Așa e-n jazz. Termenul ”pasiune” se poate interpreta (și) prin “înclinație vie” sau ”patimă distrugătoare”.
Iar în unele cazuri, ambele variante. Pasiunea înseamnă să arzi pentru cineva sau pentru ceva. Între 1 și 4 septembrie a fost ediția a XIV-a a Green Hours JAZZ Fest. Program divers, entuziasm mult, bucurie.
Dedicată Franței, ziua de 2 septembrie părea a fi mai mult decât promițătoare.
În program: cvartetul lui Roberto Negro, Papier Ciseau, și adoratul duo Émile Parisien-Vincent Peirani. Atunci când organizezi evenimente outdoor îți asumi automat precaritatea condițiilor meteo și riscurile adiacente. Și, în orice caz… ”the show must go on”.
Cu foarte puțin timp înainte de începerea concertelor, s-au rupt norii. Grădina Green Hours era inundată. Muzicienii – cei care aterizaseră (altă problemă de discutat cu altă ocazie) – erau îngrijorați, publicul răbdător, iar organizatoarea devastată. Decizii radicale, cum ar fi schimbarea scenei – nu o dată, ci de două ori – au fost luate în mai puțin de trei ore.
Să negociezi cu echipa tehnică, să cablezi, să recablezi, să calculezi dacă pianul poate intra pe o ușă vizibil neabordabilă, să înjuri, să te rogi, să o iei de la capăt, să propui, să te cerți pentru ca, la final, duo-ul de saxofon și acordeon să cânte total acustic, iar Roberto Negro să accepte un pian electric.
Toate astea într-o sală minusculă și cu spectatorii la un metru de scenă. Pentru că, până la urmă, am decis împreună că muzica e mai importantă decât orice orgoliu, neînțelegere sau teamă.
Probabil au fost cele mai frumoase concerte din istoria festivalului.
Probabil că cei aflați în sală, zgribuliți, înghesuiți, dar fericiți, vor povesti mult timp de-acum încolo despre experiența de a fi la câțiva pași de mâinile lui Michele Rabbia, care scotea sunete sublime dintr-o pungă sau de picioarele goale – și imense – ale lui Vincent Peirani, bătând pe ritmul acordeonului.
O magie pură pe care n-am reușit să o înțeleg decât mai târziu, căci în acele momente, eu, organizatoarea evenimentului, am stat încordată în cadrul ușii și m-am abținut să nu plâng. Dar mi-am zis că ”așa e în tenis”. Iar după concert, când credeam că muzicienii sunt și ei încordați și că vom ajunge la reproșuri, mi-au dovedit că magia s-a simțit și înspre scenă, nu doar invers. Urmarea e că ne-am îmbrățișat, am râs și am petrecut. Așa e în jazz.
Asta dacă v-ați întrebat vreodată care sunt culisele vieții unui organizator de evenimente culturale care face totul cu pasiune, care pierde bani constant (mai ales din cauze naturale), dar în același timp e recunoscător pentru că are atât de multe de învățat din eforturile și trăirile celor din jur.
Așa e pasiunea.
Text de Rozana Mihalache
Foto: Victor Bartiș
