Meniu Zile și Nopți
Articole Zile si Nopti Icon Film Zile si Nopti 30/09/2022
Film

EXCLUSIV | Interviu cu regizorul THIERRY DE PERETTI: Anchetă despre anchetarea unui scandal de stat

Ioan Big De Ioan Big
Comentarii EXCLUSIV | Interviu cu regizorul THIERRY DE PERETTI: Anchetă despre anchetarea unui scandal de stat Share EXCLUSIV | Interviu cu regizorul THIERRY DE PERETTI: Anchetă despre anchetarea unui scandal de stat
Thierry-de-Peretti


EXCLUSIV | Interviu cu regizorul THIERRY DE PERETTI: Anchetă despre anchetarea unui scandal de stat

Sătul de modul îndoielnic în care sunt folosite informaţiile pe care le furnizează de ani buni mai marilor poliţiei franceze plătiţi de cetăţeni să combată traficul de droguri, un informator bine înfipt în mediul interlop internaţional decide să dea progresiv totul pe goarnă unui jurnalist de la Libération, iar ancheta acestuia duce la unul dintre cela mai răsunătoare scandaluri din politica de stat din Hexagon.

Aşa ar suna simplist descrierea plot-ului unuia dintre cele mai sobre şi nespectaculoase dar captivante ficţiuni cinematografice politice aduse la noi pe marile ecrane, Ancheta unui scandal de stat. Având ca bază de plecare o poveste reală (cartea biografică L’Infiltré), filmul regizat de Thierry de Peretti are ambiţia să ne prezinte ceva… aproape imposibil de prezentat în detaliu, dată fiind complexitatea subiectului: derapajele şi sincopele în funcţionarea administraţiei dintr-o democraţie din perspectiva liderilor responsabili de respectarea legii şi ordinii, pentru care fondul acestor concepte este departe de a fi imuabil.

Bogăţia de nuanţe e atât de mare în Ancheta cineastului corsican, încât savurarea acesteia pe diversele paliere (jocurile de putere guvernamentale, metodele de anchetă ale presei, opticile diferite ale justiţiei şi poliţiei ş.a.m.d.) solicită un maxim de atenţie şi interes din partea spectatorului amator de Thriller-uri politice super-alambicate.

Pentru a-l stoarce de informaţii (poate) utile vizionării, am purces la “anchetarea” preventivă a regizorului THIERRY DE PERETTI în grădina Institutului Francez din Bucureşti, înainte chiar de a afla ce rezultat a avut Ancheta lui, pe care o vom putem urmări în cinema din 30 septembrie.

Thierry de Peretti

Thierry, Ancheta unui scandal de stat este un film radical diferit de precedentele tale Les Apaches şi Une vie violente. Mai mult, e adaptarea unei cărţi biografice. Ce anume te-a făcut să rezonezi într-atat cu povestea, încât să îţi doreşti să o aduci în cinema?

Cartea nu m-a pasionat într-atât, ea mi-a fost propusă, şi este adevărat că este prima oară când fac un film, într-un fel, la comandă. N-a fost ideea mea. Mi s-a propus cartea, am citit-o şi am găsit-o interesantă, dar în niciun caz atât de interesantă încât să-mi consum trei ani din viaţă făcând un film din ea.

Abia întâlnirea cu Emmanuel Fansten şi Hubert Avoine [autorii cărţii L’Infiltré – n.r.] m-a făcut să mă decid, după ce am petrecut o după-amiază împreună stând de vorbă. Am căzut atunci pe gânduri şi am început să-mi notez unele observaţii ascultându-i cum dialoghează iar cartea am lăsat-o deoparte, fiindcă ceea ce mă interesa realmente erau cei doi bărbaţi foarte diferiţi unul de altul, care reuşiseră cu toate astea să scoată împreună o carte. Pentru mine, era vorba de portretizarea celor doi, de relaţia dintre ei, de tot proiectul lor, nivelul lor de expertiză asupra unui subiect complicat precum deriva luptei contra traficului de droguri şi obsesia lor pentru exactitate… ăsta-i deci subiectul care m-a interesat, din mai multe motive. În primul rând, pentru că formau un cuplu foarte ‘cinematografic’: nu erau asemănători ca vârstă, proveneau din spaţii diferite, nu împărtăşeau istorii politice sau culturale comune.

Pe de-o parte era un tânăr ziarist de 35-36 de ani, de la un cotidian francez de stânga, Libération, şi de cealaltă, acest personaj perturbator care aparţinea trecutului, pentru că Hubert – care a decedat între timp – avea pe atunci în jur de 60 de ani şi îşi dusese viaţa în medii ciudate, bizare, populate atât de narcotraficanţi sudamericani, cât şi de indivizi dubioşi conectaţi cu serviciile de poliţie franceze. Aveam deci două personaje foarte romaneşti şi, de asemenea, foarte contemporane, jurnalistul şi infiltratul – sau facilitatorul, cum i se mai spune -, care blurau graniţa între realitate şi ficţiune, iar asta mă interesa.

Şi-am fost de acord să fac filmul, cu condiţia să-mi pot petrece timp cu ei, să reuşesc să prind măcar ceva din discursul lor comun, de povestea pe care o construiesc în tandem, fiindcă, evident, fiecare îşi avea propria versiune asupra celor întâmplate… şi dacă aş fi putut şi să înregistrez câte ceva cu o oarecare valoare cinematografică, cu atât mai bine. Am avut senzaţia că pot să merg să explorez în profunzimea personalităţii lor şi, în acelaşi timp, să spun ceva despre lumea de azi… politic şi filosofic. Bineînţeles, păstrând subiectul principal, şi anume traficul de droguri.

Narațiunea e foarte complexă, bombardând cu informaţii şi explicând o mulțime de detalii. Auzim chiar şi bucăţi de confesiune înregistrate audio. Cum ai ales ce să arăţi şi ce nu din derularea anchetei? Cum a evoluat scrierea scenariului?

A fost un drum lung. Scenariul a continuat să fie scris în timpul filmărilor. Am scris în timpul filmărilor și am continuat să creez scene în timpul montajului. În timp ce editam, rescriam scene şi ne întorceam. Sunt scene care au fost filmate când filmul era deja pe trei sferturi montat.

Ideea era să avem ceva cât mai viu, cât mai organic posibil. Exista o continuă mișcare de du-te-vino între ceea ce scriam și întâlnirile mele. Procesul din final, de exemplu, s-a definitivat în timpul filmărilor. Principalele motoare ale scrierii, ale narațiunii, au fost două.

Cel dintâi, jurnalul meu personal, ţinut în timpul petrecut cu Hubert și cu Emmanuel, inclusiv cel în care am fost împreună în decursul filmărilor, când eu, neavând prea multa imaginație, mi-am notat sau am înregistrat totul, inclusiv detaliile de comportament. Este ca și cum te duci şi descrii o ficțiune foarte exact, cuvânt cu cuvânt, în conformitate cu realitatea, și o dai apoi actorilor. Așa că a fost, pe de-o parte, această consemnare pe care ei mi-au permis să o fac în timpul pe care l-am petrecut cu ei.

Mai este apoi și colecta pe care am făcut-o cu Jeanne Aptekman [co-scenarista] – cu care am scris materialele standard – de interviuri, procese verbale, documentaţie. Există mult material literar pe care l-am colectat şi care se regăsește și în film. Nu știu dacă e clar ce vreau să spun, dar există într-adevăr această documentație, precum și rezultatul timpului petrecut cu doi oameni care au devenit personaje.

Thierry de Peretti

În Ancheta unui scandal de stat surprinde lipsa violenței într-o poveste a cărui acţiune se consumă într-un mediu ultraviolent. Ne-am aştepta la presiuni brutale asupra martorilor şi jurnaliştilor…

Nu sunt şi tocmai asta îl face puternic. Este datoria mea, responsabilitatea mea, de a fi cât se poate de realist. Nu-mi place să spun acest lucru dar adevărul este acela că în ziua de azi, în Franța, dacă lucrezi ca jurnalist, nu ești Roberto Saviano [autorul cărţii Gomorrah, care trăieşte din 2006 sub protecţia poliţiei italiene datorită ameninţărilor cu moartea primite din partea clanului mafiot Casalesi – n.r.]. Nu există o Camorra care să tragă două gloanțe în capul unui jurnalist de la Libération, nu. Dacă vreți să dărâmați Republica Franceză, nu doar prin dezvăluirea scandalului se va întâmpla acest lucru, nu suntem, de exemplu, în Algeria, aceasta este realitatea. Deci poate că jurnalistul despre care vorbesc are fantezii că este Roberto Saviano și îşi inventează pericole sau are momente în care se simte presat, dar în realitate nu e vorba în principal de violență, ci de traficul de droguri şi de tipul de oamenii care sunt implicaţi.

Proiectul în sine e, pentru mine, mai mult politic, mai mult moralist. A fost o scenă de genul ăsta, în care jurnalistul avea impresia că este urmărit pentru a fi intimidat… nu, nu așa funcționează lucrurile, așa că am tăiat-o la montaj, chiar dacă, poate, în viața reală, Emmanuel a trăit experienţa. Amenințarea nu trebuie căutată acolo, ci ea este reprezentată de procesele de calomnie… aceasta e amenințarea.

E vorba că scrii ceva în presă și apare un judecător care îți spune că ești citat pentru defăimare, iar amenințarea pentru un jurnalist care iese cu astfel de cazuri este când sursa lui se dovedește a fi un mincinos. Dacă scrii în baza a ce-ţi spune cineva și acel cineva este un mincinos, vă riscați credibilitatea ca jurnalist. Ei bine, pe mine asta m-a interesat. Adică, nu suntem în Mexic, nu suntem în Narco, iar filmul nu tratează problema violenței exercitate de stat, ci a răului pe care încercăm să îl combatem prin îmbrățișarea lui. Se nasc de aici întrebări filosofice, dar care au mai tot mai mult relevanţă în zilele noastre.

Thierry de Peretti

În orice caz, pentru mine este foarte clar că ați cultivat în mod deliberat ambiguitatea și ați lăsat privitorul să îşi tragă propriile concluzii referitoare la profilul personajelor. Apropo de acestea, cât seamănă, de exemplu, personajul lui Roschdy Zem cu adevăratul Hubert Avoine?

Sunt foarte, foarte diferiţi. Fiind vorba de interpretare, avem de-a face cu o portretizare şi, inevitabil, cu o anume doză de imitație sau mimetism, dar cred că Roschdy Zem oferă o versiune proprie a lui Hubert, care, din păcate, a murit înainte de începerea filmărilor. Pe care le-am început plecând de la dialoguri cu Roschdy precum cel pe care îl avem noi doi acum, despre ce legătură are personajul Stéphane cu Hubert, cel din film dar şi din realitate. Mai mult, Emmanuel mi-a dat interviurile pe care le-a realizat pentru a scrie cartea, le-am transcris – cred că au fost, nu știu, 50 de ore -, am ales câteva și le-am dat actorilor.

Am lucrat cum se face în teatru, adică citind şi încercând să deducem personajele, deci nu imităndu-i pe cei adevărați sau purtându-le hainele… am încercat să deducem cine sunt oamenii – mai ales starea lor de spirit – prin intermediul poveștii, a modului în care s-au petrecut faptele și prin limbaj.

Prin limbaj, Roschdy Zem a înțeles foarte bine ce înseamnă să fii un transfug de clasă, cazul lui Hubert, care provine dintr-un mediu popular, sindicalist, muncitor, și care încearcă să se schimbe, să se reinventeze. Roschdy a înțeles foarte bine originea socială și culturală a lui Hubert, ce îl revoltă şi ce îl animă. Am lucrat mult pornind de la textul în sine pentru a deduce mecanismele interioare ale personajului și, de asemenea, proiectul lui Hubert, care este un proiect care se transformă pe parcurs, dintr-un proiect de răzbunare într-unul de reinventare ca personalitate mediatică. Și este interesant să ai un personaj non-liniar, care evoluează, așa cum suntem, de altfel, în viață.

Nu suntem aceiași oameni în toate momentele vieții noastre și asta mi s-a părut interesant de surprins, să lucrăm cu proiecțiile mentale ale spectatorului faţă de personaje și de ceea ce povestesc acestea.

Thierry-de-Peretti

Dincolo de relaţia între cele două personaje principale, filmul are însă un aer… aproape documentar, cu şedinţele de redacţie sau reconstituirea proceselor. Care au fost scenele cel mai dificil de realizat?

Scenele din redacția de la Libération au fost pregătite cu mult timp înainte cu actorii și actrițele. Practic, le-am “încredințat” ziarul, ceea ce înseamnă că au avut de recreat o redacție… printre ei nu există jurnaliști, toţi sunt actori. Eu doar le-am spus doar cine va fi redactorul-şef şi cine va fi editorialistul, dar i-am lăsat pe ei să îşi împartă apoi cine îşi va asuma partea politică sau cea socială în cadrul echipei. De anchete şi contra-anchete trebuiau să se ocupe jurnaliştii jucaţi de Pio Marmaï [Stephane] și Alexis Manenti. Aşa i-am împărțit, spunându-le că vreau un ziar, că am nevoie de ei pentru a crea un ziar, pentru că intenţionez să filmez de o manieră foarte performativă.

Au luat o ediție a Libération care corespundea mai mult sau mai puțin perioadei în care se petrece povestea, 16 martie 2016, de exemplu, iar în şedinţă au discutat numai subiecte dintre cele abordate atunci. E ca si cum le-ar fi scris ei înşişi, dar fără să știe. Așa că, în timp ce filmam, trebuia să deconstruiesc scena, ca și cum eu aș fi fost în postura de a o “vinde” editorilor redacţiei ca pe ceva care li s-a întâmplat cu adevărat.

Ca atare, am încercat să creăm un dispozitiv care să fie în același timp suficient de teatral și de performativ, pentru că am tras duble de câte… o oră în care, practic, ziarul este inventat. A fost interesant să văd ce legătură a avut acest stil de lucru cu interpretarea, cum a încercat un actor sau altul să redea cuvântul unui jurnalist angajat la un cotidian important. Deci, până la urmă, nu sunt sigur dacă filmul are vreo legătură cu documentarul, fiindca are mai mult de-a face cu reinterpretarea lucrurilor, într-adevăr, una foarte bine documentată. Dar poate că veridicitatea actorilor îl face să pară un documentar.

Pentru mine însă, e vorba de ficțiune peste tot, adică totul este compus. Cu excepţia scenelor din redacţie, majoritatea celorlalte sunt scrise la virgulă, inclusiv procesul, care este total repovestit, chiar dacă pleacă de la documentele pe care le-am avut la dispoziţie.

Thierry-de-Peretti

În paranteză fie spus, apropo de lucrul cu actorii, anul acesta se împlinesc 30 de ani de când ai debutat ca actor de film, dar ca regizor ai semnat primul lungmetraj abia în 2013, Apaches

Drumul spre cinema a trecut prin teatru, asta pentru că am făcut multă regie în teatrul public din Franța. Îmi doream însă mult să ajung să fac filme, pentru că intrasem destul de târziu în lumea teatrului, eu crescând în Corsica, unde nu exista niciun teatru, şi ajungând pentru prima dată la un spectacol de teatru abia când am ajuns la Paris, la 17 ani… deci eu am crescut cu filme. Nu zic, regia de teatru mi se potrivea, practica teatrală mi-a plăcut întotdeauna – raporturile cu actorii, munca pe text, lucrul pe scenă -, dar, din punct de vedere cultural, era ceva mai departe de mine decât cinema-ul.

Mi-am spus la un moment dat mie însumi că, dacă voi continua să regizez, vor trebui să fie filme, dar fără să am în minte un anume domeniu sau teritoriu. Am întâlnit un producător de film care văzuse câteva dintre spectacolele mele și mi-a sugerat să fac un prim pas. A spus să scriu un scurtmetraj, iar el îl va finanța [Le Jour de ma mort, 2005 – n.r.]. După aceea, oarecum natural, am hotărât că dacă voi ajunge să fac filme de lungmetraj, voi povesti lucrurile care se întâmplă în mediul în care m-am format.

Înainte de a fi regizor, ai fost tu însuţi actor, şi de teatru şi de film. Cum ţi-a influenţat asta comportamentul în faţa foştilor tăi colegi de breaslă la filmări?

Actrițele și actorii sunt primii mei colaboratori. Cu ei lucrez cel mai mult timp şi cel mai din greu, şi tot cu ei am dialogul cel mai direct. Cu toţii ştiu, cred, că eu împărtășesc în acele clipe ca regizor aceleași dificultăți ca şi ei, aceeași fragilitate, o înțeleg, dar, mai presus de toate, eu știu la rândul meu puterea actorilor și a actrițelor, şi ceea ce pot să le cer. Aş putea să le cer multe, dar nu le cer, pentru a nu-i manipula.

Mă interesează mai degrabă să reușesc să îi stimulez, să îi incit să creeze lucruri, cum a fost cazul de care vorbeam, redacţia ziarului Libération. Le spun că i-am adus împreună, convins fiind că sunt cei mai potriviți să o facă, dar că nu vreau decât să-i filmez… ei să facă ziarul, este responsabilitatea lor. Deci faptul că am fost şi eu unul dintre ei mă face să ştiu că, atunci când ești actor, vrei să fii provocat, să ai lucruri distractive de făcut, mai ales că eu, în calitate de actor, mă plictisesc foarte tare pe platourile de filmare.

Sunt foarte plictisit, recunosc, şi atunci încerc să creez un mediu care să ne permită să ne amuzăm. Asta înseamnă că oamenii cu care te vei regăsi pe platou, vei dori realmente să fii cu ei, să faci lucruri cu ei, să te distrezi. Încerc să creez ceva care să stimuleze imaginația actrițelor și actorilor. Cred că asta aduc eu ca actor devenit regizor.

Filmele tale precedente, Apaches şi Une vie violente, sunt ambele bazate pe conflicte naţionaliste din istoria modernă, cea a Corsicii natale. Şi în Ancheta unui scandal de stat apar trimiteri similare, aici la separatiştii basci, la ETA şi nu la FNLC. A contat prezenţa acestui element în scenariu când ai acceptat să faci filmul?

Bineînțeles, bineînțeles, a fost foarte important… asta a fost, pentru mine, poarta de intrare în acest proiect. Când am mers în Spania cu Hubert, acesta a început să-mi vorbească despre forțele de poliție paralele ce par a-şi găsi echivalenţe în mai multe state, fie că este vorba, de exemplu, de GAL în Spania sau de SAC în Franța [organizaţiile paramilitare Grupos Antiterroristas de Liberación, create de de oficiali guvernamentali spanioli în anii ’80, şi, respectiv, violenta asociaţie fondată în regimul gaullist Service d’action civique – n.r.].

A fost ca un fel de reflector aprins deodată asupra întregii situații, asupra acestei poveşti a banditismului contemporan cu ramificaţii în poliția franceză, ce nu poate fi înțeleasă dacă nu este legată de o istoria mai veche a crimei organizate. Şi aici vorbim despre violența statului, despre cum aparatul de stat, pentru a-și atinge scopurile, putea să zdrobească mișcările revoluționare. Din ceea ce vedem, este capabil de orice, inclusiv de a se folosi de poliții paralele, de asasini și de traficanții de droguri, pe care, în schimb, îi lasă să prospere. Iar lucrul la acest film m-a făcut să înțeleg lucrurile un pic mai bine.

Thierry-de-Peretti

O sintagmă inedită pe care ne-o propune filmul este cea de “diplomație a drogurilor”, ce deschide o nouă perspectivă asupra nivelului la care se fac afacerile în acest mediu…

Nu sunt un specialist în traficul din ziua de azi dar este un concept efectiv foarte interesant, ce are legătură cu poveștile poliției paralele, adică se deschid ‘coridoare’ de negociere subterane, oculte, iar cei cu care se negociază sunt răufăcători de cel mai mare calibru. Sigur, nu statul însuși este cel care își trimite Primul Ministru sau Ministrul de Interne să facă acest lucru, dar acest principiu al diplomației oculte există și pare a avea mult mai mult de-a face cu realitatea decât multe chestiunile legate de statul de drept, care rămân doar pure concepte teoretice.

În ceea ce privește problema luptei împotriva traficului în Europa de astăzi, mi se pare că aceasta, din perspectiva judiciară și polițienească, este caducă, nu funcționează așa cum a fost ea concepută. Există o asimetrie de mijloace între traficanți și poliție. Şi atunci, ce putem face? Să colectăm informaţii, inclusiv prin diplomație, ca să avem cunoştinţă cu cine avem de-a face și cum merge treaba. Asta e tot ce putem face.

Nu rezolvăm mare lucru doar încercând să-i prindem pe traficanți sau să le oprim rețelele, fiindcă, pentru moment, în Franța, prin doctrina oficială de luptă împotriva traficului de droguri, avem o abordare pur represivă, nepunându-se problema legalizării sau dezincriminării pe motiv de pierdere de voturi, intrucat, din punct de vedere electoral, aici nu e vorba de vânzător. Deşi, în realitate, asta ar fi tot, adică să considerăm drogurile ca o forță, așa cum sărăcia este o forță, așa cum foametea mondială este o forță, așa cum războiul este o forță… să le considerăm astfel și să vedem cum le tratăm din punct de vedere judiciar și polițienesc, dar și din punct de vedere politic și filosofic.

De ce iau atât de mulți oameni droguri? Care este natura traficului de droguri în prezent? De ce se droghează oamenii? Asta, într-adevăr, nu e foarte util politic, dar aplicarea conceptului de diplomație la traficul de droguri ne-ar permite să ascultăm şi să vedem lucrurile puțin mai diferit decât o facem în clipa de faţă. De aceea mi-a plăcut să realizez acest film, cu siguranță ne actualizează reprezentările și produce imagini mentale. Nu am nevoie să îl văd pe tipul cel rău negociind, nu… mi se spun sau mi se povestesc – ca în teatrul grec – lucruri din care, dintr-o dată, îmi dau seama că înțeleg lucruri pe care, până atunci, credeam că nu sunt atât de simplu de înțeles.

Thierry-de-Peretti-[6]

Ca spectator, pentru mine, conceptul de diplomație a reprezentat alternativa la violență, mutând conflictul la un cu totul alt nivel…

Desigur, aceasta este esenţa: crima organizată face actualmente uz rațional de violență. Coborând spre Marsilia, avem de-a face cu ceva care ţine mai degrabă de conflictele dintre bande, adică lupta pentru teritoriu, şi în această luptă trebuie să înțelegem de ce cannabisul este produsul care creează cele mai multe violențe.

Cei din presă şi politică tratează doar linia de sosire, ce se întâmplă în final, dar nu sunt niciodată suficient de oneşti pentru a spune întreaga poveste. De ce traficul de droguri, traficul de cannabis mai exact, generează în Franţa cele mai multe violențe?

Din cauza modului în care este consumat, întrucât consumatorul de iarbă merge acolo, în stradă. Sigur, dacă este orăşean, are bani și locuiește, de exemplu, în centrul Bucureștiului, își va suna dealerul pe telefonul mobil, dar majoritatea oamenilor nu vor face acest lucru, vor merge cu mașina la punctele de vânzare, în cartiere, vor sta la coadă… sunt ca un soi de supermarketuri în aer liber, iar acest lucru face toată diferența. Pentru că există doar un anumit număr de puncte de vânzare, nu poți să le ai în centrul orașului, trebuie să te duci în anumite locuri, sunt doar câteva, un număr limitat… deci războiul pentru controlul acestor puncte de vânzare este feroce, creează ultra-violență și oamenii se omoară între ei.

Totul este legat de modalitățile de consum, deoarece consumatorul de cocaină nu va cumpăra cocaină de pe stradă decât dacă este disperat… va veni dealerul său la el şi pe acest segment se creează, astfel, mai puțină violență. Dar consumatorul de cannabis se aprovizionează de obicei în stradă.

Iar violența în sine, la nivelul superior al narcotraficanților, se exercită într-un mod extrem de chirurgical și rațional. Nu știu cum e în Mexic – este o realitate diferită -, dar în Franța, ideea este de a folosi violența doar în ultimă instanță, așa că sunt mai puține crime. De aceea, diplomația este utilă.

Thierry-de-Peretti

Să închidem cercul. La începutul filmului, spectatorii sunt anunţaţi că scenariul este bazat pe fapte reale dar, în realitate, povestea este, în mare parte, imaginată. Unde se trasează granița dintre adevăr şi ficțiune?

Este un pic ironic acel carton cu anunţul, fiindcă am ţinut să-l utilizez inclusiv pentru faptul că majoritatea producţiilor difuzate pe platforme [de streaming] încep cu gogoaşa că sunt inspirate de o poveste reală, ceea ce mi se pare o încercare de a şantaja spectatorul. Mie, cel puţin, mi se pare niţel deprimant trendul ăsta.

Eu prefer să citesc articolul din care s-a inspirat filmul, decât să îl văd pe acela. Pe de altă parte, îmi place ideea de a anunţa de dinainte că filmul se inspiră liber(!) din realitate, pentru că sugerează atunci în mod foarte clar că are rădăcini în ce trăim, dar nu este întocmai realitatea. Şi, după câteva minute de vizionare, suntem în măsură să ne facem o idee, prin intermediul interpretării actorilor, despre raportul real al filmului cu realitatea, cât este adevăr şi cât fals în ce ni se propune.

Mie îmi place acest pact, acest manual de instrucțiuni ușor derutant al filmului, care îi face pe cei care îl privesc să îşi pună întrebări despre ce au în comun cu realitatea lucrurile care se întâmplă pe ecran. Ce este real și ce nu este real? Doar pentru că voi povesti despre lucruri care s-au întâmplat, nu înseamnă că sunt reale. Nu pentru că am de gând să expun nişte fapte înseamnă automat că ele sunt ori au fost şi reale. Realul reprezintă altceva, ceva care are de-a face atât cu realitatea adevărului, cât şi cu gradul de complexitate al lucrurilor. Iar această problemă a realității se află în centrul filmului.

Interviu de IOAN BIG

Foto: Independenţa Film

Galerie imagini

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

NEWSLETTER ZILE ȘI NOPȚI

Abonează-te la newsletter și fii la curent cu cele mai noi evenimente sau știri din Artă & Cultură, Film, Lifestyle, Muzică, Eat & Drink.

Caută