Venom & Faith, al treilea LP lansat de grupul de Roots Rock american Larkin Poe a fost nominalizat în 2020 la Grammy pentru cel mai bun album de Blues contemporan.
În acelaşi an, două noi discuri, Self-Made Man (Billboard #1) şi Kindred Spirits, combo ce reflectă deopotrivă calităţile componistice (primul, o fuziune de Hard-Rock şi Blues, conţine exclusiv creaţii originale) şi performative (al doilea este o culegere eclectică de cover-uri după Elvis, Neil Young, Elton John, Lenny Kravitz ş.a.m.d., remarcabil reinterpretate) ale surorilor Rebecca şi Megan Lovell, fondatoarele trupei, au generat prin live streaming-ul încurajat de contextul pandemic un fenomen global, Larkin Poe câştigându-şi milioane de fani răspândiţi din India până-n Belize.
Originare din Georgia şi actualmente stabilite în Nashville, fetele Lovell au în spate însă o carieră mult mai lungă, ele debutând alături de sora lor mai în vârstă Jessica în spaţiul muzical Bluegrass/Americana încă din 2005, sub numele Lovell Sisters, la care aveau să renunţe în 2010, odată cu abandonul Jessicăi, în favoarea celui al stră-stră-străbunicului lor, Larkin Husky Poe, o legendă a Războiului de Secesiune şi văr al celebrului scriitor Edgar Allan Poe.
Prin noul lor album, Blood Harmony (2022), Rebecca (voce, chitară, clape) şi Megan (chitară lap steel/rezonator, voce armonie), deseori supranumite “surorile fraţilor Allman”, confirmă că reprezintă o forţă creativă esenţială pentru modernizarea deopotrivă a Blues-ului şi Southern Rock-ului, şi au demonstrat-o pe viu şi în faţa publicului de la noi, pe scena Open Air Blues Festival Brezoi din vara aceasta.
A fost o încântare să descoperim cu acest prilej că surorile Lovell se completează impecabil şi într-un dialog… fără note.
Fiecare album al vostru pare să aibă o temă dominantă. Cel cu care aţi debutat, Kin, din 2014, de exemplu, era centrat pe ‘heritage’. Despre ce e Blood Harmony?
Rebecca Lovell: Liric, piesele de pe albumul Blood Harmony vorbesc despre importanţa familiei, dar şi despre acceptarea de sine, despre puterea pe care o putem găsi în noi înşine şi, mai ales, despre tăria de a ne accepta aşa cum suntem.
Unele titluri de pe noul vostru disc, Blood Harmony, trimit în mod simpatic către “clasice” ale muzicii americane. V-aţi conceput piesele ca tributuri sau ele se constituie într-un manifest personal?
R.L.: Este ca la aruncatul zarurilor… depinde foarte mult de starea de spirit pe care o ai atunci când asculţi aceste piese, de puterea pe care o manifestă simţul umorului în mintea ta în acele momente. Bad Spell, de exemplu, este, într-un fel, un răspuns la celebrul I Put a Spell on You al lui Screamin’ Jay Hawkins, iar Georgia Off My Mind este un omagiu evident adus piesei celebre a lui Ray Charles, Georgia On My Mind… dar asta pentru că noi am crescut în Georgia şi când ne-am mutat în Tennessee am vrut să scriu o piesă despre călătoria noastră, dar am vrut să fie într-o notă ghiduşă, cu umor, aşa.
Aţi găsit inspiraţie pentru Blood Harmony în cartea lui Ruth Ozeki, A Tale for the Time Being. Din multitudinea de teme cu care jonglează această poveste, ce anume v-a atras mai mult?
R.L.: Cartea lui Ruth Ozeki este despre trecerea timpului şi pentru noi e o carte specială fiindcă am citit-o în acelaşi timp cu mama noastră, iar conexiunea pe care a creat-o această carte între noi trei a fost una cu totul aparte şi ne-a oferit inspiraţia pentru piesa Blood Harmony. Pe care am compus-o deci gândindu-ne la mama, care ne-a fost alături mereu, ea fiind cea care ne-a făcut cunoştinţă cu muzica… ea era cea care mereu cânta la pian iar noi o ascultam şi tot ea a fost cea care ne-a încurajat să luăm lecţii de muzică clasică.
În carte, personajul Yasutani se defineşte ca “a little wave person, floating about on the stormy see of life”. Cum vă vedeţi… pe voi înşivă?
Megan Lovell: Cred că, în viaţă, cu totii suntem conduşi eminamente de noroc. Sunt extrem de puţine lucruri în viaţă pentru care noi înşine putem spune că suntem cu adevărat responsabili. Ne străduim să facem totul pe cât putem de bine, ne implicăm, punem suflet, suntem prezenţi, ne exprimăm voinţa, dar cred că, măcar din când în când, mai trebuie să ne şi lăsăm purtaţi de curentul realităţii fără să opunem o mare rezistenţă, ca să ne putem găsi locul în această lume.
R.L.: Eu mă văd pe mine însămi asemenea unui marinar… am o barcă, nu pot controla apele, valurile, dar cu siguranţă ştiu precis ce pânze trebuie să ridic şi ce pânze să cobor ca să navighez încotro îmi doresc.
M.L.: Bine spus! Amin!
Cu un strămoş ca E.A. Poe, faptul că vă inspiraţi din cărţi pentru a crea muzică nu pare ceva nefiresc. Cum vă raportaţi însă, în general, la literatură?
M.L.: Citim mereu, în fiecare zi, o carte sau chiar mai multe în paralel şi, uneori, ascultăm audio-book-uri, deci da, cititul e o componentă extrem de plăcută a vieţii noastre cotidiene.
R.L.: Suntem amandouă obsedate de cărţi de când eram mici. Am fost educate acasă de la o vârstă fragedă, deci lectura a reprezentat o parte extrem de importantă a educaţiei noastre. Printre lucrurile care mi-au plăcut cel mai mult la felul în care ne-au crescut părinţii noştri este faptul că, pentru noi, nu a existat vreo carte interzisă în biblioteca familiei. Am fost cititoare avide, amândouă, şi ne-am căutat mereu inspiraţia într-o mulţime de cărţi având autori foarte diferiţi ca fel de a scrie.
Iertati-mi ignoranţa dar nu am auzit decât de câţiva scriitori din Georgia voastră natală, Margaret Mitchell, desigur, apoi Erskine Caldwell, Trisha Yearwood, şi cam atât. Poate îmi spuneti voi alţii…
R.L.: Îmi plac foarte mult scriitorii din Sudul Statelor Unite… Truman Capote e unul dintre favoriţii mei, dar cred că e din Alabama. Dar din Georgia? Nu ştiu prea mulţi autori din Georgia… trebuie să cercetăm puţin.
M.L.: Ar fi Sam Cook, cred, ar mai fi şi alte nume care s-ar putea să fie de autori din Georgia, dar nu sunt sigură ca aşa e. Trebuie să revenim neapărat asupra acestui subiect.
Numele trupei, Larkin Poe, are în el deopotrivă referinţe literare şi istorice, cu rădăcini în propria familie…
R.L.: Noi am cântat de când ne ştim, de mici copile, iar când am pus bazele acestei formaţii am vrut să îi dăm un nume care să însemne ceva pentru familia noastră. Am cercetat arborele nostru genealogic şi am descoperit că stră-stră-stră-străbunicul nostru se numea Larkin Poe. Ne-a plăcut numele foarte mult şi am considerat că ar fi un omagiu adus istoriei familiei noastre.
Istoria reprezintă o raportare la timp, la trecerea acestuia… privind în urmă la cei 10 ani de când faceţi muzică, care este valoarea timpului în vieţile voastre?
R.L.: Ooh, ce întrebare frumoasă! Cred că ultimii trei-patru ani, mai ales cei cu pandemia, au fost ani de răscruce pentru noi, nu doar ca artiste şi compozitoare, ci şi ca oameni. A trebuit să ne examinăm vieţile şi să ne redefinim ordinea priorităţilor, să reevaluam ce este cu adevărat “cel mai important” pentru fiecare dintre noi, a trebuit să ne analizăm în profunzime şi să ne împăcăm cu noi înşine, dar, în acelaşi timp, ne-am deschis către noi înşine şi către public din ce în ce mai mult.
Cu fiecare zi care a trecut, am dat voie tot mai mult ca esenţa a cine suntem ca persoane să se manifeste întreţesut în cântecele noastre, în modul în care cântăm şi ne comportăm ca trupă… am adus esenţa cu noi pe scenă. Cred că am crescut foarte mult în aceşti ultimi ani, relaţia noastră ca surori se schimbă continuu, devine mai adâncă, creşte, evoluează, iar asta e la rândul ei o măsură a modului în care judecăm trecerea timpului.
Pentru că ne ştim de când ne-am născut, iar faptul că suntem una lângă cealaltă şi am avut posiblitatea să creştem, să ne maturizăm împreună şi să împărtăşim atât de multe, că am călătorit atât de mult şi că am înregistrat atâtea discuri până în clipa de faţă, toate astea fac ca legătura noastră să fie foarte specială. A fi împreună este pentru fiecare dintre noi un mod minunat de a ne petrece timpul.
Să vorbim despre modul în care vă compuneţi muzica. Stubborn Love a fost primul cântec scris de voi. Când aţi început să credeţi cu-adevărat că puteţi fi mult mai mult decât interprete foarte bune?
M.L.: Vezi tu, noi am crescut cu muzica clasică, învăţând să citim notele de pe portativ, şi apoi am trecut la Bluegrass, dobândind astfel experienţă şi în muzica tradiţională, şi abia în adolescenţă am descoperit că putem să ne scriem singure cântecele. Fără discuţie, Rebecca a fost prima care a început să compună…
R.L.: Pentru mine, Kelly Joe Phelps [cantautorul decedat pe 31 mai 2022 la vârsta de 62 de ani, al cărui muzică se defineşte printr-un mix de Jazz şi Delta Blues – n.r.] a reprezentat o influenţă şi o sursă de inspiraţie importantă la începutul carierei mele de compozitoare.
Aveam 15 sau 16 ani când am cântat amândouă cu Kelly Joe Phelps într-un show, iar felul liniştit şi seren în care el spunea poveşti din propria-i viaţă prin cântece, naraţiuni izvorâte direct din experienţele sale, a fost ceva extraordinar, extrem de inspiraţional, şi cred că de-abia pe la 17 sau 18 ani am compus un cântec pe care l-am interpretat în faţa publicului de care să fiu mândră, dar asta după mai multe încercări… pentru că a compune piese seamănă cu a face fotografii, faci 15 poze din care doar una se dovedeşte a fi bună, acea poză cu care publicul să rezoneze în privinţa adevărului ei.
La fel e şi în muzică, scrii şi scrii şi iar mai scrii, compui cântec după cântec, dintre care multe proaste, ca să ajungi să îţi dai seama cum să creezi unul bun. Sigur, asta dacă nu eşti vreun Tom Petty sau Tom Waits şi nu “sângerezi” prin toţi porii cântece incredibil de frumoase încă de când ai apărut pe această lume.
Nu a fost asta şi o formă de rebeliune împotriva formelor structurate de muzică clasică pe care le-aţi studiat în copilărie?
R.L.: Ba da, exact! Cred că eu aveam 13 ani şi Megan 14 când am fost prima oară la un festival de Bluegrass. Am văzut acolo, pe scenă, muzicienii cum improvizau şi creau muzică pe loc.
A fost fantastic, năucitor… am realizat din acele momente că asta ne dorim să facem şi noi, că nu mai vroiam să interpretăm muzică clasică, ci să improvizăm, să cântăm liber, să fim spontane în muzica noastră.
În sensul ăsta, în afara lui T-Bone Burnett, un exemplu evident datorită girului pe care vi l-a dat încă din 2014, puteţi să mai indicaţi muzicieni esentiali pentru evoluţia voastră artistică?
R.L.: Un artist care ne-a influenţat enorm încă de la bun inceput a fost Elvis Costello, alături de care am cântat de când aveam 17 ani. A fost senzaţional, el ne-a arătat la nivel de nuanţă ce înseamnă să fii un mare performer şi ce înseamnă să cunoşti muzica în profunzime. A avut cu certitudine o influenţă uriaşă asupra noastră…
M.L.: Absolut! De asemenea, i-aş menţiona pe Keith Urban şi pe Bob Seger, doi artişti foarte diferiţi, dar care, ambii, ne-au oferit oportunitatea de a cânta pe o multitudine de scene mari. Keith Urban ne-a invitat să cântăm cu el în turneul lui din SUA şi Canada, iar Bob Seger ne-a invitat să cântăm în deschiderea concertelor lui din SUA în 2018.
Încrederea pe care ne-au arătat-o ei doi, faptul că ne-au luat cu ei în turnee, asta ne-a transmis un mare plus de încredere în noi înşine, dar ne-au şi obligat să fim la înăltimea aşteptărilor lor şi a publicului lor.
Expunerea şi notorietatea pe care le-o datorati explică şi invitaţia de a performa în 2014 la Glastonbury?
R.L.: Cred că ne-au susţinut, aşa este, dar, pe de altă parte, noi am cântat mult în UK, am fost acolo într-o mulţime de turnee regionale timp de 10-12 ani. Anglia este una dintre cele mai importante pieţe ale noastre din întreaga lume.
Deci, într-un fel, aşa a fost, am fost sprijinite de mulţi oameni şi artişti importanţi de felul celor pe care i-am amintit, însă noi eram deja în faza în care aveam şi numeroşi prieteni în Anglia, iar pentru noi a fost realmente o onoare să cântăm pentru publicul de la Glastonbury.
În general, ce fel de experienţă vă propuneţi să oferiţi celor care vă privesc şi vă ascultă live?
R.L.: Pentru noi muzica reprezintă o modalitate personală de a ne conecta cu oamenii. Cele mai bune spectacole sunt acelea în care cântăm împreună cu spectatorii din sală şi simţim legătura care se formează între noi şi public, dar şi direct, între oamenii din sală.
Deci asta ne dorim noi să fie concertele noastre, pentru că eu sunt convinsă că legăturile între oameni ne aduc mari bucurii, iar muzica e o limba universală pe care cu toţii o vorbim fluent.
Dincolo de surorile Lovell, cine compune trupa Larkin Poe?
M.L.: Kevin McGowan la percuţie şi Tarka Layman la chitară bass. Cântăm cu aceşti doi domni de peste şase ani şi suntem foarte norocoase că ei sunt alături de noi pe scenă.
Interviu de IOAN BIG
- Foto: Bogdan Popa – Larkin Poe@Open Air Blues Festival Brezoi 2022
- Foto header: Larkin Poe FB
