VIDEODOME | “KILLER JOE” (2011, r: William Friedkin)
Un excepţional cântec de lebădă a lui William ‘Hurricane Billy’ Friedkin, cel care, prin “Exorcistul“, “To Live and Die in L.A.” şi “Filiera franceză“, nu are cum să lipsească din absolut nicio enciclopedie sau dicţionar de film şi spun asta datorită faptului că, deşi e încă în viaţă, a împlinit 87 de ani şi mi se pare cu totul improbabil ca Friedkin să îşi propună să mai regizeze (şi-a făcut deja propriul bilanţ în cartea memorialistică “The Friedkin Connection” apărută în 2014).
Nu am pus aici, evident, la socoteală, “The Devil and Father Amorth” din 2017, pentru simplul motiv că nu e o ficţiune, ci un film documentar centrat pe interviul luat de către cineast exorcistului Vaticanului, părintele Amorth.
Savuroasa comedie neagră “Killer Joe” este o adaptare a piesei de teatru a lui Tracy Letts (precedentul lungmetraj al lui Friedkin, “Bug”, din 2006, a fost prima colaborare de acest gen dintre cei doi şi l-a avut în rolul principal pe Michael Shannon, membru a companiei de teatru Bang Bang Spontaneous Theatre, fondată de Letts la Chicago), construită pe relaţia stranie dintre Joe Cooper (Matthew McConaughey), un asasin profesionist care e în viaţa de zi cu zi poliţist şi cvartetul Smith, o familie texană mai puţin obişnuită (Ansel – Thomas Haden Church, tatăl sărac cu duhul dar nu complet tâmpit, Sharla – Gina Gershon, mama vitregă ce ţine casa cu banii câştigaţi ca ospătăriţă într-un birt dar secretoasă în privinţa unor aspecte a vieţii personale, Chris – Emile Hirsch, un tânăr provincial traficant de droguri a cărui vis a fost să aibă o fermă de iepuri, şi Dottie – Juno Temple, o copiliţă de doar 12 ani forţată de mizeria şi promiscuitatea din jur să se transforme prematur într-o combinaţie adolescentină de ingenuitate şi cinism sociopatic).
Înglodat în datorii către mafiotul local Digger (Marc Macaulay – “Monster”, serialul TV “Walker, Texas Ranger”), Chris are ideea de a îl contracta pe ‘Killer Joe’ ca să o ucidă pe mama sa naturală, o alcoolică înstrăinată de mulţi ani de el, urmând ca banii încasaţi din poliţa de asigurare de viaţă – a cărei unic beneficiar este Dottie – să fie împărţiţi în mod egal între membrii familiei Smith… după plata lui Joe. Care lucrează cu banii în avans, însă acceptă de această dată să facă o excepţie, cu condiţia să primească o garanţie: pe Dottie.
Prin tipologia excentrică a personajelor, dialogurile absurd-groteşti şi premisele sinistre derivate dintr-un context marcat de alienare, amoralitate şi sărăcie, filmul face parte din Southern Gothic, un sub-gen care în literatura americană a avut reprezentanţi remarcabili, de la William Faulkner şi Truman Capote la Cormac McCarthy şi Anne Rice (în cazul celei din urmă nu mă refer la celebrii săi vampiri ci la “The Feast of All Saints“, romanul său istoric publicat în 1979).
Actorii îşi interpretează rolurile memorabil:
Matthew McConaughey (al cărui evoluţie, continuată apoi cu “Mud” în 2012, prefigurează Oscarul primit ulterior, în 2014, pentru “Dallas Buyers Club”) este imperial ca gentleman psihopat (“Do you want me to wear your face?“), Juno Temple (“Sin City: A Dame to Kill For”, “Maleficent”) confirmă că reprezintă una din marile speranţe a cinematografiei cu ‘greutate’ prin modul plin de nuanţe în care construieşte amestecul de candoare şi duritate precoce (“De unde ştii că mama ta a încercat să te omoare?”… “Pentru că îmi aduc aminte“), talentul lui Hirsch (“Into the Wild”, “Milk”) l-a făcut pe însuşi Friedkin să îl compare cu… James Dean, iar cuplul Thomas Haden Church (“Sideways”, “Easy A”)-Gina Gershon (“Bound”, “Face/Off”) este, pur şi simplu, perfect.
Scena mea favorită? Blow-job-ul Sharlei cu un copan de la KFC în rulota familiei spre excitarea lui Joe, resemnarea lui Ansel şi indiferenţa lui Dottie.
Incontestabil însă, marele merit este a acestui cineast uriaş care te face să uiţi că la bază e vorba de o piesă de teatru prin modul în care se joacă cu mişcările camerei şi cromatica ce ajută definirea aurei fiecărui personaj sau situaţii şi, totodată, prin opţiunea inspirată de a refuza orice compromis, ducând filmul în zona Grindhouse ca brutalitate a fundamentului pe care personajele, deşi fiecare în parte demne de dispreţ, ajung, în ciuda sentimentului de disconfort creat spectatorului, să devină… simpatice.
KILLER JOE – Obligatoriu de văzut şi de avut în colecţie.
Text de IOAN BIG
