Avertisment: în acest text, cuvântul ‘sushi’ va apare (posibil) cu o frecvenţă insuportabil de mare.
Trebuie să fac un intro culinar indispensabil pentru cei nefamiliarizaţi cu termenul şi care ar putea fi privaţi de ‘degustarea’ unor insight-uri din film, revalorizate metaforic prin succesiunea de gaguri: sushi e un gen de mâncare bazat fundamental pe orezul fermentat în oţet (proces de pregătire ce durează un număr semnificativ de ani), asociat cu alte ingrediente (cele mai populare fiind peştele şi fructele de mare, a căror carne este servită crudă) şi asezonat uzual cu sos de soia şi, eventual, wasabi.
Varietatea uluitoare a combinaţiilor, născută din cea a ingredientelor (specii de peşti dar şi legume, fructe sau… ouă), se materializează confuzant pentru neofiţi sub denumiri neinteligibile (makizushi, chirashizushi, nigirizushi etc.) ce reflectă însă, în realitate, nu numai diferenţele de conţinut, ci şi a modului de preparare şi cel a prezentării.
Dată fiind popularitatea sortimentelor bazate pe carnea crudă, există şi riscuri (aceasta poate conţine mercur sau paraziţi), de aceea o tradiţie asiatică născută în secolele XII-XIII a evoluat în timp într-o formă de artă culinară veritabilă (dar fast-food-izată chiar de japonezi datorită lui Hanaya Yohei prin 1830 şi dusă în derizoriul contemporan de americani prin “roll“-urile lor) întrucât, deşi aparent însumează o simplă combinaţie de ingrediente elementare, acestea trebuie tratate, fiecare în parte, cu o atenţie formidabilă. Încă o informaţie (utilă pentru cei care vor viziona filmul, care, dincolo de caracterul de exploitation minor, este implicit pentru un european şi o mostră complexă de pedagogie culinară… să înţelegi mâncarea, rolul şi importanţa acesteia): frecvent, sushi se serveşte în asociere cu sashimi (numele vine de la ‘sashi’=străpuns, plus ‘mi’=trup/carne), delicatesă constând în bucăţele sau fâşii mici de carne crudă proaspătă (de origine terestră sau acvatică).
Trecem acum la “Dead Sushi”, probabil cel mai ieşit din tipare Zom-Com post-2000 prin tipul de zombie propus: Sushi-Zombie! “The Sushi bites back!“. Sub îndrumarea tatălui său, un Sushi Chef respectabil şi intrasingent, juna Keiko îşi face ucenicia atât în prepararea sushi-ului cât şi în artele marţiale doar că, după un timp, dezamăgită de faptul că părintele se dovedeşte a fi misogin (“Mirosul de femeie te va împiedica să devii un adevărat Sushi-Chef”), fuge de-acasă şi se angajează ospătăriţă la un motel din provincie.
Neîndemânateca ucenică este taxată fără milă de noua “familie” profesională şi singura încurajare vine din partea grădinarului: “These fingers are suited to handle fish“. După un debut relativ cuminte, facem cunoştinţă în mod şocant – episodul cu adolescenţii şi… sepia-ucigaşă – cu bad-guy-ul vagabond ce se arată a fi Yamada, fostul şef a cercetării dintr-o companie de farmaceutice, care, în urmă cu cinci ani, reuşise să redea viaţa celulelor moarte din organism, dar cu un efect secundar neneglijabil… cei injectaţi cu serul deveneau monştri violenţi şi, în plus, infectau pe cine muşcau.
Confruntat cu foştii săi angajatori, cazaţi întâmplător la motel pentru un “team-building” cu sushi (pretext pentru tânăra chelneriţă să bată ca la fasole – a se citi ‘biluţe’ – pe corporatiştii snobi, fals-gurmanzi şi eminamente misogini), acesta e împuşcat şi, cu ultimile puteri, înfige în sepie o siringă conţinând o doză proaspătă de ser, însoţită de un mic discurs adresat animăluţului (e umilitor să fii mâncat de oameni, adună-ţi gaşca şi muşcă înapoi… “Sushi, fly!“), care se apucă prompt să ‘viruseze’ produsele preparate în dorul lelii de bucătarul motelului.
Aşa se naşte banda ucigaşă de sushi-zombie zburători (ton, crevete, somon… singurul marginalizat pare a fi egg-sushi-ul) care chicotesc precum gremlinii lui Joe Dante. “Sushi’s coming to eat us!“.
De aici se iniţiază avalanşa comică şi succesiunea foarte dinamică de scene ce devine extremă prin violenţa vizuală (utilizată însă ca tactică de susţinere a tonului ludic şi nu ca instrument Horror), antologică şi delirantă prin absurd (grădinarul – fost Sushi-Chef devenit… ‘cuţitofob’ – care o încurajează pe Keiko să nu renunţe/sărutul japonez ‘cu ou’ supervizat sarcastic de orchestra şi baletul sushi/prietenul egg-sushi sensibil, meloman şi degrabă vărsătoriu de acid (poreclit “Eggy”)/ritualul body-sushi (cu muşcătura unui sashimi-zombie care declanşează orgia Gore ce culminează cu atacul întregii şcoli de sushi şi bătălia epică împotriva acesteia)/dialogul de familie “the hell of mutual hate“/zombie-ul ton, dar, mai ales… cei doi sushi care fac sex!).
“The Sushi has penetrated their bodies and is in control of their minds“.
Să vă mai spun de… sushi-ul aruncător de flăcări (“Cooking me alive“), de zombie umani cu bale de… orez pe faţă, de Sushi-Nunchaku sau de “Giant sushi roll battleship“? Cred că… este mai indicat să încercaţi direct sa vedeti daca această zombedie exotică şi “delicioasă” este şi pe… gustul vostru.
Text de IOAN BIG
