foto header © facebook.com/eeccon
După concepte şi serii evenimenţiale estivale precum Eforie Colorat, FITS sau Brezoiul Lumii, remarcabile prin interesul pentru inovaţie culturală ca trăsătură a Pop culture, vara s-a încheiat cu două experienţe notabile în acelaşi weekend, radical diferite, însă relevante pentru modul segregat generaţional în care este alimentat la noi dezideratul hedonist al culturii pop: East European Comic Con de la Bucureşti şi nunta politicianului George Simion, celebrată la Măciuca, în spaţiul rural.
Dacă prezenţa EECC într-un text despre cultura de masă nu surprinde, dată fiind inspirarea declarată al acestuia din San Diego Comic Con, “o Mecca a Pop culture” la care iubitorii de comics-uri, filme, jocuri, muzică şi arte vizuale din toată lumea aspiră să ajungă în pelerinaj măcar o dată în viaţă, cea a evenimentului privat transformat într-unul public din considerente de marketing politic poate nedumeri. Explicaţia stă în felul clinic în care acesta a fost ambalat pentru atragerea publicului naţional(ist) – interpreţi de folclor din toată ţara, cu reflectare multietnică, în mix cu artişti cu notorietate considerabilă pe diferite paliere de vârstă şi preferinţe: rock/anii ’60-‘70 (brand-ul Phoenix), folk/anii ’80-‘90 (Maria Gheorghiu, cantautoare lansată de Valeriu Sterian), crossover – anii 2000/10 (violoncelistul Adrian Naidin, venit din zona muzicii culte), etno-pop/manele – anii 2020+ (Theo Rose, cântăreaţă şi vedetă TV). Prin reţeta expert concepută, evenimentul de la Măciuca ne întoarce cu gândul în timp…
În anii ’70, când San Diego Comic Con acoperea deja tot spaţiul stilistic şi de expresie Pop culture – de la manga la board games – şi se impunea ca trend-setter global, recompensând anual vârfurile creative din artele Pop, la noi se inaugura Festivalul Naţional Cântarea României, menit a promova artiştii “populari” selectaţi şi aprobaţi politic. Până la ultima sa ediţie, din 1989, Cântarea României s-a desfăşurat în spiritul asimilării folclorului muzical şi coregrafic, a obiceiurilor populare ‘susceptibile să fie integrate în cultura populară contemporană’. În pofida stratului de make-up, serbarea din Măciuca ne-a arătat în 2022 exact o viziune de această factură asupra culturii Pop(ulare), prizată eminamente de publicul 50+, iar presa l-a super… popularizat.
Cvasi-ignorată în media a fost în schimb noua ediţie a East European Comic Con, manifestare cosmopolită destinată în principal Generaţiei Z, în care popularul, în sens tradiţional, nu prea îşi găseşte locul din cauza firavelor rădăcini locale ale Pop culture. Problema EECC e însă aceea că, pentru moment, pare a-şi face o tradiţie din… a stagna. Deşi efervescent şi exuberant, rămâne în continuare doar un showroom de testare şi comercializare, nedând semne că şi-ar asuma priorităţile modelului din San Diego, centrat pe a îmbina entertainmentul cu educaţia, de a utiliza forţa de educare a culturii Pop(ulare) asupra fanilor săi. EECC reprezintă un portal esenţial de accesare al multiversului Pop, dar este aşteptată o nuanţare de perspectivă, întrucât evoluţia se întâmplă prin reinventarea constantă a interacţiunii dintre creatorii de Pop culture şi consumatori, tentaţi mereu să aleagă noul sau ineditul în defavoarea obiceiurilor devenite (prea) tradiţionale. Până la anul mai e însă timp.
