Numele Nouvelle Vague trimite la genul muzical optzecist New Wave, sau la stilul de samba Bossa nova (“noul val” în portugheză), sau la curentul din cinematografia franceză ai anilor ’50, La Nouvelle Vague, sau, mai simplu, la toate acestea… la un loc, înglobate fiind în ID-ul artistic singular al popularei formaţii fondate de Marc Collin şi Olivier Libaux la începutul anilor 2000.
Ideea de început a fost una totalmente ieşită din comun… să reinterpreteze cântece New Wave/Punk în manieră Bossa Nova, deconstruind astfel implicit noţiunea de trupă de coveruri prin transformarea unor compoziţii deja notorii într-un alt tip de produse Pop culture. Riscul rejectării de către melomani al unui asemenea concept ciudat era major însă, din fericire, încă de la primul album, temerile s-au dovedit nefondate (Nouvelle Vague s-a vândut în peste 200,000 de exemplare), iar la asta a contribuit inclusiv faptul că în 2004, printr-o întâmplare, o fostă studentă la ştiinţe politice fără aspiraţii de cântăreaţă dar cu o voce minunată, MÉLANIE PAIN, abandonându-şi job-ul de la o agenţie de design, s-a alăturat definitiv tandemului.
După cinci albume şi multe turnee mondiale de succes, Nouvelle Vague continuă să rămână un brand artistic unic prin originalitate, sinonim cu bucuria trăirii experienţei live, deopotrivă de către public şi muzicieni, iar concertul de pe 25 iunie, din cadrul Festivalului Rocanotherworld (23-26 iunie), organizat anul acesta la baza nautică Brizo de la marginea Iaşiului, reprezintă fără îndoială unul dintre must-see-urile acestei luni.
Ţinând cont de hiatusul produs de pandemie în relaţia trupei cu fanii, cu nostalgii de ambele părţi, dialogul cu Mélanie Pain a fost încântător datorită entuziasmului tonic şi molipsitor cu care aceasta aşteaptă reîntâlnirea pe viu cu publicul din România.
Turneul vostru aniversar de 15 ani de existenţă a Nouvelle Vague a fost abrupt întrerupt de pandemie şi de-abia acum, în 2022, l-aţi putut relua. Cu ce stare de spirit aţi plecat ‘on the road’?
Cu una foarte, foarte bună. Am început în februarie cu un tur amplu în Anglia şi, mai mult decât faptul că eram fericiţi că se întâmplă, simţeam cu toţii că suntem într-un vis. E ca şi cum ne redescopeream job-ul, ştii ce vreau să zic? Am realizat dintr-odată cât de mult ne-au lipsit turneele şi întâlnirile pe viu cu oamenii. Şi e atât de bine când toate astea ţi se pot întâmpla din nou. Deci nu mai e vorba doar de celebrarea unei aniversări, ci de bucuria de a ne fi reîntors în turneu, ceea ce este extraordinar! Mai ales că am aşteptat asta timp aproape trei ani!
Spune-mi cum v-aţi conceput repertoriul de turneu. Să ştie inclusiv cei care vor fi în public la concertul vostru din festivalul Rocanotherworld la ce să se aştepte…
În principiu va fi un ‘Best of’, însă vom cânta şi unele piese pe care nu le-am mai interpretat până acum în concerte. A fost greu să le identificăm dar avem şi cântece pe care nu le-am mai performat live. Este deci un mix din ce avem noi mai bun, dintre piesele Nouvelle Vague pe care oamenii le apreciază atât de mult, şi unele pe care le cântăm în premieră, ceea ce ne entuziasmează foarte tare. Fiindcă, de exemplu, cântăm o piesă care se numeşte Heaven, după care, de obicei, oamenii ne întreabă: ‘Wow, de ce n-aţi mai cântat asta până acum?’… iar noi ridicăm din umeri neştiind ce să le răspundem.
Deci show-urile sunt extrem de intense şi de emoţionale pentru noi, întrucât interpretăm toate aceste cântece care au fondat succesul iniţial al lui Nouvelle Vague – fiindcă multe sunt extrase de pe primele albume -, constituind un fel de retrospectivă, dar… asezonată cu mici surprize. Totul se petrece cu o foarte mare şi bună dispoziţie pentru că nu mai e vorba despre cel mai recent album, ci despre tot ce am făcut mai bun de-a lungul timpului. Şi suntem aici de mai bine de 15 ani! E foarte frumos, e bine. Şi ne păstrăm libertatea de a adăuga oricând piese mai vechi sau mai noi, după inspiraţie, deci totul e realmente nemaipomenit.
Dar cum aţi reuşit să vă păstraţi prospeţimea şi cheful de cântat pe perioada izolării impuse de pandemie?
A fost dificil dar cred că, pe de-o parte, am încercat cu toţii să continuăm să fim creativi şi, pe de altă parte, ne-am concentrat pe a face lucruri pe care, altfel, nu ne-am fi găsit niciodată timpul să le facem. Eu, de exemplu, am compus mai mult şi am colaborat cu oameni cărora, până atunci, nu avusesem posibilitatea să le acord timp, cum s-a întâmplat cu fotograful Marc Thirouin, pentru filmul căruia [scurtmetrajul Waiting din 2020 – n.r.] am scris muzica.
Ne-am găsit deci fiecare de lucru în timp ce aşteptam, aşteptam, aşteptam… şi spun asta pentru că mai întâi s-a suspendat totul pentru 6 luni, dar după ce am aşteptat acele 6 luni s-a mai anunţat o amânare de încă 6, după care, din anul următor, a trebuit să cântărim ce facem pas cu pas, neştiind niciodată cât va dura exact până vom putea face acel pas următor. În fine, eu sunt acum pe punctul de a termina un album pe care l-am lucrat în timpul lockdown-ului iar asta înseamnă în fond că am continuat să fac muzică, doar că… într-un mod diferit.
Apropo de componenta solo a carierei tale, aceasta a demarat în 2009, când, pe de-o parte, cântai cu Martin Gore şi Ian McCulloch pe al 3-lea LP Nouvelle Vague iar în paralel ţi-ai lansat albumul de debut, My Name. De unde imboldul de a te afirma şi pe cont propriu?
Ei bine, dacă oamenii veneau la mine şi îmi propuneau cântece uimitor de frumoase, eu de ce să le spun că nu vreau să le interpretez? Apoi, mai târziu, mi-am dorit să cânt şi piese în limba franceză şi totul a venit oarecum natural, pentru că am început să îmi compun propriile melodii.
Totuşi, e o întrebare bună de ce am făcut-o. Habar n-am, probabil pentru că am simţit că îmi lipseşte o asemenea provocare, în pofida faptului că Nouvelle Vague îmi oferea atât de multe, şi cumva în mod firesc am început să îmi doresc să explorez şi o altă dimensiune, care să mă completeze ca artistă.
Ai fost implicată în Nouvelle Vague încă de la început, din 2004. Nu te întreb cum i-ai cunoscut pe Olivier şi pe Marc – fiindcă e ştiută povestea demo-ului tău care le-a atras atenţia – ci altceva. Era un proiect straniu, care putea să nu prindă la public, deci sunt curios… ce te-a motivat să continui aventura?
Pentru că era viu. Iar eu am devenit dependentă de show-urile noastre live, de concerte… de acel moment unic în care cânt o piesă pe care, altfel, o cânt deja de zece ani, dar o fac acum în faţa unui public nou, din România să zicem, care s-a adunat doar pentru a trăi acest moment… înţelegi la ce mă refer?
Ador aceste momente şi sunt pentru mine super-preţioase şi super-unice, şi chiar dacă susţin cântări în fiecare seară, acestea niciodată nu sunt identice şi niciodată nu voi obţine aceleaşi zâmbete sau aceleaşi reacţii din partea oamenilor care s-au adunat cu toţii acolo, iar asta mă face cu adevărat să mă simt vie şi, într-un fel, folositoare.
Deci statul acasă în timp de Covid a fost foarte greu de suportat din acest punct de vedere, fiindcă eu chiar asta iubesc în primul rând la muzică…. să-mi fac bagajul, să călătoresc şi să cunosc oameni noi, să le cânt o piesă, iar ei să exclame ‘Oh, my God! Piesa asta m-a mişcat fiindcă…’, motivele putând fi felurite. Iubesc aceste poveşti şi sentimentele care le însoţesc, aşa că de 15 ani facem turnee şi nu avem intenţia să ne oprim tocmai acum. Chiar şi în vară avem programat un mare turneu în Statele Unite, cu o mulţime de concerte. Nu, nu mă pot opri.
Întrebarea mea era legată de începuturi. Conceptul Nouvelle Vague era unul riscant, cu totul neobişnuit, şi ar fi putut eşua într-un mod epic după doar câteva luni.
Da, dar m-am hotărât să îi acord o şansă chiar dacă eram conştientă că s-ar fi putut dovedi o catastrofă, un eşec. Puteam să pun capăt aventurii oricând, însă a devenit clar foarte repede, încă din 2005, la mai puţin un an de la lansare, că pusesem ceva în mişcare şi toată lumea era super-excitată pe tema asta.
Cântam în arene din ce în ce mai mari, oportunităţile se înmulţeau iar asta a contat mult, că nu a trebuit să aşteptăm ani de zile ca succesul să apară. El a venit spontan şi rapid şi ne-a luat chiar şi pe noi prin surprindere. A fost, de exemplu, oarecum ciudat pentru noi că am ajuns să cântăm inclusiv în China.
La fel, a fost amuzant că peste tot unde mergeam să concertăm în primul an, ne gândeam că, probabil, ne aflam acolo pentru prima şi ultima oară, în Australia de exemplu, doar că… am ajuns după aia să tot revenim. ‘S-ar putea să fie ultimul nostru gig aici! Aproape sigur e ultimul gig aici!’ şi apoi se întâmpla constant să ne întoarcem… cu un show şi mai mare. Deci entuziasmul ăsta m-a schimbat şi m-a făcut să îmbrăţişez această carieră. Nu mai sunt aceeaşi persoană ca cea de dinainte de a mă apuca de cântat, aşa că a trebuit să continui.
Această pauză pandemică ce ne-a afectat pe toţi, muzicieni şi public deopotrivă, face concertul vostru din festivalul Rocanotherworld de două ori special. Fiindcă e parte din turneul aniversar dar şi pentru că poate fi asimilat unei renaşteri a trupei în faţa unor noi generaţii de spectatori, ce n-au avut până acum posibilitatea să vă asculte live. Spune-le acestora în câteva vorbe cum s-a născut “noul val”…
Conceptul iniţial a fost să luăm piese New Wave şi Punk de la sfârşitul anilor ’70, din era punk-ului modern, şi să le transformăm. Ideea inedită era să tratăm aceste cântece ca şi cum ar fi, de fapt… vechi, ca şi cum ar fi fost nişte cover-uri după standarde de Bossa nova cântate de trupele Sex Pistols sau Dead Kennedys. Inversam practic modul de a privi un cover…. asta a fost ideea de start. ‘New Wave’ înseamnă ‘Nouvelle Vague’, care înseamnă ‘Bossa nova’, toate înseamnă acelaşi lucru dacă le traduci, aşa că am luat cântecele alea şi le-am dus cât am putut de departe de original. Dacă pe original cânta un băiat, la noi era o fată, în loc de chitări electrice zgomotoase la noi era o chitară acustică şi ceva percuţie, şi tot aşa… în esenţă, era vorba de un cover interpretat de o manieră complet diferită, care reinventa de fapt cântecul până într-atât încât să nu îl mai recunoşti deloc. Se întâmpla mai mult o re-creare a pieselor decât o simplă reinterpretare a lor.
Apoi, treptat, am început să explorăm mai mult, am ajuns inclusiv la New Wave-ul francez [albumul Couleurs des Paris, din 2010 – n.r.], pentru ca după aceea să adăugăm progresiv şi propriile noastre compoziţii. A fost un pas important în evoluţia noastră când am început să introducem şi piesele noastre originale pe albume. Cam asta e… fiindcă la următorul pas încă ne gândim.
În 2024 se vor împlini 20 de ani de la albumul nostru de debut şi, împreună cu Marc [Collin], studiem noi idei şi posibilităţi de a face ceva aparte. Dar da, ai dreptate, în turneul pe care tocmai l-am făcut în Anglia chiar am remarcat că publicul nostru era schimbat într-o anume măsură… era înnoit!
Am cântat în faţa unui nou tip de public, ce părea format uneori din copiii primilor noştri fani, care au ajuns să ne descopere în anii lor de liceu, deci interacţiunea a fost realmente distractivă. Ca să rezum, în fondul său, cred că Nouvelle Vague se caracterizează inclusiv acum prin transformarea unor piese Punk din anii ’80 în melodii chill, de lounge, cu un sound Bossa nova.
Cum funcţionează colaborativ la voi procesul, de la ideea de melodie până la aranjamentul final pe care îl auzim în concert sau pe disc?
Depinde. Câteodată Marc [Collin] şi Olivier [Libaux] se concentrau pe o melodie şi testau mai multe vocaliste, ca să îşi dea seama care se potriveşte cel mai bine, pentru că aproape întotdeauna s-au bazat mult pe voci şi au construit aranjamentele în jurul performanţei acestora. În alte dăţi, eu eram cea care aveam ideea unei piese pe care mi-aş fi dorit mult să o interpretez şi îi convingeam şi pe ei să o lucrăm.
Oricum însă, indiferent de cum o alegeam, tot procesul era unul natural. Lucram o zi întreagă, nu mai mult, şi dacă vedeam că funcţionează, dacă ni se părea că are o scânteie în ea, o păstram, iar dacă nu, nu. Şi cred că asta se simte când asculţi oricare dintre albumele noastre… sună spontan, sună firesc. Se simte libertatea în muzica noastră mai mult decât procesul în sine şi continuăm să lucrăm având această libertate.
O curiozitate de ordin estetic. Look-ul tău de scenă este unul eclectic şi diferă mult de la un turneu la altul sau chiar între concerte. Ai un stilist sau contezi doar pe inspiraţia ta?
Mi-aş dori eu să am un stilist dar nu am 🙂 Garderoba mea de scenă se bazează pe sesiunile de shopping vintage pe care le fac oriunde aş fi în lume şi pe rezultatul discuţiilor pe care le am cu toţi cei din trupă, ca să încercăm să obţinem împreună un look care să corespundă stării noastre de spirit ce ne caracterizează într-un moment anume. Deci şi aici depinde de multe lucruri.
Pot să adopt un look franţuzesc mai glamour, cu pantofi cu toc înalt şi tot tacâmul, sau pot să îmi arăt partea mea mai ‘rock and roll’, depinde de cine suntem în acel moment, unde cântăm şi cum ne simţim… dar sigur n-avem stilist. Ne creăm imaginea noi înşine.
Să încheiem cu… muzică. Numeşte o piesă care este favorita ta chiar dacă, poate, n-ai avut prilejul să o cânţi.
Asta e o întrebare tare, tare grea… despre istoria muzicii în general, chiar nu ştiu să-ţi răspund, fiindcă sunt prea multe piese pe care mi-aş dori să le interpretez şi de asta sunt oarecum bucuroasă că ne-am ales o nişă specifică şi nu suntem obligaţi să ne gândim la toată muzica bună ce s-a făcut vreodată, pentru că ar fi mult prea dificil.
Dacă e să mă refer însă la repertoriul nostru, cea care se ridică deasupra tuturor celorlalte, atât pentru mine cât şi pentru mulţi oameni din public, este In a Manner of Speaking [de pe primul album Nouvelle Vague, din 2004 – n.r.]. E super-puternică şi rămâne una dintre favoritele mele pentru că la ea, de la melodie la versuri, totul are extraordinar de mult sens… e un cântec genial, ştii ce vreau să zic? Sau poate că exagerez, dar cu siguranţă este un cântec extraordinar. De la noi aş alege deci In a Manner of Speaking.
Mai am un motiv pentru care ţin la această piesă… pierderea lui Olivier [Olivier Libaux, co-fondator al Nouvelle Vague, a decedat pe 29 septembrie 2021 la vârsta de 57 de ani – n.r.], care a fost foarte grea pentru noi. Am avut nevoie de aproape şase luni ca să ne obişnuim cu ideea că el nu mai este printre noi fiindcă, în mod evident, era unul dintre spiritele acestei formaţii.
Pe de altă parte, în turneul din Anglia [din 2021] a fost cu noi tot timpul iar acum, continuând să concertăm, avem sentimentul că îi ţinem într-un fel spiritul în viaţă, chiar dacă ne simţim ciudat fără el pe scenă. Ne gândim în permanenţă la Olivier, ne-a rămas în inimi şi în minţi.
Când interpretez In a Manner of Speaking la sfârşitul unui concert, am senzaţia că este încă alături de mine şi atunci cred că cel mai bun lucru pe care-l putem face este să continuăm să compunem, să aranjăm cantece şi să performăm live, deci să fim recunoscători că am plecat împreună în această mare aventură şi că aceasta s-a dovedit a fi una foarte, foarte valoroasă.
Interviu de IOAN BIG
- Foto header: Rod Maurice
- Notă: NOUVELLE VAGUE vor concerta pe 25 iunie în cadrul Festivalului Rocanotherworld (23-26 iunie), organizat anul acesta la baza nautică Brizo de la marginea Iaşiului, în formula: Mélanie Pain şi Elodie Frégé (vocal), Guillaume Zeller (chitară), Ludo Leleu (claviaturi), Alex Tran (baterie).
