O producţie cu un titlu explicit, foarte costisitoare pentru un DTV (a necesitat o investiţie de peste 20 de milioane de dolari), asumată de ambiţiosul tandem de producători Randal Emmett-George Furla (“Rambo”, “Bad Lieutenant: Port of Call New Orleans”, “End of Watch”, “2 Guns” şi “Lone Survivor”), care nu poate fi trecută cu vederea datorită, în primul rând, distribuţiei. Mai ales că cei doi sunt experţi a reşapa în spaţiul peliculelor de serie B, spre beneficiul tuturor, nume odinioară sonore (ex: Bruce Willis, ce apare doar câteva minute, este puternic marketat pe afiş pe trei dintre filmele lor din perioada “Heist”: “Fire with Fire”-2012, The Prince”-2015 şi “Vice”-2015). Ca să nu reinventez roata, voi apela la definiţia succintă dar extrem de potrivită dată de un critic de film american: “Heist” este o combinaţie bizară între “John Q”, “Casino” şi “Speed”.
Vaughn, un crupier, vechi şi credincios amploaiat (Jeffrey Dean Morgan – “The Losers”, “The Salvation”), are fetiţa bolnavă de cancer, nu mai este în măsură să achite notele de plată (premisă amintind de “John Q” al lui Nick Cassavetes, din 2002, cu Denzel Washington luând ostatici în spital pentru a determina medicii să îi facă transplantul de inimă fiului său în condiţiile în care asigurările nu acoperă costurile) şi acceptă să fie implicat în complicitate cu un nou angajat (Dave Bautista – “Guardians of the Galaxy”, James Bond’s “Spectre”) într-un jaf la locul de muncă, cazinoul patronat de respectatul şi temutul Pope (Robert De Niro… referinţa la “Casino” al lui Martin Scorsese nu cred că mai trebuie detaliată) dar, datorită dezertării şoferului panicat, se vede nevoit să deturneze un autobuz (condus de D.B. Sweeney – “Memphis Belle”, “Taken 2”) şi să utilizeze pasagerii deveniţi ostatici ca monedă de schimb pentru propria viaţă şi eventuala libertate.
În esenţă, cea mai mare parte a acţiunii se construieşte în jurul autobuzului pus în mişcare spre un mic aeroport din Texas, ce este urmărit atât de poliţie – unii buni, precum Gina Carano (“Mandalorian”, “Haywire”, “Fast & Furious 6”), iar altii corupţi, de felul personajului lui Mark-Paul Gosselaar (mai cunoscut din serialele “NYPD Blue” şi “CSI”) -, cât şi de oamenii lui Pope (conduşi de Morris Chestnut – “The Call”, “Kick-Ass 2”). Ce poate fi mai “Speed” de atât? Teoretic, nimic. Practic, din păcate, multe.
Din dorinţa şi ambiţia de a crea o nouă sub-specie, Heist-Movie-ul emoţional, realizatorii au născut un hibrid îndoielnic, nici suficient de dramatic, dar nici atât de captivant ca Actioner, al cărui complexitate conceptuală imaginată iniţial nu este susţinută de punerea în scenă. Personajele sunt conturate anemic şi expediate rapid (şi aici nici măcar nu mă refer la ignorarea abilităţilor fizice care i-au făcut vedete MMA pe Bautista şi Carano), găurile din scenariu devin gradual deranjante (de exemplu, lipsa de indicii legată de dependenţa de droguri a şoferului sau a trecutului presupus militar a lui Vaughn, absenţa logicii organizaţionale referitoare la modul în care Gosselaar preia controlul asupra forţei operative sau absurditatea deciziei de a lua cu asalt autobuzul cu ignorarea conştientă a obligativităţii preocupării pentru soarta ostaticilor), muzica este, în cea mai mare parte, neadecvată (deseori, pe autostradă, avem senzaţia că vedem scene din “Cannonball Run” sau “The Blues Brothers”), iar filmările, Doamne!, sunt realmente o varză din punct de vedere al pusului luminii, unghiurilor de cadrare şi mişcărilor de cameră… parcă ar fi subiect de licenţă pentru un student la o facultate privată înfiinţată ilegal.
În niciun caz tânărul britanic Scott Mann nu se arată a fi un Jan de Bont. N-ar fi rău nici aşa, dar, totuşi, să îi dai pe mână o producţie de 20 de milioane de dolari? Să fim însă pozitivi. Dincolo de o acţiune (dusă, bine-rău, până la capăt) coerentă şi cu suficiente întorsături de situaţie (fie acestea şi ilogice) încât să nu devină monotonă, “Heist” merită văzut fie şi exclusiv datorită prestaţiilor lui Morgan şi De Niro, primul, un actor îngrozitor de subevaluat în opinia mea, ce livrează un personaj la antipozi faţă de spiritul ludic al Comediantului din “Watchmen”, subversivul film al lui Zack Snyder sau de cinismul brutal al lui Clay din “The Losers” (în ciuda coloanei vertebrale solide, Vaughn este îmbătrânit şi erodat excesiv datorită problemelor cu puternice consecinte şi impact emoţional), iar al doileapoate fi văzut în sfârşit dezbărat oarecum de sindromul “Focker” într-un rol în care pare că înţelege din nou că talentul actoricesc se poate manifesta firesc şi nu prin excese de cabotinism (era să uit, nici Pope nu stă prea bine la nivel emoţional atâta vreme cât fiica sa, Kate Bosworth – “Superman Returns”, “Still Alice”, continuă să îl renege, chiar pe patul de moarte). Cam asta ar fi de spus. De aici, alegerea legată de o eventuală vizionare vă aparţine.
Text de IOAN BIG
