Horror-ul “Hellgate” ar putea fi uşor trecut cu vederea dat fiind faptul că a fost filmat integral în Africa de Sud (de prin părţile locului e producătorul Anant Singh, acum ceva mai respectat datorită lui “Mandela”, cel cu Idris Elba, dar mânat în anii ’80 de dorinţa de a scoate profit cu orice preţ), cu o distribuţie ce nu merită a fi menţionată, de către un cineast enigmatic, William A. Levey, care dovedeşte în doar cele zece titluri din CV-ul său o indescifrabilă (datorată lipsei de informaţii legate de biografia sa) versatilitate spre instrumentarul Exploitation: “Blackenstein”-1973 în care, evident, personajul principal nu este un blond cu ochi albaştri, “Wam Bam Thank You Spaceman”-1975… doi E.T. îşi pot salva specia doar în măsura în care lasă în timp record gravide un mare număr de pământence, “The Happy Hooker Goes to Washington”-1977, miştocăreală ieftină la adresa Revoluţiei Sexuale, comedia Disco “Skatetown, U.S.A.”-1979 după scenariul lui Nick Castle – autorul lui “Escape from New York” al lui John Carpenter, “Monaco Forever”-1984, debutul lui Jean-Claude Van Damme (creditat pe generic ca… Vandam), “Lightning, the White Stallion”-1986, unde îl scoate de la naftalină pe Mickey Rooney… presupun că v-aţi făcut deja o idee, aşa că nu mai insist.
Revenim la “Hellgate”, în tentativa de a detecta, prin revizitarea peliculei, raţiunile pentru care acesta a devenit, în timp, un film-cult, mai ales că o glumă îndoielnică precum “What’s the difference between a girl from Paris and the Eiffel Tower? Not everyone’s been up the Eiffel Tower!” ridică din start semne de întrebare asupra necesităţii vizionării sale.
Pentru că aceasta e esenţa abordării unei pelicule pline de nonsensuri şi absurdităţi mai mult sau mai puţin caraghioase, care cochetează cu estetica Camp, aşa cum este cazul apariţiei într-un cameo a regizorului în frigider, prilej pentru următoarele două replici… “I don’t want my body” (capăţâna vorbareata dintre alimentele puse la rece) / “Pull yourself together” (Pam, juna greu de impresionat). Şi asta chiar dacă, aparent, ambalajul narativ pus la dispoziţie de scenaristul Michael S. O’Rourke (semnatarul pateticului “Deadly Love” din 1987 cu bikerul zombie ţinut între lumi prin intermediul descântecului din fictiva… The Encyclopedia of Ancient and Forbidden Knowledge) este unul macabru. Nu întâmplător am dat referinţa anterioară întrucât şi aici avem parte, din nou, de motociclişti şi de supranatural.
Dintr-o poveste spusă la gura sobei unei cabane izolate în pădure, aflăm că o gaşcă de patru zurbagii pe Harley-uri, autointitulată “Strangers”, au omorât-o accidental pe fata primarului dintr-un cătun californian din zonă, Lucas Carlyle Hellgate, pe vremuri, în anii ’50 (pe muzică Doo-Wop interpretată de The Skyliners şi de The Penguins), iar componenta a doua, supranaturalul, intră în ecuaţie odată cu descoperirea misteriosului cristal albastru care o resuscitează pe tânără prin intermediul unei raze “laser”.
Până acolo însă, dincolo de tonalitatea iniţială bubblegum-poodle, aproape parodică, din benzinărie, ceea ce stârneşte interesul amuzat a cinefililor în primele minute este abordarea Western: cei patru nelegiuiţi călare (pe motoare) o hărţuiesc până la ultima suflare pe inocenta Jossie pe străduţele nepietruite dintr-o aşezare vetustă (clădiri din lemn, populaţie temătoare îmbrăcată precum coloniştii de la sfârşit de secol 19, mina de aur epuizată) ce aduce suspect de mult cu o punere în scenă de Spaghetti Western din Almeria, singura diferenţă fiind… instalaţiile de Crăciun de pe streaşină şi semnele publicitare de neon ce creează, premeditat sau nu, atmosfera de cirque du freak.
Filmul continuă în aceeaşi notă Camp anarhică deoarece arată mai degrabă ca un episod-pilot de Sitcom (mai ales prin ridicolul simplist al replicilor).
Legenda zice că Josie continuă să bântuie prin împrejurimile Hellgate şi în prezent (mă refer la anii ’80 – accesorii ieftine supradimensionate şi machiaj policrom, plin de sclipici, plăcuţele de înmatriculare precum “California Chuckee” pe maşini în culori stridente, idolatrizarea lui Don Johnson, sex lipsit de erotism ş.a.m.d.), vânând orice străin de oraş după ce cristalul şi-a dovedit prin flashback-uri, pe muzică de Verdi, puterea ambiguă de a da sau distruge viaţa, “subiecţii” demo-urilor fiind un liliac, un peştişor auriu, o broască ţestoasă albinoasă şi un moşulică şpriţangiu.
Muşcat de fată de ţestoasa-zombie, primarul (nostalgicii îl vor recunoaşte în rol pe Carel Trichardt din “Piedone Africanul” cu Bud Spencer) a găsit totuşi o modalitate de a controla pietricica şi a scos-o din mormânt pe fiică-sa Josie sub forma unei zombiliţe ultra-sexy cu ochi de un albastru-violaceu irezistibili, foarte comunicativă şi sensibilă, ce bântuie într-o rochiţă mulată pe corp prin pustietate, aplicând cu totul alte tactici decât cele tradiţionale în a anihila intruşii dintr-o aşezare populată de fantome: emite la rândul ei, ‘ochiometric’, raze care au diverse consecinţe, mai ales tehnologice.
În rest, performează într-un univers plin de clişee (ex. urletele lupilor în noapte, tentativa de seducţie pe “Romeo şi Julieta” al lui Ceaikovski, pânzele de păianjen supradimensionate gen Spider-Man, vila cu interior gotic-medieval, inserturi halucinante de tip “Beam me up, Scotty” etc) în care logica pare un cuvânt completamente necunoscut.
În această stranie explorare ale limitelor ridicolului, victimele sunt membrii cvartetului de tineri metropolitani care anchetează în mod pueril pe cont propriu, dat fiind faptul că tata-primar-potenţial socru dă ‘cu raza’ într-unul dintre ei, Matt (fizic, un soi de Steve “Police Academy” Guttenberg), şi îl sperie de moarte.
Mai avem în borşul acesta inclasificabil un biker supravieţuitor încărunţit (parcă-i Ron Perlman în “Sons of Anarchy”) de tragedia la care a asistat cu ani în urmă, ce se dovedeşte finalmente complet inutil, un parc auto de epocă foarte cool populat de zombie care se comportă, pur şi simplu, fantasmagoric, fiind la propriu nişte zombie-fantomă inediţi (au capacitate de persuasiune şi de teleportare, trec prin ziduri şi conduc maşina, se automutilează voios cu accent britanic, în general sunt inofensivi menţinându-şi statutul de bon viveuri – vezi episodul ‘French Cancan’ din Saloon – sau de simpli observatori inerţi lipsiţi de poftă de mâncare… canibalică), plus straniul păpuşar care mişcă aţele morţilor-vii, mai exact primarul însuşi (ce seamănă cu actorul John Astin din “Familia Addams”, serialul din anii ’60 şi nu din filmele lui Barry Sonnenfeld) al acestui Ghost Town.
Evident că tonalitatea light privează complet “Hellgate” de orice conotaţie dramatică, Horror sau Gore autentică, astfel încât, la final, după scena cu “Take this, you zombie bitch!” , când Matt este preocupat să îşi pună în maşină ochelarii de soare având prietena înjunghiată alături… care susţine că se simte bine, am putea eventual constata că şi noi, ca spectatori, în mod stupefiant, ne simţim bine văzând acest film. Cel mai adecvat verdict apropo de “Hellgate” l-am întâlnit pe themoviewaffler.com: “This is one hell of a bad movie, but it is one with a certain charm.”. Subscriu.
Text de IOAN BIG
