Meniu Zile și Nopți
Articole Zile si Nopti Zile si Nopti 13/07/2022
Festival Muzică / Dialoguri fără note

DIALOGURI FĂRĂ NOTE | ELLES BAILEY: “Muzica reprezintă o tapiserie incredibil de frumoasă”

Ioan Big De Ioan Big
Comentarii DIALOGURI FĂRĂ NOTE | ELLES BAILEY: “Muzica reprezintă o tapiserie incredibil de frumoasă” Share DIALOGURI FĂRĂ NOTE | ELLES BAILEY: “Muzica reprezintă o tapiserie incredibil de frumoasă”
ELLES BAILEY


Desemnată UK Blues Artist of the Year în 2020 şi 2021 şi dublu nominalizată la UK Blues Awards şi UK Americana Awards în 2022, posesoare a unei voci unice, dobândite în circumstanţe dramatice (pneumonia i-a afectat ireversibil corzile vocale la doar 3 ani), ELLES BAILEY este una dintre cele mai aşteptate prezenţe în cadrul Open Air Blues Festival Brezoi, unde va concerta în seara de 22 iulie, mai ales că a lansat recent un nou album, Shining in the Half Light, extrem de bine primit de melomani.

De la povestea acestuia – Elles direcţionează încasările din download-uri către ajutorarea copiilor din Ucraina – la explicaţia albumului de cover-uri inedite după Tom Waits şi Paul Simon înregistrat în pandemie, de la modul în care i-a schimbat maternitatea în lockdown perspectiva asupra vieţii până la admiraţia pentru John Prine, dialogul ne-a permis să ne facem o idee despre personalitatea acestei remarcabile compozitoare şi interprete care, înainte de muzică, a studiat psihologia, deci ştie bine ce lasă să se vadă strălucind în “the half light”.

ELLES BAILEY
Foto Rob Blackham

Elles, în biografia ta scrie că eşti “the hardest-working woman in… music”. Ce “munceşti”? Percepţia generală este că artiştii nu muncesc, ei creează… iar asta nu se poate numi muncă.

Hai că-i bună asta… Dincolo de faptul că asta au spus unii oameni despre mine şi nu eu, răspunsul stă probabil în faptul că m-am înhămat să fac turnee încă de la începutul carierei mele şi că mi-am format de foarte devreme propria trupă, una de care continui să fiu şi acum foarte mândră. Cu care cântam pe-atunci în absolut orice show care ni se propunea, chiar dacă publicul era format doar din doi oameni şi-un câine. Am bătut toată Europa, am cântat peste tot… deci probabil de acolo mi se trage, dintr-un soi de perspectivă “live”, pentru că în planul ăsta sunt foarte prolifică. Ca şi în cel discografic, de altfel, pentru că, deşi am lansat doar trei albume oficiale, în fapt am scos vreo şase, plus trei sau patru EP-uri, fiindcă în pandemie, tocmai pentru că nu am mai putut pleca în turneu, am compus şi am cântat cât am putut de mult. Cu toate astea, dacă mă uit la ultimele şase luni, nu pot spune că mă consider ‘the hardest-working woman’. Sigur, am scos acest nou album şi mi-a luat ceva timp dar, pe de altă parte, nu prea au fost atât de multe cântări anul ăsta pe cât speram. Până acum. Fiindcă, la cum arată anul în continuare, voi fi foarte, foarte ocupată. Acum, de exemplu, sunt cu Walter Trout, iar dupa aceea voi pleca cu Don McLean în al său turneu aniversar de 50 de ani de American Pie, dar, între timp, mai am în program participarea la o mulţime de festivaluri. Ceea ce-i nemaipomenit pentru un artist care a scos un disc nou şi îl poate promova în faţa unor audienţe noi, mai ales după ce n-am mai cântat din 2019 în festivaluri ca lumea. Deci sunt super-încântată de programul meu de anul ăsta, arată grozav.

ELLES BAILEY
Foto Adam Kennedy

Vorbind de ultima perioadă, ce importanţă a avut pentru tine recunoaşterea… nominalizările şi premiile câştigate în valuri?

Ei bine, cred că este o onoare să fi nominalizat într-un context normal, dar e un privilegiu şi mai mare când ţi se întâmplă – eşti nominalizat şi eventual mai şi câştigi – în nişte vremuri pe care nici măcar nu le înţelegi, când şi eu, ca şi toţi ceilalţi, mă chinuiam să îmi găsesc un drum spre lumină. Astfel, am primit cu smerenie şi cu recunoştinţă sprijinul pe care mi l-au acordat comunităţile de Blues şi Americana, deopotrivă aici, în UK, şi în Europa. Şi m-am simţit mai plină de avânt datorită lor. Adică uită-te şi tu, după timp de aproape doi ani şi jumătate în care n-am concertat aproape deloc, am ajuns acum headliner în festivaluri. E o nebunie! N-am mai fost cap de afiş în festivaluri din Europa până acum şi e cu atât mai uimitor cu cât totul mi se întâmplă după această perioadă în care n-am avut cum să performez pe scenă. Iar asta se datorează comunităţilor care m-au susţinut şi m-au ajutat să-mi dezvolt platforma şi vocea.

Ai fost foarte activă în pandemie şi ai lansat două discuri, Blacktop Companion, în 2019, şi apoi Ain’t Nothing But. Spune-ne câte ceva despre povestea lor, mai ales că cel din urmă conţine cover-uri de piese cu autori precum Tom Waits, Paul Simon sau Stephen Stills.

O să încep atunci povestea ceva mai de departe, de la primul meu album, Wildfire [din 2017], pentru că, la începutul acestei perioade, am lansat inclusiv o versiune Deluxe al acestuia, în ediţie limitată, conţinând unele versiuni alternative ale cântecelor mele, dar şi trei piese complet inedite. După aceea, trebuie să adaug amănuntul că atunci când am înregistrat al doilea meu LP, Road I Call Home, am tras 14 sau 15 piese şi doar 11 dintre ele, cred, au ajuns pe disc… deci mai aveam 3 sau 4 cântece gata produse încă de atunci, din Nashville. Doar că acestea au evoluat pe măsură ce le-am tot interpretat în turnee şi, drept urmare, am simţit nevoia să le reînregistrez într-un ambient mai apropiat de cel live, ca oamenii să poată avea o idee de cum sună acestea cântate în concert. Aşa s-a întâmplat Blacktop Companion, care este în esenţă o versiune “răsucită” a albumului Road I Call Home, ce conţine inclusiv unele variante acustice în afara celor noi, pentru că nu mi-a dorit să folosesc niciunul dintre cântece în vechea formulă. Deci el se constituie, cu cele 10 piese ale sale, într-un album de sine stătător, chiar dacă, poate, nu este atât de epatant ca cele de studio.

Blacktop Companion conţine şi o pereche de cover-uri pe care le cântăm frecvent în turneu, Angel from Montgomery al lui John Prine şi When I Go Away al lui Levon Helm, deci el se constituie, din punctul meu de vedere, într-o continuare a poveştii. Lansând discul chiar înainte ca pandemia să înceapă, m-am simţit extrem de norocoasă că oamenii au intrat în izolare având la dispoziţie multă muzică nouă de-a mea, pentru că doar câţiva apucaseră să o asculte mai înainte pe CD. Şi astfel am putut să lansez pe parcursul acelui an o serie continuă de single-uri extrase de pe album, experienţă care mi-a servit după aceea şi când am scos Shining in the Half Light. Medicine Man, în versiune acustică, de exemplu, s-a bucurat de o popularitate ieşită din comun şi a ajuns pe Spotify la peste 2,5 milioane de stream-uri… altfel, e un pic amuzant când versiunea alternativă a unei piese devine mai populară decât compoziţia originală. Dar de asta eu, ca artist, iubesc să lucrez diferite alternative la cântecele mele. Ca paranteză, consider de exemplu că Midnight Rider al lui Gregg Allman este absolut incredibilă, ori interpretarea lui reprezintă o versiune alternativă la piesa compusă de Allman Brothers Band în ‘70. Iubesc deci să lucrez şi alte versiuni. Aşa că… spoiler alert, oameni buni, probabil veţi auzi în curând de la mine şi versiuni alternative la piesele de pe Shining in the Half Light.

Să revenim însă la celălalt album ‘pandemic’ al tău, Ain’t Nothing But, din 2020.

Carantina ne-a prins în sezonul cu călduri foarte mari, eu chiar îi spun “hot season”, şi a durat din martie până în iulie, timp în care am început să fac de-acasă un pic de streaming – mi-am cumpărat progresiv chiar şi ceva echipamente profesionale pentru asta -, dar, din luna iunie, restricţiile au început uşor-uşor să fie eliminate. La un moment dat, am fost invitată într-un super-studio amenajat pentru streaming aflat foarte aproape de unde locuiesc, fiindcă aveam de făcut un live pe Facebook, eu deja fiind conştientă că nu avem de unde şti cât va mai dura până când vom putea relua concertele. Credeam că, odată cu venirea verii, asta se va întâmpla totuşi, dar n-a fost aşa, şi atunci m-am întrebat: ‘De ce n-aş lăsa deoparte pentru un timp muzica compusă de mine?’. Mai ales că şi în interviuri eram frecvent întrebată de influenţele mele şi de ce fel de muzică ascult. Bun, atunci de ce n-aş interpreta o serie de cântece care să celebreze performeri şi compozitori ce m-au ajutat să devin artista care sunt astăzi? Şi am făcut acolo trei stream-uri, primul sub titlul Ain’t Nothing But, plecând de la piese ale unor autori ca John Prine, Paul Simon sau Elton John, oameni care au definit într-un fel sau altul cine sunt eu în prezent, pe cine ascult sau cine, eventual, aspir eu să devin. Am ajuns apoi firesc la Ain’t Nothing But The Blues pentru al doilea stream, fiindcă, evident, Blues-ul reprezintă o parte esenţială a sound-ului meu şi este cumva punctul meu de plecare ca artist… şi astfel m-am gândit la Ledbetter sau Bonnie Raitt, oameni care sunt pentru mine nişte legende mistice. Pe ei am vrut să îi omagiez.

ELLES BAILEY
Foto Alex Berger

A mai existat apoi şi o a treia serie, numită Ain’t Nothing But Elles Bailey, în care am cântat piesele mele şi a fost nemaipomenit, fiindcă pentru întâia dată eram 80% din trupă împreună, în aceeaşi încăpere, după patru luni de izolare… atât s-a putut, întrucât nu l-am putut aduce şi pe basist. Clăparul meu, Johnny Henderson, a cântat atunci la bas. Nu am dat însă drumul imediat pieselor către public, mai ales că unele erau destinate pentru Shining in the Half Light şi nu eram încă pregătită să le împărtăşesc, dar, după acele stream-uri, au fost foarte mulţi cei care au insistat pe ideea să scoatem un album. Eu, perfecţionistă fiind, aveam îndoieli, mai ales că nu mai lansasem niciodată un album live, pentru că mie îmi place controlul pe care mi-l dă munca în studio. Doar că… aveam toate video-urile care se difuzaseră în streaming, aveam toate aceste melodii favorite ale căror versiuni personale tocmai le cântasem şi atunci mi-am zis ‘OK!’, şi în săptămâna în care intrasem în studio ca să înregistrez Shining in the Half Light am lansat Ain’t Nothing But. A fost ca un fel de cadou pentru cei care m-au sprijinit pre-comandând Shining in the Half Light şi permiţându-mi astfel să realizez înregistrările. Una peste alta, a fost o experienţă muzicală atât de frumoasă! Plus că mi-a permis să înregistrez un album live în plină pandemie fără ca eu să fi concertat de foarte mult timp. Sunt recunoscătoare pentru şansa pe care am avut-o.

Gata, îmi scot de pe listă întrebarea legată de influenţele tale… dar spune-mi de ce, totuşi, pe ambele discuri, se regăseşte câte un cover al aceluiaşi cantautor, considerat un “Mark Twain al compozitorilor”, John Prine?

Bineînţeles că îl admir enorm pe John Prine! Mai mult, am avut ocazia să colaborez de-a lungul timpului cu mulţi prieteni de-ai lui. Când am ajuns întâia oară în Nashville, de exemplu, am lucrat cu Roger Cook, care e şi el din Bristol, ca şi mine, iar acesta a compus împreună cu John încă de când se relocase în America. Pentru mine, pandemia a început când John Prine a murit! Când Covid-ul l-a terminat [pe 7 aprilie 2020 – n.r.], atunci, de fapt, am simţit că ceea ce trăiesc este real, că acea chestie e aici ca să rămână şi ca să ne ia eroii. Am fost sfâşiată de durere. Înainte de asta, cu toate că fusesem trimişi din turnee la casele noastre, soarele încă strălucea pe cer, eu făceam plimbări lungi prin cartier, savuram câte un pahar de vin şi îmi ziceam că o pauză de trei luni nu e chiar atât de rea. Şi apoi a murit John Prine. Iar eu am zis… ‘Shit!’. Ştii, deseori m-am gândit la ce-ar fi spus John despre aceşti doi ani… oare ce cântece ar fi compus despre experienţa colectivă prin care a trecut lumea? M-am tot gândit la asta şi, la patru săptămâni de la moartea lui, a fost lansat I Remember Everything, unul dintre cele mai frumoase cântece scrise vreodată, probabil ultimul pe care l-a compus înainte să moară. Nu ştiu exact când l-a compus dar nu poţi să nu te miri câte ştia, pentru că e scris cu o profunzime extraordinară. Deci mă gândesc şi-acum la John Prine şi la perspectiva lui asupra lumii, una aproape… copilărească. Întotdeauna am susţinut că el conferea caracteristici magice celor lumeşti, dar am greşit. El ne arăta, de fapt, că există magie în lumesc! El nu face profanul magic, magia este deja acolo… iar el ne arată unde e, şi ne reaminteşte că ea va exista întotdeauna.

Vremurile în care ai făcut Shining in the Half Light au fost speciale şi nu doar pentru că era pandemia, dar şi pentru că erai însărcinată. Cum ţi-au nuanţat aceste experienţe ieşite din comun modul tău de a te raporta la lume?

Cred că ele sunt masiv interconectate, fiindcă am fost gravidă în timpul pandemiei, dar cred, de asemenea, că felul meu de a privi lumea s-ar fi schimbat şi dacă aceasta nu s-ar fi întors cu fundul în sus datorită apariţiei molimei. De îndată ce ai un copil, lumea se dă peste cap inevitabil şi tu nu mai contezi…. poate că asta sună a clişeu dar, în ce mă priveşte, simt lucrurile cu o mult mai mare acuitate decât înainte de a-l avea. Şi nu e vorba de starea de graviditate, ci de ideea de a avea un copil. Dintr-odată, începi să îţi imaginezi că absolut orice se întâmplă rău în lume i s-ar putea întâmpla şi bebeluşului tău, iar tu te vezi nevoită ca, foarte repede, să îţi ridici considerabil nivelul de empatie. Fiindcă te uiţi la ştiri şi ceea ce vezi îţi pică mult mai greu… îţi e mult mai dificil să te rupi de ştiri, de lucrurile care se întâmplă în jurul tău, cum puteam, de exemplu, să fac atunci când eram doar eu şi soţul meu. Din când în când, ne permiteam fiecare să ne deconectăm niţel, să fim un pic egoişti, dar acum, având un copil, conştientizez că tot ce se petrece în lume, cu bune sau rele, îi va afecta întreaga viaţă. Aş fi simţit asta indiferent dacă se întâmpla pandemia sau nu, cred eu, însă felul în care am perceput această schimbare a fost amplificat mult de aceşti doi dintre cei mai ciudaţi şi, deseori, oribili ani pe care i-am trăit. Am spus ‘deseori’, pentru că au fost şi momente frumoase… nu totul a fost îngrozitor pentru toată lumea tot timpul, şi cred că e important să celebrăm asta.

ELLES BAILEY
Foto Alan Dunkley

În pofida greutăţilor apăsătoare care au adus lumea aproape de agonie, oamenii au făcut şi lucruri uimitoare, care nu s-ar fi putut petrece dacă n-ar fi fost pandemia. Ţi se pare că are sens ce spun? Pentru că mereu îi întreb pe ceilalţi – mai ales pe cei pe care i-am văzut rar sau deloc – cum au trecut prin pandemie şi mă bucur când mi se răspunde că au trecut cu bine prin ea. Cred că merită să celebrăm micile lucruri bune, iar asta se leagă de Shining in the Half Light, pentru că albumul meu vorbeşte tocmai despre legăturile din timpul izolării, despre cum îţi poti găsi calea spre a înţelege ce se întâmplă în lume şi să navighezi pe ea, să continui să încerci să faci bine oamenilor şi să te conectezi cu aceştia într-o vreme când nu îi poţi vedea pe viu. În felul ăsta am privit eu la aceşti doi ultimi ani în deşert… încercând să mă conectez. Asta fac artiştii live, căci e acea legătură care nu se poate crea decât între artist şi public, între public şi artist. Este o emoţie foarte brută, foarte sinceră, pe care am vrut într-un fel să o creez sau să o recreez prin intermediul acestei idei distopice de ‘ecran de sticlă’ rece. După cum vezi, nu e greu să sumarizezi 18 luni din viaţă în 10 minute de dialog însă, evident, o multitudine de emoţii s-au consumat în acest interval de timp şi, dacă privesc retrospectiv, nu pot decât să spun că am fost realmente inspirată de toţi cei cu care m-am conectat. Şi, pentru mine, nu neapărat întâlnirile prin streaming cu alţi artişti sau cu publicul au dat caracterul special, ci faptul că aceste conexiuni s-au realizat între oameni de pe întreaga planetă. Olandezi care s-au împrietenit cu irlandezi, care s-au ataşat la rândul lor de oameni ce trăiesc în America…. reacţia mea fiind aceea că necunoscuţii aceştia nu s-ar fi apropiat unul de altul emoţional dacă nu ar fi existat pandemia. N-am dat exemplul la întâmplare, fiindcă îmi amintesc de un concert de-al meu în care două persoane ce se cunoscuseră online în pandemie au venit la show, una din Olanda şi una din Irlanda, şi au sfârşit prin a se împrieteni. E uimitor!

În acest spirit, aş vrea să aduc în discuţie gestul tău de a dona încasările din download-urile de la Shining in the Half Light în sprijinul copiilor din Ucraina. Ai spus atunci că in the light of recent world events, it felt hugely trivial to be promoting a record release. But all I know is that this is an album that was inspired by those who spread love in a time of fear and hope in a time of hopelessness.”. Ai avut sentimentul că apariţia discului e nelalocul ei în context?

Albumul meu a fost lansat pe 25 februarie, la o zi după ce Putin invadase Ucraina, pe 24 februarie, şi când promovezi un album, te bazezi foarte mult pe social media… ori a înţelege social media în aceste condiţii dă senzaţia de trivialitate, înţelegi ce vreau să zic? Când una dintre cele mai mari superputeri din lume invadează o altă ţară, iar eu trebuia să scriu chestii mărunte, chiar dacă erau despre ceva ce mă pasionează incredibil de mult, mi s-a părut destul de deplasat. La asta s-a adăugat şi aspiraţia pe care o aveam de a intra cu discul în topuri, care ţinea însă oarecum de domeniul miracolului întrucât, totuşi, sunt doar o artistă independentă. Cu o săptămână înainte de lansare, chiar şi cei din echipa mea erau însă de părere că el va urca destul de sus în clasamente, inclusiv cele de vânzări, şi asta mi s-a părut în acel context, la fel, trivial… într-o mare măsură. Nu la muzică mă refer, ci la acele mici lucruşoare care se luptă ele să se aşeze în “marea schemă” a lucrurilor când, de fapt, nu înseamnă cine ştie ce… ştii ce zic?

ELLES BAILEY
Foto Alan Dunkley

Pe de altă parte, primind în fiecare zi clasamentele updatate, mi-am dat însă seama, încă o dată, cât de aproape de mine mi-a rămas publicul pe perioada pandemiei şi cât de generos s-a dovedit a fi, pentru că foarte, foarte mulţi îl cumpăraseră deja pe vinyl sau digital… sau ambele, ca să susţină această călătorie spre vârf a albumului. În condiţiile în care nu erau obligaţi să o facă, adică să mai şi downloadeze albumul după ce l-au achiziţionat deja pe disc. Era marţi sau miercuri înainte de vinerea în care se făceau publice clasamentele când mi-am adunat membrii echipei şi le-am spus că, fără ca fanii să afle, să identifice o organizaţie de caritate, fiindcă banii aceia vin de la oameni care deja mi-au sprijinit apariţia discului, iar cei pe care i-au dat în plus plătind şi download-ul trebuie să meargă înspre un loc unde aceştia pot face mai mult bine. N-am spus pe moment nimănui şi am anunţat public doar după ce topurile au devenit oficiale, dar ăsta e motivul pentru care am hotărât să direcţionez banii: incredibila generozitate a fanilor. Faţă de care am simţit 100% că acesta-i lucrul corect pe care trebuie să-l fac.

Întorcându-ne la muzică, am o curiozitate. Aşa cum ziceai, eşti prin definiţie o artistă Indie. Ca ‘UK Blues Artist of the Year’, cu succesul lui Shining in the Half Light în aceste vremuri grele, puteai uşor să cedezi tentaţiei de a semna cu o casă de discuri. De ce n-ai făcut-o?

N-am putut… poate fiindcă atât de multe ciudăţenii din viaţa mea se regăsesc în acest album “pandemic”, care a crescut aproape ca un om, pe măsură ce l-am compus, de la naştere spre maturizare. Şi atunci, când se apropie vremea să îl las pe drumul lui, să-l dau eu de bună voie în grija altuia? Dacă ăla nu ştie ce face? Sau dacă vrea să facă altceva cu el decât aveam eu de gând? Poate face el ceva ce nu-mi este mie la îndemână? Ei bine, dacă vreau şi pot controla destinul lui Shining in the Half Light, atunci trebuie să îl lansez tot eu, iar ăsta s-a dovedit a fi cel mai greu lucru pe care l-am făcut în viaţa mea, cu un bebeluş de câteva luni târându-se prin casa… a cărei proaspătă renovare tocmai fusese un eşec. Clar, a fost cel mai dificil lucru pe care l-am făcut vreodată şi, drept urmare, am comis nenumărate greşeli, dar, pe de altă parte, am învăţat enorm despre cum se lansează un album într-un mod “legitim”, să spunem. Evident că şi ce s-a întâmplat cu precedentele albume a fost uluitor, dar în cazul acestuia – inclusiv cu intrarea în topuri – am avut parte, într-adevăr, o experienţă de învăţare formidabilă şi m-a făcut să-mi doresc să semnez la un moment dat în viitor cu un label fiindcă, altfel, trebuie să munceşti enorm ca să lansezi un album şi să fii şi artist… în acelaşi timp.

ELLES BAILEY
Foto Rob Blackham

Îmi amintesc de ziua când am primit datele intermediare legate de clasamente, cred că era 29 februarie, iar eu mă pregăteam să urc pe scenă în oraşul meu natal, Bristol. Au venit însă cifrele iar eu a trebuit să-mi storc mintea ce să comunic pe social media chiar înainte de a începe concertul. Am mai primit atunci şi un telefon de la unul dintre distribuitori, care mi-a zis că la HMV, marea reţea de magazine de discuri din UK, Shining in the Half Light este sold out. Eu de-acolo plecam la Liverpool, distribuitorul era în Londra, deci cum să fac să ajungă o nouă tranşă de discuri la el ca să aprovizioneze HMV până se publică topul? Şi a mai trebuit să şi ies după aia în faţa publicului, să cânt! Ei bine, ca artist ce lucrează sub contract cu o casă de discuri, acest tip de probleme nu există. A fost foarte straniu şi foarte stresant. Nu-ţi mai zic de micile probleme cu merchandisingul. Simt însă acum că, dacă ar trebui să o iau de la capăt, mi-ar fi mult mai simplu.

Cum ai conceput însă albumul ca artist, nu ca manager? Fiindcă poate fi perceput ca o succesiune de emoţii transmise cu dominante în fiecare cântec, ca un manifest extins a sensibilităţii tale…

Da, acest disc adună laolaltă o multime de emoţii, dar nu ştiu cât mi-am dat seama de asta în decursul realizării lui. Când alegi piesele pentru un album, sigur că îţi doreşti ca ele, împreună, să spună o poveste a albumului, dar cred că abia după ce recenziile au început să apară – cu oameni care disecau emoţiile din fiecare piesă -, am stat şi eu să mă gândesc mai serios la cât de emoţional este acesta în ansamblul lui, cum Cheaters and Liars transmite – cel puţin, aşa sper – forţă brută, iar Shining in the Half Light o ciudată speranţă distopică. Albumul te poartă într-o călătorie completă… iartă-mă, dar am pierdut firul întrebării tale. Înţelege-mă, o femeie care a fost gravidă timp de câteva luni în pandemie este deosebit de emotivă… 🙂

Nu era un anume fir. Încercam să mă prind cum îţi gestionezi timpul ca să organizezi şi lansarea, să fii şi creativă şi, eventual, să mai ai şi hobby-uri pe lângă familie…

Adevărul e că nu prea am timp de hobby-uri. Cât despre lucrul la compunerea pieselor, încerc să îmi fac o schiţă de program, în pauzele de turnee. În 2020, de exemplu, în martie nu prea am putut face mare lucru fiindcă am avut marele meu turneu din UK, dar înainte, în ianuarie şi februarie, chiar m-am putut concentra pe scris. Lucrurile stau deci simplu… când nu sunt on the road, compusul e principala mea preocupare şi am grijă să îmi fac timp pentru asta. Am intrat în pandemie aproape burned out din punctul ăsta de vedere, fiindcă aveam scrise mai mult de 40 de cântece în două luni. Acum însă, trebuie să admit că îmi este mult mai greu să compun de când am copilul… muuuult mai greu! Dacă mă uit pe calendar, constat că în următoarele 6 luni sunt ocupată aproape în totalitate cu parentingul şi concertele, ori eu neapărat trebuie să îmi creez cumva ferestre ca să mai şi scriu muzica pentru următorul album, mai ales că am pre-rezervat un studio ca să îl înregistrez în prima parte a anului viitor. Şi o voi face, pentru că îmi place presiunea!

ELLES BAILEY
Foto A Crowson

Până la viitor, să privim tot spre trecut. Gândindu-te la piesele de pe Who Am I To Me sau The Elberton Sessions, primele tale EP-uri din 2015, ai schimba acum ceva la ele?

Asta e o întrebare-capcană… dar una foarte interesantă pentru că, aşa cum menţionam şi mai devreme, sunt piese pe care continui să le cânt şi acum, iar ele au evoluat cu trecerea timpului şi parcurgerea diferitelor stadii ale vieţii mele. Dar mie îmi place să compun şi există atât de mult conţinut ce mă inspiră, încât prefer să caut să fac ceva nou decât să mă uit în urmă. Probabil că pentru un Greatest Hits aş fi tentată să îmi reimaginez unele piese dar, altfel, sunt mândră de toate discurile mele, care spun fiecare câte o poveste şi reprezintă câte o parte distinctă a călătoriei mele. Cred că Shining… este cel mai bun album al meu, dar mai cred şi că fiecare artist e convins că cel mai recent album al său este cel mai bun, pentru că, eu cel puţin, în mod constant îmi propun să mă depăşesc pe mine însămi. Acestea fiind zise, a face un album este înspăimântător! 🙂

Dar nu regreţi că n-ai urmat o carieră în psihologie.

Cred că muzica este, probabil, o carieră în psihologie, doar un pic diferită… prin modul de comunicare. E un session uriaş de consiliere, într-un fel sau altul. Că eu consiliez pe cineva sau invers, nu contează.

ELLES BAILEY
Foto Rob Brackham

În încheiere, spune-mi ce ne pregăteşti pentru festivalul de la Brezoi.

Vin cu Matthew Jones la baterie, Matthew Ware la bass, Joe Wilkins la chitară şi Johnny Henderson la orgă Hammond, şi va fi o călătorie emoţională cu piese, probabil, de pe toate albumele mele… şi va fi umitor, întrucât este primul meu concert în străinatate pe care îl susţin după doi ani şi jumătate! Deci tocmai îmi şterg de praf paşaportul şi sunt foarte entuziasmată! N-am mai fost până acum în România şi aş vrea să transmit un mesaj de apreciere către organizatorii festivalului de la Brezoi pentru faptul că au nu mai puţin de cinci femei capete de afiş, în condiţiile în care, în UK, tocmai s-a dat publicităţii informaţia că, la nivelul celor mai importante 50 de festivaluri, abia 13% dintre headlineri sunt femei. Deci inclusiv din acest punct de vedere festivalul vostru din România este uimitor. Jos pălăria pentru modul în care înţelegeţi să celebraţi uriaşul volum de talente feminine pe care Blues-ul îl are în întreaga lume!

ELLES BAILEY
Foto Alan Dunkley

Eu sper că ceea ce se întâmplă pe scena de Americana, cu tot mai multe femei care primesc dovezi de recunoaştere, să se întâmple cât de curând şi pe scena de Blues, dar mai avem de lucru la asta. Cred că este foarte important ca toate vocile să se facă auzite. Industria muzicală, muzica de fapt, reprezintă o tapiserie incredibil de frumoasă, dar poate fi chiar şi mai frumoasă. Cu cât mai divers colorate sunt firele, cu atât mai strălucitoare iese ţesătura… de asta trebuie să celebrăm toate vocile care o compun.

Interviu de IOAN BIG

Foto header: Alan Dunkley

ELLES BAILEY

Galerie imagini

Share

Share on facebook
Facebook
Share on whatsapp
WhatsApp
Share on linkedin
LinkedIn
Share on twitter
Twitter
Share on email
Email

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

NEWSLETTER ZILE ȘI NOPȚI

Abonează-te la newsletter și fii la curent cu cele mai noi evenimente sau știri din Artă & Cultură, Film, Lifestyle, Muzică, Eat & Drink.