În anii ’70, George Miller a creat iconicul personaj Mad Max şi universul său SF postapocaliptic, făcându-l celebru pe Mel Gibson. Apoi, în anii ’80, Miller l-a pus în genunchi pe afemeiatul Jack Nicholson în faţa “vrăjitoarelor” Michelle Pfeiffer, Cher şi Susan Sarandon în memorabilul Fantasy-Horror The Witches of Eastwick, pentru ca, în anii ’90, să fie nominalizat pentru întâia oară la Oscar ca autor al scenariului cutremurătoarei drame biografice Lorenzo’s Oil. În primii ani ai noului mileniu, australianul a câştigat Oscarul pentru cel mai bun film… animat, Happy Feet, pentru ca, în deceniul recent încheiat, al său Mad Max: Fury Road să fie nominalizat la nu mai puţin de 10 categorii, dintre care a triumfat în şase.
Cu asemenea repere eclectice în filmografie, realmente nu ştii niciodată la ce să te aştepţi de la următorul proiect al reputatului cineast şi storyteller, care continuă să dovedească un spirit ludic absolut ieşit din comun. Iar 3000 de ani de dorinţă (Three Thousand Years of Longing, premiera: 2 septembrie), etichetat chiar de George Miller ca un “anti-Mad Max”, este o mostră magnifică a bogăţiei imaginaţiei acestui autor de poveşti cinematografice, ce rămâne un copil în corp de om mare.
O poveste a multor poveşti, care ne poartă – pe muzica lui Tom Holkenborg (Mad Max: Fury Road, Zack Snyder’s Justice League, Mortal Engines) şi prin imaginile lui John Seale (The English Patient, Prince of Persia, Harry Potter) – de la curtea Reginei din Sheba până în Londra zilelor noastre, 3000 de ani de dorinţă reprezintă concretizarea unui vis pe care George Miller îl avea de peste 20 de ani, de când a cumpărat drepturile de ecranizare a nuveletei lui A.S. Byatt, The Djinn in the Nightinghale’s Eye, fascinat fiind în prealabil de o pledoarie scrisă a câştigătoarei premiului Booker în favoarea naraţiunii în literatură (Narrate or Die).
Scenariul lui Miller, născut din lectura textului scriitoarei britanice, s-a rafinat progresiv după aceea, în paralel cu materializarea celorlalte filme pe care le-a avut în lucru, cu ajutorul fiicei sale Augusta ‘Gussie’ Gore (cooptată încă de copil în proces, la recomandarea bunului prieten al regizorului, Nick Enright, co-autor al script-ului la Lorenzo’s Oil), pe măsură ce tehnologia a evoluat şi noi posibilităţi de vizualizare au prins contur în mintea cineastului, care a simţit nevoia să meargă creativ în extrema opusă… laconicului Mad Max: Fury Road. Iar în 3000 de ani de dorinţă nu doar că personajele vorbesc mult mai mult decât Rockatansky sau Furiosa, dar totul se întâmplă pe parcursul a 3 milenii, spre deosebire de Mad Max, în care acţiunea intensă era concentrată în 3 zile.
Singuratica profă universitară Dr. Alithea Binnie (Tilda Swinton), o specialistă în naratologie (studiul structurilor narative), a cărei existenţă se desfăşoară dominant cu ochii în cărţi, cumpără din bazar, în timpul unei excursii legate de o conferinţă la Istanbul, o sticluţă antică din care, la curăţarea cu periuţa de dinţi electrică, apare un djinn autoritar cu urechi ţuguiate şi mult păr pe picioare, nerăbdător să îi împlinească 3 dorinţe.
Doar că Alithea, femeie dedicată puterii pe care poveştile o au asupra noastră şi care se apropie de acestea într-o manieră academică, a citit destul încât să ştie că duhurile astea apărute de nicăieri sunt parşive, iar dorinţele pot fi periculoase, aşa că refuză să-i facă pe plac până când nu ajunge să-l cunoască mai bine. Iar asta implică o serie de confesiuni şi rememorări din existenţa multimilenară a djinnului (Idris Elba), nu toate foarte luminoase, ce numără printre protagonişti sultani ţăcăniţi, prinţese fluşturatice, creaturi mitologice şi instrumente magice.
Se dovedeşte pe parcurs că djinnul are o istorie complicată a relaţiilor cu femeile, dar şi că însingurata studioasă tânjeşte în sufletul ei după iubire… dar cum ar putea funcţiona o asemenea legătură neverosimilă într-un timp în care aproape nimeni nu mai crede în basme?
Ca (aproape) toate celelalte filme ale lui George Miller, meditativul 3000 de ani de dorinţă are puternice valenţe alegorice prin mixul simbolistic, dar, până la a căuta în subtext dedesubturi interpretabile în mod sofisticat, merită privit şi savurat în primul rând pentru ceea ce şi-a propus să fie în esenţa sa, o istorisire caldă, un Dark Fantasy dulce-amărui despre cât de captivante pot fi poveştile născute în mintea oamenilor de-a lungul timpului şi cât de importanţi sunt storytellerii autentici pentru supravieţuirea şi evoluţia noastră colectivă, mai ales emoţional. Fiindcă restul e pură… istorie.
