Când un film începe cu dizertaţia unei tinere ce pare foarte sigură pe ea, având ca subiect ‘the pauper press’ şi rolul presei radicale în cultura Pop(ulară) al secolului 18 – Edmund Burke o califica la acea vreme drept “cel mai important instrument a subminării moralei, religiei şi a societăţii omeneşti în ansamblul ei” – poţi bănui că nu vei avea de-a face cu un Rom-Com ordinar şi nici măcar cu un… ‘Com’. Căci, deşi “Like Crazy”, câştigătorul prestigiosului Premiu al Juriului la festivalul de la Sundance în 2011, este un Love-Story pus în scenă de Drake Doremus cu mult suflet şi cu o prospeţime remarcabilă (tinereşte, în trendul realismului ‘semi-documentar’, frust, intimist şi lipsit de brizbrizuri, dar fără a fi obositor sau a da aparenţa de amatoricesc), în schimb, nu are aproape nimic de-a face cu umorul sau… comicul. Nici măcar involuntar. Pentru că, pur şi simplu, nu îşi propune acest lucru.
Cu toate că degajă căldură emoţională pe întreaga durată a sa, “Like Crazy” nu se vrea a fi perceput doar ca un film consumist minor, uşurel, de văzut între două pauze de publicitate iar aspiraţia sa a fost certificată de multitudinea de recompense primite în diverse festivaluri (Hamptons, Sundance, Empire, Gotham, etc.), cele mai multe pentru interpretarea excepţională a celor doi protagonişti, Felicity Jones şi Anton Yelchin. Povestea pleacă de la ‘dragostea la prima vedere’ dintre studenta la jurnalism Anna (Jones, nominalizată în 2015 la Oscar, BAFTA şi Globul de Aur pentru rolul din “The Theory of Everything”) şi Jacob, cel pasionat de designul de mobilă (regretatul Yelchin, pe care, dincolo de “Star Trek”, vi-l amintiţi din adaptarea după Stephen King, “Hearts in Atlantis” sau Fantasy-Horror-ul “Odd Thomas”), care evoluează până la absolvirea facultăţii în Los Angeles într-o relaţie atât de frumoasă şi de solidă, fără urme de conflict sau de diminuare a implicării vreunuia dintre parteneri, încât, ca spectator, îţi pui legitima întrebare: ce surprize pot urma astfel încât să continue să te ţină în faţa ecranului? Ei bine, Anna este cetăţeancă britanică aflată în SUA cu viză de studii pe o perioadă determinată. Cu judecata afectată de vârful de efervescenţă pasională, exact în momentul ruperii definitive de adolescenţă şi intrare în etapa maturităţii cu responsabilităţile aferente, decide pripit să ignore ce scrie în paşaport şi să mai rămână două luni în L.A. alături de Jacob, în ultima lor vacanţă după terminarea studiilor: “I can’t go back [în UK – n.r.]. Then, we don’t have to be sad.”.
Urmarea e previzibilă: la prima tentativă de a se reîntoarce din Europa la iubitul său, nu i se permite intrarea în ţară, ba, mai mult, află că are interdicţie a mai vizita SUA pe termen nedefinit iar relaţia dintre cei doi îndrăgostiţi începe să fie erodată de distanţă şi de faptul că fiecare este obligat să îşi clădească un univers personal cotidian independent de celălalt: Jacob pune bazele unui atelier de design şi producţie de mobilier în serie mică ce evoluează cu succes, iar in viaţa privată se ataşează de colega sa care îl iubeşte cu devoţiune (Jennifer Lawrence… “Like Crazy” s-a lansat chiar înainte ca Lawrence să primească, neaşteptat, cea dintâi a sa nominalizare la Oscar pentru “Winter’s Bone”), în timp ce Anna, care se dovedeşte mult mai fragilă decât ne-am fi închipuit-o în debutul filmului, se mulţumeşte să subziste pe linia mediocrităţii (secretară de redacţie la o revistă, viaţă socială neinteresantă), sprijinită psihologic (în afară de conversaţiile cu prietenul său de peste Ocean) de părinţi care ajung până acolo încât să angajeze un avocat specializat în emigrări pentru a-i susţine cauza.
Chiar şi pe acest segment, povestea putea intra foarte repede în banal însă Doremus are inspiraţia ca pentru actul 3 să introducă gradual încă trei elemente care să amplifice tensiunea dramatică: certitudinea că Jacob nu s-ar acomoda niciodată în Anglia (după câteva zile petrecute aici, mărturiseşte timid şi rezervat: “… it doesn’t feel like I’m actually part of your life. I feel like I’m on vacation.”), rezervele pe care le are în aceste condiţii faţă de ideea de căsătorie cu Anna (singura soluţie ce ar putea aduce ridicarea embargoului) şi, cel mai important, faptul că, ajuns totuşi finalmente în acest punct, cuplul constată că nici acest pas nu reprezintă o rezolvare. Sigur că, în calitate de români cârcotaşi, am putea avea destule observaţii (ex. dacă voiau două luni împreună în perioada fără obligaţii profesionale, de ce nu s-a dus Jacob în Anglia doar pe perioada verii pentru a nu periclita situaţia Annei?… timpul mult prea îndelungat până la conştientizarea că salvarea relaţiei stă în măritiş) sau bâlbe simpatice remarcate uşor, favorita mea fiind cea din noaptea nunţii, din camera de hotel, formată din patru cadre: 1. intrarea în cameră – se distinge pe noptieră frapiera cu şampanie şi paharele aferente ei; 2. dialogul – ‘am uitat să comandăm pahare’ (nu sunt pahare deloc); 3. începutul dansului – Anna are în mână un pahar de whisky; 4. continuarea dansului prin cameră – Anna are un pahar de şampanie în mână, deci, prin urmare, de ce se tot plâng de criza de pahare?)… însă acestea nu afectează în profunzime calitatea poveştii şi a modului în care e pusă în scenă.
Trailer “Like Crazy”
“Like Crazy” merită a fi văzut chiar şi de cei care nu agreează dramele sentimentaloide. Notă de subsol: în 2013, cineastul a mai realizat un film, “Breathe In”, în care Felicity Jones interpretează tot rolul unei studente britanice dar nu e un sequel. Aici, tânăra se îndrăgosteşte de un profesor de muzică de liceu care i-ar putea fi tată (Guy Pearce – “The Rover”, “The Hurt Locker”), iar compoziţia dramatică este radical diferită. Cea mai recentă poveste de dragoste semnată de Drake Doremus care se înscrie pe linia lui “Like Crazy” rămâne “Endings, Beginnings” din 2019, cu Shailene Woodley, Jamie Dornan şi al nostru Sebastian Stan, al cărei premieră a fost la doar câteva zile după ce acesta îşi încheiase conturile pe marile ecrane în “Avengers: Endgame” cu Winter Soldier.
