VIDEODOME | “SALOME’S LAST DANCE” (1988, r: Ken Russell)
Reprezentând cel din urmă Biopic destinat cinematografelor, ‘ultimul dans’ al regretatului cineast britanic Ken Russell (Tommy, Mahler, Women in Love) pe terenul istoriilor de viaţă ale personalităţilor culturale celebre, “Salome’s Last Dance” este dedicat poetului şi dramaturgului Oscar Wilde, un admirator declarat al lui Percy Shelley şi a cărui iubire din copilărie a fost Florence Balcombe, viitoarea soţie a lui Bram Stoker, autorul lui “Dracula”.
Pentru iconoclastul regizor, Oscar Wilde a fost irezistibil ca simbol al egoismului suprem –
“arta înseamnă individualism iar individualismul reprezintă o forţă deranjantă şi distrugătoare”,
spunea el legat de eventuala valoare morală a artei -, icon narcisist, arogant şi autosuficient, promotor controversat al esteticii Decadente ale cărui opinii, principii, comportament şi chiar… talent – episodul acuzei de plagiat adresată de către Oxford Union la adresa culegerii sale de “Poeme” este relevant – au reprezentat permanent subiecte de dezbatere publică.
De ce Salomeea şi nu mult mai faimosul Dorian Gray (“Portretul lui Dorian Gray” fusese deja publicat în 1890)?
Dincolo de “mirosurile putrefacţiei morale şi spirituale” (“The Daily Chronicle”) şi de aluziile homosexuale potenţial tentante pentru Ken Russell, răspunsul e simplu: religia.
Crescut de mama irlandeză naţionalistă în spiritul Anglican, Oscar Wilde a cochetat mulţi ani cu ideea de a trece de la religia Protestantă la cea Catolică (s-a întâlnit pe această temă în 1877 inclusiv cu Papa Pius al IX-lea) fără a face însă paşi decisivi în această direcţie şi, fiind francmason de tânăr, a evitat să atace direct în scriiturile sale spaţiul sacru până la “Salome”, piesă concepută la Paris, scrisă în franceză în 1891, a cărei punere în scenă a fost interzisă în Anglia de către Lordul Cancelar în virtutea unui edict care nu permitea apariţia personajelor biblice pe o scenă de spectacol.
Mai ales că, inclusiv în zilele noastre, pentru credincioşi, prin dansul lasciv prestat în faţa tatălui vitreg Herod/Irod, având ca scop obţinerea capului lui Ioan Botezătorul, Salomeea continuă să întruchipeze esenţa pericolului seducţiei feminine, consemnată în scrierile din Noul Testament, vezi Marc şi Matei…
“Intrând, fiica Irodiadei a dansat şi a plăcut lui Irod şi comesenilor lui. Atunci, regele i-a zis fetei: ‘Cere-mi orice vrei şi îţi voi da’.”).
Scurtă paranteză: Sarah Bernhardt ar fi trebuit să aibă rolul principal în premiera absolută a piesei, anulată de la Londra (prima reprezentaţie oficială a avut loc în UK abia în 1931!).
Am alocat atât de mult text informaţiilor adiacente cinematografiei pentru că, deşi sunt un admirator al lui Ken Russell, sunt obligat să admit că “Salome’s Last Dance” nu trebuie pus în fruntea listei priorităţilor de vizionare a unui cinefil, fie şi numai datorită ermetismului. Practic, filmul este în mare parte neinteligibil pentru cei nefamiliarizaţi cu biografia lui Oscar Wilde sau cu sursa de inspiraţie a piesei sale, “Salomé”.
De exemplu, nu ştiu câţi vor realiza că desenele de pe cartea utilizată în genericul de început îi aparţin lui Aubrey Beardsley, ilustratorul influenţat de arta japoneză şi obsedat de erotism şi de grotesc, un pionier al Poster Art, care, realmente, au însoţit prima traducere în limba engleză a piesei, publicată în 1894.
Şi mai e o raţiune pentru sunt ezitant în o recomanda: “Salome’s Last Dance” se consumă narativ pe o durată scurtă, fiind practic o piesă de teatru într-un film şi, din păcate, aşa şi arată, ca un teatru TV relativ static în care Wilde zace cu un pahar de şampanie în mână într-un decor kitschos optzecist – scuze există, căci e totuşi un interior de bordel – holbându-se superior la montarea pregătită de personalul lăcaşului de perdiţie.
Să revenim însă la acele elemente care pot fi interesante pentru arheologii Pop culture.
Plot-ul poate fi definit într-o singură frază: Oscar Wilde şi discipolul/concubinul său, Lordul Alfred ‘Bosey’ Douglas, vin să celebreze Guy Fawkes Night în seara de 5 noiembrie 1892 într-un bordel de lux (“Don’t be tempted to worship the Golden Calf” – Viţelul de Aur biblic, Faust… apropo de referinţele deja inserate mai sus în text nu are sens să adaug ceva – îi spune scriitorul lui Bosey), iar Wilde este pus în faţa unei surprize pregătite de patron: punerea în scenă într-un cadru privat a piesei sale interzisă public.
“They say that the sex is the theatre of the poor… you’re not going to stage a beggar’s opera, are you?”, rezumă reacţia lui Oscar Wilde (Nickolas Grace, actor de teatru versatil, dar insuficient pus în valoare de acest rol) în aşteptarea dezvăluirii şi, totodată, una din obsesiile recurente inclusiv în creaţia cineastului.
Viziunea lui Russell asupra lui “Salome”, compusă ca o suită de tablouri contrastante vizual – majoritatea la limita grotescului, sau peste acesta, prin excesele voite bazate pe utilizarea fardurilor în straturi groase şi a eterogenităţii imagisticii scenografice şi vestimentare – este extrem de subversivă ca fundament pentru că transformă tragedia într-o… pastişă.
Pentru a justifica afirmaţia ce poate pare hazardată, voi încerca să inventariez câteva detalii din trei perspective lăsând cititorului libertatea să le asambleze ulterior. Prima se referă la cinismul atacului asupra textelor biblice (Oscar Wilde e complice involuntar în acest caz) prin tuşele parodice cu caracter nu neapărat ofensator – căci sunt în trena lui Mel Brooks – dar posibil catalogabile de purişti ca antisemite.
Argumente? Trioul care dezbate continuu, fără a trage vreo concluzie, în ceafa lui Irod (“The Jews, the’re always like that. They are discussing their religions.”, “The Jews are worshipping a God they can’t see… in fact they only worship things that they can’t see.”).
Mai mult, în ciuda conservării spiritului, britanicul denaturează conştient însăşi premisa: în “Moartea lui Ioan Botezătorul” (Mt 14, 1-12; Lc 9,7-9) se specifică clar că “Irodiada îl ura şi voia să-l omoare, dar nu putea” şi, drept urmare, ea este cea care o manipulează pe Salomeea pentru a primi pe tava de argint de la Irod capul profetului, însă în adaptarea liberă a piesei lui Wilde, Salomeea, pradă a unei pasiuni vinovate faţă de Ioan (monologul încheiat cu “I want to kiss your mouth”) poartă vina pentru sacrificarea acestuia în ciuda opoziţiei constante a… mamei.
Un al doilea aspect discutabil îl reprezintă erotismul omniprezent, explicit sau sugerat de context.
De la evidenta înclinaţie incestuoasă a lui Irod ce evoluează într-un nestăpânit comportament dionisiac libidinos la homosexualitatea lui Wilde, de la sexismul simbolic a succesiunii de tablouri (apariţia lui Ioan în cuşca metalică păzită de ‘amazoane’) până la finalul filmului (dansul cu penisurile la vedere în scena în care protagoniştii devin spectatori-jucători), “Salome’s Last Dance” dă deseori impresia de exagerat, chiar şi pentru cei obişnuiţi cu deraierile sau excesele lui Ken Russell.
În fine, o a treia subliniere de făcut este legată de…
estetica ce nu reuşeşte să devină Camp şi rămâne în cea mai mare parte, datorită insistenţei cineastului de a amplifica vizual decandenţa, în zona Kitsch-ului (anturajul ce trage din ţigări în jurul reprezentantului Romei, inevitabilele dansatoare orientale din buric, perdeluţa hawaiană de pe pelvisul Salomeei, ş.a.m.d.).
La acestea se adaugă prestaţiile inegale ale actorilor, mulţi dintre ei limitaţi chiar de roluri, cu o surpriză neplăcută (Glenda Jackson, sub-mediocră) şi cu una uriaş de frumoasă, deşi nefericită, întrucât avea să fie ultimul ei rol datorită problemelor grave de sănătate intervenite prematur: Imogen Millais-Scott, absolut memorabilă ca întrupare a unei umile servitoare bolnăvicioase şi subnutrite din bordel, Rose, transformate prin artă într-o Salomee-Lolită manipulatoare, ce luptă instinctiv atât împotriva unor prejudecăţi, cât şi a unui sistem ale cărui valori sunt pietrificate.
Rose se prezintă ca opusul reprezentărilor din picturile lui Tiţian sau Caravaggio: emană voluptate nu prin fizicul mai degrabă ascetic-androgin – “She looks like the reflection of a white rose in a silver mirror” -, cât prin modul în care îşi învăluie persuasiv victimele pasiunii (ex. asumarea posturii de spectator sadic la biciuirea lui Ioan pentru jigniri adresate ei direct) în voaluri iluzorii atractive visceral deopotrivă pentru Oscar Wilde-spectatorul şi pentru Irod-personajul de pe scenă.
https://www.youtube.com/watch?v=ZMO4Qi4AFhc
Dacă tot suntem aici, la plusuri putem marca şi sugestia simbolică legată de “Dansul celor şapte voaluri” făcut celebru de Richard Strauss în opera sa din 1905, cu menţiunea că OST-ul filmului lui Ken Russell nu are legătură cu aceasta (compoziţiile le aparţin lui Debussy, Grieg, Rimski-Korsakov şi Jacques Ibert, fiind interpretate de Orchestra Filarmonicii din Londra sub bagheta lui Richard Cooke).
O paranteză de final:
La cinci ani după “Salome’s Last Dance”, în 1993, Russell avea să pună în scenă la Bonn opera lui Strauss – în interpretarea Beethovenhalle Orchestra, dirijată de Dennis Russell Davies – cu o asemenea lipsă de priză la public, încât cineastul le-a arătat spectatorilor fundul său… la propriu, la finalul premierei.
Nimic ieşit din comun dacă ne amintim că fanii lui Richard Strauss, inclusiv urmaşii compozitorului, îl urau sincer pentru al său “Dance of the Seven Veils”, Docu-Biopicul lucrat pentru BBC în seria “Omnibus” din 1970, în care Ken Russell îl portretiza prin prisma poemului simfonic “Aşa grăit-a Zarathustra” şi a “Simfoniei Alpilor” ca pe un nazist pur-sânge. Dar asta este o cu totul altă poveste…
Text de IOAN BIG
