Una dintre cele mai mari provocări din viața mea este să devin un profesor bun.
N-am învățat mare lucru nici din cărțile de metodică, nici din inspecții, nici din cursurile de formare profesională. Adevărata învățare se produce în arenă: sala de clasă. Profesoratul e precum mersul pe sârmă: își trebuie ani de exercițiu și dedicare pentru a reuși să păstrezi un echilibru între fermitate și deschidere față de elevi. Nici acum nu sunt acel acrobat destins, care face pași siguri pe coarda întinsă deasupra publicului. Când sunt prea deschisă, copiii pot deveni dezinteresați. Când sunt prea fermă, îi fac pe ei vulnerabili, ușor de rănit.
Eu m-am format în ciuda sistemului. Am avut norocul să descopăr puterea transformatoare a lecturii și să întâlnesc câțiva oameni valoroși, agenți ai schimbării. Aș fi vrut ca școala să însemne mai mult, să fie un loc privilegiat, care să-mi cultive talentele, să-mi trezească setea de învățare, spiritul civic ș.a. În școală am învățat ce este frica, umilința, plictisul. Îmi doresc altceva pentru elevii mei, pentru copilul meu. O carte care poate genera schimbare: “Școli creative. Revoluția de la bază a învățământului” de Ken Robinson (Editura Publica, 2015)
“Școlile nu sunt sanctuare separate de haosul vieții cotidiene. Ele sunt integrate în lumea din jurul lor în toate privințele. O școală implicată în diverse activități poate mobiliza o întreagă comunitate, dacă devine o sursă de speranță și energie creativă. Școlile proaste pot stoarce optimismul din toți elevii și din toate familiile care se bazează pe acele instituții prin faptul că le limitează oportunitățile de creștere și dezvoltare.”
Nu vom avea școli creative până când nu vom înțelege acest adevăr simplu: școlile nu sunt fabrici de diplome. Ele nu trebuie să producă absolvenți fără chip, făuriți pe același calapod. Școala trebuie să fie acel loc privilegiat în care se declanșează procesul de individuație, în care fiecare elev ajunge mai aproape de atingerea potențialului.
