Un rock star deprimat, Floyd ‘Pink’ Pinkerton, stă izolat într-o cameră de hotel. Prea multă faimă, prea multe showuri, prea mulţi bani şi prea multe droguri i-au prăjit mintea. La televizorul din încăpere rulează imagini de război… timpurile şi locurile se amestecă şi i se reaşează în memorie, precum nişte cărămizi într-un zid pe care l-a ridicat progresiv în jurul propriilor simţăminte. Se afundă tot mai mult într-un coşmar personal în care ajunge să se imagineze ca un un dictator cinic, (aproape) inuman, captiv al iluziei puterii amplificate de necontrolatele sale excese. Spargerea zidului înseamnă dispariţia lui Pink. Sau nu.
Is there anybody out there? Indiferent de interpretare sau de percepţiile subiective, acest zid a rămas neclintit în memorie… cea colectivă.
40 de ani se împlinesc de când Roger Waters, David Gilmour şi Nick Mason, membrii legendarei trupe Pink Floyd, păşeau pe covorul roşu din faţa cinematografului Empire din Londra în seara de 14 iulie 1982, la premiera filmului psihedelic regizat de Alan Parker, The Wall, bazat pe ultrapopularul lor album din 1979.
În public, o mulţime de vedete din Pop culture (Sting, Pete Townshend, James Hunt, Roger Taylor, alături de Bob Geldof şi Bob Hoskins, interpreţii lui Pink şi, respectiv, al managerului acestuia) au privit siderate delirul vizual inspirat deopotrivă de experienţele din tinereţea lui Roger Waters şi declinul foştilor colegi din Pink Floyd, Syd Barrett şi Richard Wright, pe fondul dependenţei de droguri.
Reacţia generală după proiecţie a fost sintetizată laconic de către Steven Spielberg: ‘What the fuck was that?’.
Gerald Scarfe, creatorul memorabilelor animaţii, a absentat de la eveniment fiindcă ‘nu mai putea suporta să vadă filmul încă o dată’, Alan Parker a scris în caietul de presă ‘Ca să fiu sincer, n-ar fi trebuit să fac niciodată The Wall’, şi nici Bob Geldof n-a fost confortabil văzând pe ecran versiunea finală, simţindu-se dator să îi ceară apoi scuze unei tinere, îngrijorat că aceasta ar putea avea coşmaruri cu el pentru o bună bucată de vreme. După 40 de ani, Pink Floyd: The Wall continuă să se numere însă printre cele mai importante filme din istoria Pop culture, statut menţinut de primenirea fandomului care îi redefineşte periodic substanţa, generaţie după generaţie.
Au fost tarele baby boomers-ilor reflectate în psychedelia, apoi reacţia la excesele din showbizul consumerist făcute vizibile de MTV, s-a consumat impactul căderii zidului Berlinului urmată de fricile, speranţele şi confuziile născute de schimbări, cristalizate în varii manifestări post-punk… pentru fiecare dintre noi şi în noi înşine, indiferent de vârstă, zidul a luat în timp diferite forme, dar a rămas un reper imuabil. Acum, din păcate, mai puţin metaforic, din moment ce evaluarea naţională a relevat că doar 6% dintre elevi ştiu să scrie corect în limba română. We don’t need no education? După 40 de ani, “zidul” rezistă, dar întrebarea e… cum rezistă? O (re)descoperire a lui The Wall la ceas aniversar poate oferi un eventual răspuns. Merită încercat.
