Spectacolul „Anatomii ale dorinței”, de Irina Alexandra Banea, promite și se ține de cuvânt. Al tinerei regizoare, al noului teatru, al Marelui Will.
Am fost cu real interes la spectacolul „Anatomii ale dorinței”, regizat de Irina Alexandra Banea, deoarece, practic, e un om de scenă care crește sub ochii mei. I-am remarcat debutul regizoral cu „Incendii”, de Wajdi Mouawad. Lucrarea ei de licență a fost atât de valoroasă, încât a fost inclusă în repertoriul Teatrului Bulandra, anticipând atunci nașterea unui teatru în spiritul vremurilor.
Un teatru nou.
Sub acest semn e și montarea „Anatomii ale dorinței”, de la ARCUB, Sala Mare din Centrul Vechi (mi-e dor de vechiul sediu, clădirea Art Deco în care a funcționat Palatul Societății Funcționarilor Comunali, în perioada interbelică, acum părăsită, dar poate că ăsta e destinul meritat al unui amplasament care a găzduit sinistra Asociație Română pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică).
În viziunea Irinei, noul teatru e fluid și are altă curgere, dar aceasta își găsește loc tot în albia adâncă a teatrului clasic. Căci se bazează, în acest caz, pe texte de William Shakespeare, fragmente din „Othello”, „Macbeth”, şi „Iulius Cezar”, și pe o scenografie inconfundabilă – marca Eric Banea – care se transformă în actant autonom, facilitând deopotrivă tălmăcirea pentru public a conceptului regizoral. Irina spune așa:
„ANATOMII ALE DORINȚEI ar fi putut fi un spectacol despre mecanismele violenţei în lupta pentru dragoste – Othello, pentru putere – Macbeth, sau pentru idealuri abstracte – Julius Caesar. Dar anul 2020 a condensat şi parțial suspendat ideea de violenţă. Pentru un timp, frica a înlocuit dorința de atac. Pentru un timp, singurul gest care ne-a ancorat în realitatea imediată a fost spălatul mâinilor și igienizarea lucrurilor din jur. Un gest curent capătă deodată valori mitice și obsedante. Trei scene Shakespeare sunt legate prin raportarea la gestul eșuat al purificării. Acțiunea de igienizare a actului violent este, evident, o creație eșuată”.
Am zăbovit multă vreme după spectacol pe marginea acestei revelații, potrivit căreia, în anii de pandemie, a fost suspendată, fie și parțial, ideea de violență. O cronică a zeitgeist-ului, care s-ar putea intitula „Când teroarea devine empatică”. Dar să nu divaghez, sunt multe idei fecunde în punerea în scenă după cele trei piese (traducere Lucia Verona, Horia Gârbea), care îi are în distribuție pe tinerii actori Andreea Coff și Denis Hanganu, precum și pe coregraful și dansatorul Momo Sanno.
Îi felicit pe toți (regizoarea are, la rândul său apariții discrete, pe scenă) pentru curajul de a se sui pe scândură și de a juca altfel Shakespeare. Nu declamă ca niște tragedieni consacrați. Dar nici nu am simțit nevoia asta, în poate primul spectacol important de la noi în care Othello nu trebuie machiat, iar cel distribuit în rolul maurului spune că n-ar avea vorbe meșteșugite.
Aiurea! Momo, precum Irina ca regizoare, nu se exprimă precar, ci prea bine.
