După o perioadă din adolescență în care eforturile tatălui meu de a-mi lărgi orizontul în ceea ce privește muzica au dat roade și în căștile mele se auzeau doar The Doors sau Led Zeppelin, am început să o iau “pe cont propriu”. M-am dezis puțin de clasici și am început să caut mai adânc în subcultura a ceea ce noi cunoaștem ca fiind rock.
Am ajuns la heavy metal și la toate derivatele aferente, iar în scurt timp toate playlist-urile au fost populate cu un singur nume: Slipknot.
Nu știu dacă era un melanj între imaginea nonconformistă pe care o prezenta trupa (toți membrii purtând niște măști demne de filmele horror ale anilor ’90) sau pur și simplu eram la vârsta la care aveam nevoie de cineva care să-mi țipe în urechi. Sau poate era ceva mai mult de atât. Oricum ar fi, cert e că băieții din Des Moines, Iowa, au dobândit titlul (extrem de râvnit pe atunci) de “trupă preferată”. Dacă la început era vorba de piesele ceva mai mult cunoscute ca “Before I Forget” sau “Surfacing”, curând ajunsesem să fac ceva ce nu prea obișnuisem până atunci: să-ncep să caut adânc în istoria și discografia unei trupe. Albumul de debut, membrii fondatori, membrii noi, de ce au plecat membrii vechi, cum au început, cu ce casă de discuri au semnat, scandalurile în care au fost implicați, cu ce trupe sunt rivali șamd. Slipknot nu mai era o simplă trupă a cărei muzică îmi plăcea. Nu, Slipknot ajunsese să fie o pasiune.
Asta se întâmpla prin clasa a V-a. O perioadă în care garderoba mea era constituită din tricouri negre cu diverse grupuri muzicale, o pereche de blugi negri (aceeași de fiecare dată) și niște teniși de la Converse pe care dacă nu-mi creștea piciorul dată fiind vârsta sigur nu-i schimbam până când se distrugeau de tot. Curând însă nu numai blugii erau neschimbați, ci și tricoul. Abandonasem Metallica sau Pantera pentru Slipknot și nimeni nu putea să îmi spună că e prea mult. Nu, era exact ce și cum simțeam eu atunci să mă exprim.
Acum însă intervenea altă problemă. Cum să fac eu să ajung să îi văd live? Eram totuși un puști de nici 14 ani care trăia pe banii părinților și oricât ar fi zis el fetelor din jur că dacă vrea el merge și în Statele Unite la concert, nu avea cum. Cum ar fi putut el să își convingă părinții că are nevoie de un bilet la concertul unei trupe care are în discografie piese care “Wait and Bleed” sau “All Hope is Gone”? Planul era să îl aduc pe tata spre zona asta de metal dacă el tot era rocker, dar nu prea mi-a reușit. N-a rezonat cu versurile “I push my fingers into my eyes, it’s the only thing that stops the pain” (i.e. “îmi bag degetele în ochi, e singurul lucru care oprește durerea” – versuri din piesa Duality). Na, nu era de condamnat. Altă generație, nu avea cum să înțeleagă frustrările unui adolescent din generația Z.
Fast forward 10 ani și, în 2019, chiar înainte de păcătoasa pandemie, am avut ideea briliantă că dacă tot am ajuns un băiat independent, iar pasiunea pentru Slipknot (chiar dacă pălise odată cu timpul) încă era vie, ar trebui să îmi iau bilete să îi văd live. Și nu oriunde. Ci la O2 Arena în Londra. Zis și făcut. L-am luat pe fratele meu (și el fan al trupei) și duși am fost.
Să asculți piesele cu care ai crescut și să dai din cap (deși pletele nu mai erau acolo) până îți înțepenește gâtul în timp ce niște indivizi care ți-au marcat copilăria cântă cu aceeași energie cu care cântau și când îi urmăreai tu pe Youtube e ceva de-a dreptul romantic. Elementul nostalgic predomină și e aproape imposibil să nu te bucuri de viață și de clipele alea.
Și-acum ce să vezi. Băieții vin la Romexpo pe 20 iulie chiar aici în România, la mine acasă. Îmi fac în sfârșit o vizită după ce i-am invitat de atâtea ori în gând atunci când eram la liceu și mă rugam în fiecare seară ca mâine să se anunțe un concert Slipknot în România. Și voi fi acolo. Voi fi acolo și eu, cel de acum, de 24 de ani, dar și eu cel de acum 10 ani căruia îi intra bretonul în ochi și se certa cu mama lui că nu vrea să dea tricoul cu Slipknot la spălat pentru că vrea să îl mai poarte o zi. Voi fi acolo. Negreșit.
Text de ŞTEFAN IANCU
Născut pe 26 decembrie 1997, Ştefan Iancu a interpretat roluri în peste zece producţii româneşti şi străine, lungmetraje şi filme de televiziune. A făcut parte din distribuţia unor filme precum Kyra Kyralina de Dan Piţa, Walking with the enemy de Mark Schmidt şi Amintiri din epoca de aur, proiect de Cristian Mungiu. A împărţit, la vârsta de cinci ani, platoul de filmare cu Keira Knightley şi câţiva ani mai târziu, cu Steven Seagal. În 2018, a primit Premiul Gopo pentru „Tânără speranţă”, pentru rolul din Un pas în urma serafimilor. Joaca actualmente în serialul TV Vlad.
- cover foto: wanderingsandwoolgathering.com
