc și de a-l aduce în mijlocul tinerilor.
Ne-am făcut și răsfățul ăsta de a face puțină cercetare prin jurul României și de ce nu, poate și mai departe, prin Europa. Am început cu ziua aromânilor, am sărbătorit-o împreună cu Tumbe, la Teatrul Recul, unde am văzut dans și muzică tradițional armenească, machedonească, cum se spune. Apoi am continuat cu lansarea Subcarpați, unde am prezentat proiectul din curte, Floare de Maidan, cu Ioana, cu Matei, cu Beni, cu Daniel, o combinație drăguță între oameni autentici din folclor și oameni autentici din Conservator.
Cred că e un echilibru bun, mai ales într-o trupă de genul ăla. A continuat apoi cu săptămâna armenească, la Guesthouse, unde am avut invitat pe Hayk Karoyi și Karin Folk Dance & Song Group, foarte tari, am avut o lecție de folclor și de dans, și de viață pur și simplu. Noi râdeam pe grupul de WhatsApp, pentru că ne-am ales cu reclamații, de sus, de la vecini. Pur și simplu așa puternice sunt zurnele alea și tobele, și cum dansau oamenii lângă noi, fete, băieți, nu e ca și cum faceți-mi loc ca să dansez, nu, s-au luat la horă în trei metri pătrați.
Și dansul destul de agresiv, la un moment dat simulau cum se îmbrâncesc, pocnesc umăr în umăr, ceva la modul ăsta, fantastic. La sfârșitul zilei ne uitam unii la alții și spuneam băi, nu cumva la asta visam acum 3 ani? Ah, ce tare! Apoi am sărbătorit Moldova, cu Trigon, ne-au cântat la Guesthouse. Aici clar, Republica Moldova e Republica Moldova. Trigon este o poveste în sine, vizavi de folclor, de jazz, de câtă muncă au băgat oamenii în spate, ce exemplu, care ne-au arătat cum să combini folclorul cu muzica modernă, fără să o strici.
Mi se pare mișto că avem acces și la ei, pentru că, cumva, și ei fac parte din România și vin cu o amprentă.
Da, ei spun asta, așa se consideră. Vezi tu, ei vorbesc românește, poate sunt unii care gândesc în rusește. Ei simt românește, se simt români, da, am zis bine, se simt români. Iată, poate dacă nu era folclorul, el poate a înclinat balanța unor moldoveni în a se identifica cu România. Poate dacă nu era chestia asta frumoasă, poate era mult mai ușor să se identifice cu domnu’ „Putin”, decât cu domnu’ „Băsescu”. Să te identifici cu prima sau a doua putere din lume versus… îți trebuie un sacrificiu. Glumim acum.
Cu ce se mai mândrește Centrul până acum?
Am mai avut cursuri de caval, un vis de-al nostru vechi, de acum 10 ani, la care tot am început, ca niște copii să țipăm: cavalul, instrument național, să promovăm. Recunosc, când am început, nu știam exact că el vine din Iran, dar cu siguranță știam că nu e românesc. Însă modul în care se cântă la el în România, este specific acestei zone. Doar la noi și la moldoveni, bulgarii au altă cântare la el, azerii, turcii. Strămoșul lui este ,,nea Ion iranian”. Cum am zis, am început acum 10 ani să îl promovăm și ușor, ușor, acum, sunt peste 400 de oameni în grupurile de pe WhatsApp.
S-a mărit mult fanbase-ul cavalului în ultimii 5-6 ani. Am început și cursurile de caval la Timișoara, culmea, de unde nici nu e nativ cavalul cum ar veni. S-a cântat mai mult în Moldova, în Oltenia la caval. De acolo am obținut bănuți ca să facem primele cursuri de caval, și cu ocazia asta îi mulțumesc Adei Lupu și Teatrului Național Timișoara. Foarte frumos episodul, excelent, ne-a inspirat să continuăm. Acum odată cu construirea centrului am terminat patru episoade, două de construit caval, două de învățat caval și a fost extraordinar.
Foarte emoționant, ultima zi de obicei stăm, ascultăm pe rând, ca la un examen, ce a învățat fiecare. E foarte satisfăcător. Noi am filmat bine totul, am documentat, ca să avem ce să arătăm la sponsori, că nu o să putem să dăm din banii noștri tot timpul. Ce s-a făcut toamna asta s-a făcut cu ce am stâns de pe vară. Lumea acum o să întrebe bine Bean, dar unde sunt banii de NFT-uri?
Astăzi suntem în 19, să se noteze că acum 2 zile a căzut FTX ăla, cine știe, știe despre ce e vorba. Vorbim de multe miliarde care s-au pierdut. Aici nu are legătură, din câte știu eu, cu moneda cu care am ,,jucat” noi, dar și ea în momentul ăsta este foarte, foarte jos, nu mai are nicio valoare față de cum era în februarie.
A început războiul, au început problemele și la revedere. D-aia, i-aș spune unui om care mă întreabă unde sunt banii de pe NFT-uri, că bă, îi țin acolo, că dacă începe să crească moneda, dacă îi scot repede pe toți acum, după o să mă oftic. Cine știe, poate în 2-3 ani o să se ridice și o să avem fonduri pentru și mai multe evenimente pentru centru, ar fi minunat. Bine, oricum banii se duc, ideea e să convingi oameni, instituții să te ajute, și nu neapărat cu banii.
Putere, oameni calumea care știu să producă, să gândească, oameni serioși, inteligenți. Sunt niște oameni drăguți pe acolo, ei trebuie cumva să ne ajute, banii sunt pe locul doi, poți să-i ai și să nu știi ce să faci cu ei. De curând am reprezentat România la târgul internațional de turism din Londra, WTM, și a fost foarte drăguț. Am cântat acolo, meșterul lucra la cavale, cânta la un moment dat la o frunzuliță și îți dai seama, pentru străini, pentru oameni care nu sunt obișnuiți, este spectaculos, să îți rupă o bucată din ambalajul tău, din ce mănânci tu acolo, și să îți cânte toată ziua la aia, perfect pe notă.
Dacă ar fi să luăm undergroundul ca mentalitate, și nu ca statut, voi ați fi cam în topul acestei lumi. Care a fost sau este cel mai greu lucru când ești artist independent? Mai exact când faci totul intern și nu ții de o casă de discuri.
Să văd oameni care mă trădează, doar fiindcă nu există un contract. Este partea cealaltă a tăișului. E minunat să n-ai contract, dar e și dureros când nu primești loialitate din partea unui om pe care l-ai ajutat încă de când era copil. Sau se întâmplă, chestii de genul ăsta, nedreptăți, și nu le poți acoperi cu un contract pur și simplu. Bine, eu știu, d-asta sunt făcute contractele, dar oricum îmi dau eu seama, n-aș putea să lucrez cu contracte, să dau înapoi. Asta e partea mai puțin pozitivă, în rest, de bine, se și știe, se și face.
Ce pregătește Subcarpați pe viitor?
Lucrăm la materiale noi. Avem 3 clipuri, pe Românul Nu Moare, o piesă din 2016, e munca unui fan și arată extraordinar de bine, lucrăm cu Hipno, cu GreenMind, ca pe vremuri, ca acum 5 ani. Pregătim un album nou, care se numește Valea Voltului. Îi dăm drumul încet, încet cu primele piese, Până Când Nu Pier și Lasă vinul și nu bea, ce n-ascultă gura mea. Lansăm și prima carte foto, primul fotograf nebun care a stat cu o trupă în România, un an după fundul lor și a pozat.
Îi vom face și o mini lansare. Lucrăm la Ioana puternic, am lucrat la Creative Camp pe albumul ei și o să fie prima înfățișare la următorul Electric Castle. Asta a fost de fapt miza camp-ului, să pregătim material de 40 de minute. Lucrăm puternic la live-ul ei și la piese, d-aia poate nu e foarte mult randament pe YouTube, mama lui, cu trenduri și view-uri, pentru că jumătate din energie ne-o dăm pe live cumva. Vrem să fim pregătiți, sunt mulți care au hituri și când ajung să cânte live, bate vântul.
Ce face un live bun?
Timp. Din păcate, oricât aș vrea să i-o dau unui tânăr acuma, să-i spun că poate să skip-uie pași, pași, pași, timpul e de fapt un înțelept bun. Poți apela la un producător, care a făcut pașii ăstia pentru tine deja și în doi ani poate să-ți aducă un concert, dar totuși vorbim de doi ani. În mai puțin, nu ai cum să formezi un concert care să rămână piatră de hotar ani de zile. Eu am văzut, într-un an îți ies două faze geniale, spontan, în timpul concertului.
Un concert bun e alcătuit cu cel puțin 40 de faze geniale, deci tu trebuie să stai la pescuit și să îți notezi, că dacă nu o faci și nu îți consolidezi momentul din ce în ce mai bine, brick by brick, la revedere, nicio șansă. Practic, trebuie să aștepți mulți ani, să stai cu capul pe hublou, la pescuit ca să zic așa, după momente forte bune, plus inspirații.
Trebuie să te uiți la multe concerte de afară și te miri ce stiluri, nu ții cont, și vezi soluții pentru diferite momente, despre asta e vorba de fapt. Și aici îți alegi tu, să identifici soluțiile, ca și cum ai citi un portativ, să citești un concert, și după să vezi ce elemente îți place să folosești, ca și cum folosești culorile, spre a picta un tablou.
Îți trebuie multă experiență, că momentele alea geniale de obicei le faci în cântare, nu la repetiții, cu presiunea aia, cu 20 de mii de ochi pe tine. D-aia sună Rolling Stones, după 40 de ani, perfect, fiindcă totul este perfect, este cântat de atât de multe ori și atât a experimentat momentele alea, încât au rămas ușor-ușor, gradual, doar alea perfecte. Cam asta e, plus, ce se întâmplă între piese e mai important de multe ori decât ce se întâmplă în timpul lor.
» Citește mai multe interviuri din capitolul MUZICĂ.
Interviu de ALINA BĂLAN
