DIALOGURI FĂRĂ NOTE | Interviu cu POPA CHUBBY: “E mult prea multă precauţie în muzica actuală şi asta o distruge”

De Ioan Big

Popa Chubby e un tip monumental!

Nu la masiva lui prezenţă fizică mă refer, ci la impresionanata activitate ca muzician (performer, compozitor şi producător), definită poate cel mai relevant de consistenta discografie, care numără peste 30 de LP-uri scoase în aproape trei decenii de activitate frenetică.

Citește și:

Concert de jazz la Sala Radio cu saxofonistul german Tobias Hoffman

Prolificitatea nu importă însă decât ca bază de explorare a totalei lipsei de îngrădiri a creativităţii şi talentului newyorkezului – format şi rulat înainte de a se lăsa adoptat de Blues, ca superchitarist, în anii CBGB’s pe scena Punk-Rock -, care surfează necontenit, cu o nonşalanţă imperială, pe crestele diferitelor valuri stilistice, asimilând şi reinterpretând en passant tot ceea ce îi “vorbeşte” într-un moment sau altul, indiferent că e vorba de Willie Dixon sau Ramones, de Leonard Cohen sau Jimi Hendrix.

Autoproclamat “The King of New York City Blues” pe The Catfish (2016), nonconformistul muzician, care a lansat relativ recent un nou album, Emotional Gangster, a susţinut pe 19 iulie un concert memorabil în cadrul Open Air Blues Festival Brezoi, care ne-a oferit prilejul unui dialog despre ce stă îndărătul atitudinii sale de “badass” şi până unde se întinde pasiunea lui pentru muzică.

Să începem prin a vorbi de Emotional Gangster, fiindcă pare deopotrivă un tribut, prin ‘clasice’ precum Hoochie Coochie Man sau Dust My Broom, dar şi un statement personal, gândindu-mă la Equal Opportunity, apropo de feminism, sau la manifestul anti-război Why U Wanna Make War?.

Cred că ai putea să îl numeşti albumul meu post-pandemic. Viaţa ni s-a schimbat tuturor atât de mult în perioada în care am făcut acest album, încât mi s-a părut necesar să încerc să insuflu celorlalţi măcar un pic de optimism, eu fiind convins că, oricât ar părea de firavă, există în continuare speranţe pentru Rock’n’Roll în viitor. Am ales deci o formă mai plăcută şi luminoasă pentru cântecele mele, de la compoziţie sau interpretare până la înregistrarea lor, şi sunt foarte mândru de ce-a ieşit în final. Cred că piesele sunt realmente foarte bune şi convingerea mi-e întărită de faptul că atunci când le cântăm live, oamenii par să le adopte foarte repede. Până la urmă, totul se reduce la a face muzică bună, nu-i aşa? Iar eu pun tot sufletul meu în fiecare disc pe care îl fac. Ba chiar mai mult în cazul acestuia, dacă pot să mă exprim astfel, pentru că am simţit nevoia să-mi demonstrez mie însumi faptul că încă mai sunt capabil să fac muzică de calitate după aceşti doi ani de pandemie. Las la o parte aici Tinfoil Hat, care a fost un disc ceva mai personal, fiindcă refer la muzica menită să ajungă la un public mult mai larg.

Că ai menţionat Tinfoil Hat, despre el ai spus că a fost “foarte terapeutic”, cum ţi-a schimbat de fapt pandemia felul tău de a vedea şi aborda muzica?

Omule, asta-i o întrebare foarte grea, întrucât trebuie să recunoaştem că, înainte de pandemie, ne cam învăţasem să luăm lucrurile bune ‘for granted’, că ele ni se întâmplă sau vin de la sine. Mai ales când suntem conştienţi că le facem în felul ăsta de o bună bucată de vreme. Ori eu fac muzică de 30 de ani! Când eşti tânăr, la primul tău turneu, totul ţi se pare umitor, incredibil, te bucuri din absolut orice, dar pe măsură ce timpul trece, unele chestii încep să ţi se pară un calvar. ‘La naiba, iar sunt cazat într-o cameră de hotel de doi bani!’ sau ‘Fir-ar, sunt 4 ore de mers cu maşina ca să ajung la festival!’, din astea… desi tu ai de-a face cu exact aceleaşi lucruri dintotdeuna. Ei, pandemia ne-a dat ca un fel de re-start şi inclusiv eu am reînceput să concertez cu o oarecare regularitate, chiar dacă am mai îmbătrânit şi, odată cu vârsta, inevitabil, tinzi să te bazezi tot mai mult pe propriile experienţe de viaţă. Ajungi să îţi dai seama că viaţa este, de fapt, în primul rând, despre experienţele care au potenţialul să te bucure şi să îţi facă placere. Încerc deci să abordez fiecare cântare live ca pe… cea mai plăcută experienţă din viata mea.

Dincolo de live, discografia ta bogată arată cât de mult iubeşti să faci muzică. Când ai devenit convins că ai putea fi un bun compozitor şi nu doar un performer?

Încă nu sunt convins. N-am fost niciodată convins. Niciodată. Sunt complet luat prin surprindere de orice succes pe care l-aş putea avea. Nu mă consider grozav la niciun capitol, nu cred că sunt “Great!” în absolut nimic. Îmi place doar să fac ceea ce fac… ca formă de a mă exprima pe mine însumi. Şi sunt fericit atunci când oameni ca mine mă plac dar, cu deplină sinceritate îţi spun, nu îi înţeleg, n-am nici cea mai vagă idee de ce oamenii mă plac pe mine în loc să placă pe altcineva.

Referindu-te la Punk, spuneai cândva că “muzica trebuie să fie periculoasă”. Din perspectiva Blues-ului, ţi s-a schimbat convingerea cu trecerea timpului?

Absolut deloc. Ba dimpotrivă. Sunt un om în vârstă acum. Care are mai puţin de pierdut. Şi, drept urmare, sunt dispus să-mi asum mai multe riscuri. Vreau să încerc şi altceva, vreau să merg pe sârmă… să merg pe sârmă pe deasupra publicului şi să văd ce se întâmplă dacă voi cădea. Ar fi poate chiar mai bine dacă aş cădea, întrucât căderea ar fi spectaculoasă! E mult prea multă precauţie în muzica actuală şi asta o distruge! Da, această auto-suficienţă, gândul că am făcut asta… “perfect”. Ori tu, de fapt, trebuie să fii neînfricat şi să te abandonezi total ca să poţi cânta cu-adevărat Blues. Trebuie să adopţi fiecare hârtoapă, să iubeşti fiecare obstacol, pentru că asta face Blues-ul nemaipomenit!

E clar că, în ce te priveşte, n-a fost un drum lin, fie şi dacă ne raportăm la cum ai evoluat dinspre Punk până la Blues, în perioada când cântai în clubul Manny’s Car Wash…

De fapt, asta s-a întâmplat mai înainte, dar Manny’s Car Wash a reprezentat o experienţă unică în viaţă. Am avut norocul incredibil să ajung la momentul potrivit în locul potrivit… pentru un muzician care atunci căuta să îşi facă un nume pe scena din New York. Nu îţi poţi imagina câtă muzică se cânta atunci în oraş şi, odată cu venirea la Manny’s, totul s-a deschis în faţa mea. Am cântat în deschidere la bluesmani din liga grea, am început să fac turnee şi am dat drumul la înregistrări. Şi încă nici nu mă apucasem pe bune de Blues. Pur şi simplu, nu credeam că e posibil să mi se întâmple aşa ceva de mişto… fiindcă în lumea Rock-ului n-ar fi fost posibil. Ştiam asta pentru că, înainte de a începe să cânt Blues, am cântat Rock, iar acolo repetai cu trupa o dată pe săptămână şi susţineai un concert de 30 de minute o singură dată pe lună… pe când, dacă aveai formaţia ta de Blues, cântai 3 ore pe noapte. Şi de aceea am format atunci Popa Chubby Band, pentru că tot ce-mi doream era să cânt. Cum îmi doresc să fac şi în seara asta [la Open Air Blues Festival Brezoi 2022 – n.r.] cu The Beast Band, cea mai bună trupă pe care am avut-o vreodată. Fiindcă îl am din nou alături de mine la bass pe Michael Merritt, cu care am concertat la greu în urmă cu 30 de ani, dar care a plecat apoi în televiziune, unde, timp de 30 de ani, a fost basistul din show-ul lui Conan O’Brien [prima ediţie a late-night talk-show-ului celebrului prezentator american a fost difuzată în 1993 – n.r.], după care s-a întors la mine. În trupă îl mai am pe Luca Chiellini, pe care l-am cunoscut în Chicago, unde cântase deja la acea vreme cu aproape toţi “marii” de acolo [Luca ‘Kiella’ Chiellini este câştigator al Blues Music Award în 2019, ca membru în Welch-Ledbetter Connection, – n.r.], înainte de a se întoarce în Italia, şi pe Stefano Giudici, bateristul meu de foarte mulţi ani.

Înapoi în timp… ai păstrat vreo lecţie sau principiu de când erai membru în Voidoids, trupa lui Richard Hell?

Oh, da, cu siguranţă. Cred că mentalitatea Punk-Rock este încă foarte prezentă în ceea ce fac, continuă să fie parte din mine, asta-i cert. E vorba de acea atitudine pe care o ai atunci când urci de fiecare dată pe scenă cu gândul de a îi da gata pe toţi. Vezi tu, pentru mine, Motörhead a fost o trupă de Blues…

Referindu-se la New Way of Walking, cineva chiar definea sound-ul tău prin “Muddy Waters meets Motörhead”…

Ei bine, da, e o piesă grozavă şi citatul e mişto. Mi-l însuşesc.

Pe Emotional Gangster ai şi câteva piese în franceză. De ce crezi ca Franţa te-a adoptat atât de repede şi de total?

Asta-i o întrebare bună, omule, iar răspunsul, cred eu, stă în faptul că majoritatea artiştilor au o persona, vor să pară un anumit tip de persoană, or eu nu am timp de aşa ceva. Am prea multe lucruri de făcut în muzică decât să îmi consum timpul ca să mă gândesc la cum mă costumez sau la imaginea mea… şi cred că asta i-a atras la mine pe francezi. Plus că eu sunt un tip destul de urâţel, iar ei, se pare, iubesc persoanele urâte. Au ei în franceză un termen care defineşte pe cineva sau ceva ca fiind ‘frumos în urâţenia sa’ [‘Jolie Laide’ – n.r.] şi cred că mi se potriveşte la fix.

Asta fizic… dar spiritual? Mai practici meditaţia Tai Chi?

Nu o mai fac tot timpul înainte de intrarea în scenă. S-ar putea să apelez la ea în seara asta, dar nu m-am hotărât încă. Pe de altă parte însă, încerc să-mi păstrez obişnuinţa în practica Tai Chi. Ca orice altceva în viaţă, ea e absorbită şi apoi se scurge din mine, câteodată e mai prezentă iar alteori nu, dar întotdeauna va contribui la starea mea de spirit…

Dar ce altceva te mai ajută în privinţa stării de spirit?

Uite, o să fiu complet sincer cu tine, chiar n-o să te mint. I like to get stoned, I like to play guitar and I like to fuck my wife. Nu neapărat în ordinea asta. Nu glumesc. Sunt un om foarte simplu. Nu cer prea multe de la viaţă.

Spuneai odată că eşti inspirat de Lou Reed şi de curajul lui de a compune muzică despre orice…

Da, este perfect adevărat…

… cum se explică prezenţa pe noul tău disc al unei piese emoţionale precum Fly Away, întrucât asemenea cântece nu prea te caracterizează?

Sunt o persoană emoţională, omule. În fond, asta sunt. Vreau să spun că eu trăiesc din emoţiile mele şi pentru emoţiile tale. Treaba mea este să fac să te simţi ceva. Şi dacă eu nu simt, nici tu n-o să simţi! Interesant e că, iniţial, am vrut să las deoparte piesa asta şi să nu o includ pe album [pe Emotional Gangster], chiar dacă eram convins că e un cântec bun, un cântec adevărat, fiindcă e vorba în el despre plecarea fiicelor mele de acasă şi are un caracter extrem de personal. Nu mi se părea că se potriveşte pe album, dar m-am lăsat convins de toţi oamenii care, în momentul în care l-au ascultat, au insistat să apară pe disc.

Timpul, cum ţi-l împarţi? Fiindcă în studioul tau, Chubbyland, te ocupi de tot, de la scris până la producţie.

Aparent, nu sunt foarte priceput în a-mi gestiona timpul. Adică… nu ştiu, habar n-am cum să fac altfel, ăsta-i stilul meu de a lucra. Şi se pare că, cel puţin în ce mă priveşte, treaba merge. Altfel, totul ţine de motivaţiile şi de dorinţele tale ca persoană. Repet, în punctul ăsta al vieţii mele, tot ce vreau este să fac muzica pe care îmi doresc să o fac şi vreau ca acest lucru să se întâmple fără nicio interferenţă din partea nimănui şi indiferent de ce-ar putea gândi altcineva. Sperând doar că oamenilor le va place ceea ce fac şi că voi vinde suficient încât să-mi câştig traiul din muzică. Restul… chiar nu mă interesează. The rest is bullshit.

Interviu de IOAN BIG